Marți, 25 iunie 2024
Sfinții Wilhelm din Vercelli și Maxim din Torino
abate și episcop
Cine vizitează sanctuarul marian din Montevergine are senzația că se află în afara lumii, adică într-un loc unde oamenii pot să uite ritmul perturbant al vieții zilnice și să se cufunde în atmosfera nemișcată a naturii intacte. Aici a debarcat, în îndepărtatul secol al XII-lea, pelerinul Wilhelm, în căutare de singurătate. Wilhelm s-a născut la Vercelli în jurul anului 1085 dintr-o nobilă familie. La cincisprezece ani, îmbrăcând haina monahală, a pornit în călătorie prin Europa, pentru a vizita cele mai renumite sanctuare. Ultimul loc al peregrinării sale trebuia să fie Țara Sfântă, dar a fost convins să renunțe de către sfântul Ioan din Matera, pe care îl vizitase, și de o bătaie gravă suferită din partea unor tâlhari.
Acel incident providențial l-a făcut să se îndrepte spre muntele nelocuit Montevergine. De aici, după ce a dat viață congregației benedictine din Montevergine, în anul 1128 a plecat în căutarea singurătății pe muntele Cognato și în câmpia de la Goleto (în care a rămas un an întreg în scorbura unui copac foarte mare); în foarte multe locuri apăreau ca niște izvoare limpezi noi fundații monastice, până când abatele Wilhelm a închis ochii pentru viața pământească la 24 iunie 1142, în mănăstirea de la Goleto. Trupul său a fost mutat în anul 1807 la Montevergine. În anul 1942 Pius al XII-lea l-a declarat patron principal al Irpiniei.
Sfântul Maxim, episcop de Torino, născut pe la mijlocul secolului al IV-lea în Piemont și mort între anii 408 și 423, este considerat fondatorul diecezei torineze, înființată din inițiativa sfântului Ambrozie și a sfântului Eusebiu de Vercelli, al cărui discipol se declara același Maxim. Despre marea sa angajare apostolică dau dovadă numeroasele Cuvântări și Omilii, scrise cu stil clar și convingător, în care se vede un caracter blând și binevoitor, care știe totuși să mustre și atragă atenția cu fermitate și adesea cu fină ironie. El îi îndeamnă pe credincioșii săi, înspăimântați de apropierea armatei barbarilor să pună mâna pe armele "postului, rugăciunii și milosteniei", iar fricoșilor care se grăbesc să fugă din oraș le spune: "Este fiu nedrept și nelegiuit acela care își părăsește mama în pericol. O mamă bună este într-un anumit fel patria...". Adesea recurge la ironie pentru a combate superstițiile, cum ar fi cea de a înălța strigăte asurzitoare către lună în timpul eclipselor "pentru a o ajuta să depășească chinul". El comentează: "Cu adevărat la voi luna este în chin când o cină copioasă vă îngroașă pântecele și capul vi se leagănă de prea multă băutură". Când trata temele catehezei dogmatice, cuvântul său dătător de lumină se inspira mult din paginile Scripturii, pe care o interpreta cu perfectă ortodoxie.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)