Marţi, 24 decembrie 2024 

Ss. Irmina şi Adela

călugăriţe

Sfânta Irmina (de la care frecventul nume de Irma) şi sfânta Adela (sau Adula) au multe lucruri în comun: ambele au legătură cu înflorirea creştinismului în centrul Germaniei în timpul misiunii celor doi mari apostoli, Villibrord şi Bonifaciu, care respectiv le-au încurajat opera prin susţinere materială şi spirituală; ambele au fost întemeietoare de mănăstiri, ale căror stareţe au fost; ambele sunt sărbătorite la 24 decembrie. Cu aceste premise era inevitabil ca vreun biograf pios să nu găsească alte puncte în comun, inventând o rudenie naturală puţin probabilă.

După Teofred, abate de Echternach, care scrie despre sfânta Irmina în 1104, cele două sfinte ar fi nu numai surori, dar tatăl lor ar fi chiar sfântul Dagobert, regele Austrasiei. Sunt date inacceptabile, pentru că documentul din care biograful s-a inspirat (scrisoarea lui Dagobert din 646) s-a dovedit un fals. Sunt oricum documente autentice din care se poate deduce profilul biografic al Irmei.

Se pare că sfânta ar fi fost logodită cu contele Ermann. Acesta a murit înainte de căsătorie şi Irma a voit să se consacre lui Dumnezeu, intrând într-o mănăstire de factură benedictină. Mai târziu ea însăşi a înfiinţat la Oeren, lângă Trier, o mare mănăstire, la care a fost aleasă stareţă. Se povesteşte că în acea perioadă o mare ciumă s-a abătut asupra Trierului şi că flagelul a dispărut numai prin sosirea în oraş a sfântului Villibrord. Uimită şi mişcată, Irma i-a dăruit din recunoştinţă sfântului misionar partea ce-i revenea ca moştenire din vila de la Echternach cu biserica alăturată şi mănăstirea.

Moartea sfintei Irma sau Irmina a avut loc probabil în 708, cu circa douăzeci de ani înainte de moartea sfintei Adela de Pfalzel, legată de numele unui alt mare apostol al Germaniei, englezul sfântul Bonifaciu care a predicat evanghelia în Frisia, în prima jumătate a secolului al VIII-lea. În timpul uneia dintre numeroasele sale călătorii din Frisia în Renania neobositul misionar a fost oaspetele mănăstirii din Pfalzel, de lângă Trier, a cărei stareţă era Adela.

Tradiţia vrea ca această sfântă, rămasă văduvă, să intre în mănăstirea înfiinţată de ea, luându-l cu ea şi pe nepotul Grigore. În timpul şederii în mănăstire Bonifaciu a vorbit aşa de bine despre adevărurile evanghelice, încât băiatul, admirându-l, a voit să-l urmeze. A devenit unul dintre cei mai zeloşi ucenici ai marelui misionar. Este o geană de lumină în nebuloasa istorie a acestei sfinte a cărei amintire se uneşte cu aceea mai vie a sfintei Irmina, apropiate prin sfinţenie, dar nu prin rudenie.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Constanţa Cerioli

Constanţa Cerioli s-a născut la 28 ianuarie 1816 în Soncino (Italia), fiind al 16-lea copil al familiei de nobili Francesco şi Francesca Cerioli. A crescut cuminte şi ascultătoare în familia sa până la vârsta de 11 ani, iar apoi, vreme de cinci ani, a fost plecată departe de casă, pentru a studia la Alzano, Bergamo. Aici a suferit de singurătate şi de faptul că era departe de casă, dar a avut mult de învăţat din această experienţă. Întoarsă în locurile natale, s-a încredinţat liber şi docil voinţei părinţilor săi. Astfel, la 19 ani se căsătoreşte cu cel căruia îi fusese încredinţată, un văduv de 58 de ani, văzând aceasta ca fiind voinţa lui Dumnezeu. Împreună au dat viaţă la patru copii, dintre care trei au murit prematur. Rămasă văduvă, la vârsta de 38 de ani, intră într-o profundă criză existenţială, care a avut darul de a o încerca de a înţelege ce i s-a întâmplat şi ce voia Dumnezeu de la ea. După această perioadă grea şi obositoare, se decide - îndrumată fiind de episcopul de Bergamo, Pietro Luigi Speranza - să se încredinţeze Domnului cu un entuziasm reînnoit, căci simţea revitalizată intrinsec propria dorinţă de maternitate, menţinută vie de cuvintele profetice rostite de fiul său Carlo, care, fiind pe moarte, i-a spus: "Mamă, nu plânge..., deoarece Dumnezeu îţi va da mulţi alţi fii".

A înţeles că singurul drum spre Dumnezeu este caritatea. A început să viziteze şi să-i asiste pe bolnavi şi să împartă cu cei nevoiaşi şi orfani bunurile sale; i-a primit pe orfani în casa sa. Şi-a vândut bijuteriile şi a cumpărat haine pentru cei orfani. Chiar înainte de a oferi bunurile sale celor săraci, şi-a încredinţat tot restul vieţii lui Dumnezeu, făcând un vot perpetuu de castitate în anul 1856, iar în anul următor, cu aprobarea spiritualului, a făcut voturile de sărăcie şi ascultare.

În decembrie 1857, Constanţa, "mama multor orfani", a înfiinţat Institutul "Surorile Sfintei Familii" în Comonte, Italia, şi a luat numele de sora Paola Elisabetta. Ea a cuprins carisma congregaţiei în următoarele cuvinte: "umilinţa, simplitatea, sărăcia şi iubirea muncii din sfânta Familie din Nazaret".

În noiembrie 1863, în Villacampagna, a înfiinţat o ramură de bărbaţi a institutului. Având drept model pentru cele două ramuri casa din Nazaret, sora Paola a încredinţat "munca" lor protecţiei speciale a sfântului Iosif şi a manifestat dorinţa ca orfanii de care se ocupau să fie numiţi: "fraţi şi surori ai sfântului Iosif".

Casele şi şcolile sale s-au născut şi dezvoltat cu intenţia de a promova creşterea întregii societăţi, plecând direct de la familie. Cu toate că se preocupa de realizările educative nu scăpa din vedere nici problema sărăciei şi a lipsurilor din viaţa copiilor privaţi de familie.

La 24 decembrie 1865, după un deceniu de viaţă intensă şi laborioasă, moare, la vârsta de 49 de ani, încredinţând institutului său grija copiilor "părăsiţi" şi "abandonaţi" de societatea din timpul său. Ea repeta cu iubire surorilor sale: "Iubiţi aceşti fii sărmani şi fiţi pentru ei tată, mamă şi fraţi, căci Dumnezeu ne-a pus pe noi în locul lor".

("Lumina creştinului", 7/2004)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie