Joi, 4 aprilie 2024 

Sfântul Isidor

episcop şi învăţător al Bisericii (comemorare facultativă)

Ultimul dintre părinţii latini, sfântul Isidor de Sevilla (560-636) recapitulează în sine toată moştenirea realizărilor doctrinare şi culturale, pe care epoca Sfinţilor Părinţi ai Bisericii a transmis-o secolelor viitoare. Scriitor enciclopedic, Isidor a fost foarte citit în evul mediu, mai ales pentru Etimologiile sale, un util "rezumat" al ştiinţei antice, ale cărei principale rezultate le-a condensat mai mult prin zel decât prin spirit critic. Acest popularizator foarte dotat al ştiinţei antice, care a exercitat asupra întregii culturi medievale o influenţă considerabilă, era mai ales un episcop plin de zel, preocupat de desăvârşirea culturală şi morală a clerului spaniol.

Din acest motiv, a înfiinţat un colegiu bisericesc, prototip al viitoarelor seminarii, dedicând mult timp din laborioasa sa zi de muncă instruirii candidaţilor la preoţie. Sfinţenia era la ea acasă în nobila familie, originară din Cartagina, din care s-a născut pe la anul 560 Isidor: trei fraţi au fost episcopi şi sfinţi, Leandru, Fulgenţiu şi Isidor; iar o soră, Florentina, a fost călugăriţă şi sfântă. Leandru, fratele mai mare, a fost tutore şi învăţător al lui Isidor, rămas orfan la vârstă tânără.

Viitorul învăţător al Bisericii, autor al unei imense mulţimi de cărţi, care tratează despre tot ce se ştie din punct de vedere uman, de la agronomie la medicină, de la teologie la economia casnică, a fost mai întâi un student nepăsător şi puţin dispus să stea aplecat asupra cărţilor de şcoală. Asemenea atâtor colegi chiulea de la şcoală şi vagabonda pe la ţară. Într-o zi s-a apropiat de o fântână pentru a bea apă şi a remarcat urmele profunde săpate de funia fragilă pe piatra dură a colacului fântânii. A înţeles atunci că şi perseverenţa şi voinţa omului pot învinge cele mai grele obstacole ale vieţii.

S-a întors cu o iubire reînnoită la cărţile sale şi a progresat atât de mult în ceea ce priveşte studiul, încât a meritat reputaţia de cel mai înţelept om al timpului său. Fiind cleric la Sevilla, Isidor i-a urmat fratelui Leandru la conducerea episcopală a importantei dieceze. Ca şi fratele său, a fost episcopul cel mai popular şi mai prestigios din epoca sa, prezidând şi importantul Conciliu al IV-lea din Toledo (633). Formându-se prin citirea sfântului Augustin şi a sfântului Grigore cel Mare, deşi fără a avea vigoarea unui Boeţiu sau simţul organizatoric al unui Cassiodor, Isidor împarte cu ei gloria de a fi fost maestrul Europei medievale şi primul organizator al culturii creştine. O frumoasă legendă povesteşte că în prima lună de viaţă un roi de albine a năvălit asupra leagănului său, a depus pe buzele micului Isidor un pic de miere, ca prevestire a dulcei şi substanţioasei învăţături, care va izvorî într-o zi de pe acele buze. Înţelepciunea, niciodată separată de o profundă umilinţă şi caritate, i-au meritat titlul de doctor egregius ("învăţător strălucit") şi aureola de sfânt.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Gaetano Catanoso

Despre fondatorul Congregaţiei Fiicelor Sf. Veronica, Misionare ale Sfintei Feţe, papa Benedict al XVI-lea a afirmat în omilia din cadrul Liturghiei de canonizare a acestuia (23 octombrie 2005) că "Liturghia zilnică şi frecventa adoraţie la preasfântul sacrament au fost inima preoţiei sale: cu arzătoare şi neîntreruptă caritate pastorală el s-a dedicat predicării, catehezei, spovezilor, săracilor, bolnavilor, grijii pentru vocaţiile preoţeşti".

Gaetano Catanoso s-a născut la Chorio di San Lorenzo, în Arhidieceza de Reggio Calabria, la 14 februarie 1879, fiind al treilea dintre cei opt fraţi. La vârsta de 10 ani, în octombrie 1889 a intrat în Seminarul Arhiepiscopal din Reggio Calabria, însă din motive de sănătate a trebuit să se întoarcă în sânul familiei. De remarcat este faptul că, la vârsta de numai 15 ani, a improvizat o predică în biserica din Chorio ce a atras atenţia credincioşilor. Acest fapt a fost o prevestire a viitoarei sale misiuni preoţeşti.

A fost hirotonit preot la 20 septembrie 1902 prin impunerea mâinilor cardinalului Gennaro Portanova, arhiepiscop de Reggio. A rămas în Seminar timp de doi ani ca prefect de disciplină. În martie 1904 a primit numirea de paroh de Pentidattilo, un sătuc sărac şi izolat din regiunea montană Aspromonte. Tânărul paroh a dus o viaţă austeră, plină de privaţiuni, experimentând zilnic, alături de enoriaşii săi, preţul sărăciei care favoriza emigrarea şi resemnarea.

În 1921 a fost numit paroh la biserica "Sfânta Maria a Purificării" din Reggio Calabria. Aici munca sa pastorală a luat amploare: a reînviat în rândul credincioşilor devoţiunile euharistice şi mariane, a făcut cateheze de combatere a injuriilor şi blestemelor, a ţinut misiuni în timpul Postului Mare şi în cadrul Liturghiilor din luna mai. Şi-a manifestat constant disponibilitatea de a-şi ajuta confraţii întru preoţie ţinând predici sau stând la spovezi.

Deşi a devenit în 1930 penitenţiarul canonic al catedralei, a găsit timp să repare ofensele aduse Sfintei Feţe a Domnului în suferinţă prin diverse devoţiuni. Dând dovadă de un zel misionar deosebit, în decembrie 1934 a înfiinţat Congregaţia "Fiicele Sfintei Veronica, Misionare ale Sfintei Feţe". Prima casă s-a deschis în 1935 la Riparo. În 1957 a început construirea casei mamă. Congregaţia a primit aprobarea din partea episcopului diecezan la 25 martie 1958. Scopul specific al acestei congregaţii este de a ridica grădiniţe şi şcoli cu formare catehetică în locurile îndepărtate şi greu accesibile.

Surorile aveau acest moto: "Noi trebuie să mergem în locurile abandonate, acolo unde alte congregaţii nu ajung; rolul nostru este acela de a aduna spicele rămase în urma secerătorului".

Gaetano Catanoso dorea ca "surorile din congregaţie să nu aibă nici casă, nici mobilă, nici grădină; trebuie să fie bogate în sărăcie, fără pretenţii, considerându-le pe toate drept dar al Domnului. Le-am luat din popor drept suflete simple şi le trimit ca pe nişte apostoli ai Domnului, fără a deţine ceva, în locurile în care este nevoie".

A murit la Reggio Calabria la 4 aprilie 1963. Moartea sa sfântă şi viaţa eroică au determinat deschiderea procesului de beatificare la 15 decembrie 1981, proclamarea ca venerabil la 3 aprilie 1990 şi fericit la 4 mai 1997. Papa Benedict al XVI-lea l-a canonizat la 23 octombrie 2005.

Gabriel Trişcă

("Lumina creştinului", 4/2006)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie