Marți, 30 ianuarie 2024
Sfânta Martina
martiră
Istoria acestei tinere sfinte începe în sens contrar, de la mormântul său, la 1400 de ani după martiriul său, când în anul 1634 foarte activul Urban al VIII-lea, angajat pe plan spiritual în contrareforma catolică, iar pe cel material în restaurarea celebrelor biserici romane, descoperind rămășițele pământești ale martirei, a repropus romanilor devoțiunea față de sfânta Martina, fixându-i celebrarea la 30 ianuarie. A compus el însuși elogiul, prin imnul: Martinae celebri plaudite nominu, Cives Romulei, plaudite gloriae, care invită la cinstirea sfintei în viața neprihănită, în caritatea exemplară și în mărturia curajoasă dată, prin martiriu, pentru Cristos.
Cine era de fapt sfânta Martina, care ieșea în mod surprinzător și preponderent la iveală în devoțiunea populară, în așa fel încât a fost considerată ca una dintre patroanele Romei după atâtea secole de uitare? Datele istorice sunt puține. Cea mai veche merge până în secolul al VI-lea, când papa Onoriu i-a dedicat o biserică în Forul Roman. După cinci sute ani, terminându-se săpăturile în această biserică, s-au găsit, într-adevăr, mormintele a trei martiri. Sărbătoarea sfintei era celebrată deja în secolul al VIII-lea. Nimic altceva nu se cunoaște, fapt pentru care e necesar să luăm alte date dintr-o Passio legendară. După această povestire, sfânta Martina era o diaconesă, fiica unui nobil roman. Arestată pentru deschisa sa profesiune de credință, este dusă la tribunalul împăratului Alexandru Sever (222-235). Acest principe semioriental, deschis față de toate curiozitățile, până la a-l include pe Cristos printre zeii venerați în familia imperială, a fost extrem de tolerant față de creștini, iar guvernarea sa este caracterizată de o rodnică paranteză de destindere în raport cu Biserica; în acea perioadă Biserica s-a bucurat de o mare extindere misionară.
Totul este ignorat de autorul acelei Passio, care se lungește în enumerarea torturilor îngrozitoare pricinuite sfintei de către împărat. Martina, fiind târâtă în fața statuii lui Apollo, a făcut-o să se sfărâme în bucăți, provocând imediat un cutremur care a distrus templul și a ucis preoții zeului.
Minunea s-a repetat cu statuia și cu templul Artemis. Toate acestea ar fi trebuit să-i facă pe persecutorii săi să reflecteze; dimpotrivă, mai încăpățânați ca niciodată, au chinuit în mod crunt trupul tinerei supunând-o la cele mai îngrozitoare chinuri, din care a ieșit mereu nevătămată. Sabia a fost aceea care a pus capăt atâtor suferințe, tăind capul martirei, al cărei sânge a curs pentru a înroura terenul fertil al Bisericii romane.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)