Pr. Tataru Stefan Născut la: 05.01.1917, Rosiori Hirotonit la: 11.05.1941, Luizi-Calugara Decedat la: 09.03.1995, Oradea Înmormântat la: Oradea Obs: Rector la Seminarul Franciscan din Oradea
Ca preot tânăr, el a îmbrăţişat ritul oriental, slujind la Parohia IV greco-catolică din Bucureşti. În anul 1950 a fost arestat şi condamnat pe viaţă, împreună cu episcopii greco-catolici. Eliberat în 1964, a lucrat în parohia Focşani, construind casa parohială din Vizantea şi, în bună parte, pe cea din Focşani. După pensionare, a fost paroh la Bărăţia, în Arhidieceza de Bucureşti şi apoi la Cioplea, unde a lucrat mult pentru construirea complexului social Cioplea. În decembrie 1989 a contribuit la preluarea bisericii greco-catolice de pe strada Sirenelor, unde a funcţionat şi ca paroh, până în anul 1993, când a plecat la Oradea, la chemarea Î.P.S. Vasile Hossu, episcop greco-catolic. La Oradea şi-a adus contribuţia plină de dăruire pentru terminarea primei biserici greco-catolice, construită după decembrie 1989 şi a fost rectorul Seminarului franciscan greco-catolic din Oradea. A decedat în urma unei operaţii, la 9 martie 1995, şi a fost înmormântat, lângă biserica din Oradea. * * * Figuri ilustre Născut la 5 ianuarie 1917 la Zăpodia, Parohia Prăjeşti (BC), pr. Ştefan Tătaru, OFMConv. a urmat cursurile seminariale la Hălăuceşti şi Luizi-Călugăra, fiind sfinţit preot la 11 mai 1941. A activat apoi în parohiile Prăjeşti, Luizi-Călugăra, într-o parohie Greco-Catolică din Bucureşti (1941-1947), profesor la Liceul Pedagogic "Iosif Vulcan" din Oradea (1947-1948) şi confesor la Institutul "Notre Dame de Sion" din Bucureşti (1948-1950). A fost arestat de Securitate în 30 ianuarie 1951 şi închis la "Malmaison", iar după 11 luni de anchetă dură a fost trimis - împreună cu alţi 12 arestaţi ("lotul Tătaru-Todea") - în judecata Tribunalului Militar Bucureşti (TMB). La 20 noiembrie 1951, ofiţerii de Securitate Gh. Enoiu şi Vasile Grigore au întocmit "Referatul de trimitere în judecată" în care pr. Ştefan Tătaru era acuzat de omisiune de denunţ şi "ajutorarea şi încurajarea" preoţilor greco-catolici care refuzaseră trecerea la ortodoxism. Cităm din referatul respectiv: "Datorită sentimentelor ostile ce le nutreau faţă de succesele regimului nostru, sus-numiţii, servindu-se de calitatea lor de preoţi, au intrat în serviciul Vaticanului organizându-se şi activând împotriva RPR în cadrul grupului clandestin al fostului cult greco-catolic". Ordinul de trimitere în judecată a fost semnat de generalul Alexandru Gavrilescu, iar învinuirile i-au fost aduse părintelui Tătaru la 7 februarie 1953 de maiorul Adrian Frăţilă, preşedintele TMB. Procesul s-a judecat în perioada 15-20 februarie 1952, iar la 20 februarie acelaşi an, preşedintele completului de judecată, Paul Finichi, l-a condamnat, prin sentinţa nr. 104, la muncă silnică pe viaţă. Sentinţa a fost menţinută şi după respingerea recursului prin decizia 1818/1952 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, iar pentru părintele Tătaru a început calvarul închisorilor comuniste: Jilava, Râmnicu-Sărat, Piteşti, Dej, Sighetu Marmaţiei, Bacău, Galaţi şi Gherla. Prin decretul nr. 5/3.01.1963 i-a fost comutată pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică, iar prin decretul 411/24.07.1964 a fost graţiat de restul pedepsei. În închisoare - unde intrase având deja unele probleme de sănătate - părintele Tătaru s-a îmbolnăvit grav de ulcer duodenal şi reumatism la coloană, fiind declarat inapt de muncă. În decembrie 1956, aflat la Penitenciarul din Râmnicu-Sărat, părintele a intrat în greva foamei, nemulţumit de condiţiile inumane de detenţie şi de refuzul directorului penitenciarului, Alexandru Vişinescu, de a-i acorda medicamentaţia cerută. Eliberat prin "biletul numărul 3950/1964", părintele a activat ca paroh de Focşani, iar după pensionare (1984) a activat la Bărăţia, Cioplea (Bucureşti), Parohia Greco-Catolică din Bucureşti, transferându-se în anul 1993 la Oradea la solicitarea expresă a episcopului Vasile Hossu. Moare la 9 martie 1995, fiind înmormântat la Oradea. Urmare a unui memoriu din anul 2001 al Asociaţiei Juriştilor Greco-Catolici din Dej, procurorul general al României, Tănase Joiţa, a înaintat recurs în anulare împotriva Sentinţei 104/1952 şi a Deciziei 1818/1952, solicitând achitarea celor 13 condamnaţi în lotul Tătaru-Todea şi înlăturarea pedepsei complementare de confiscare a averii. Urmare acestei acţiuni juridice, la 2 octombrie 2002, prin Decizia nr. 4127, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia Penală a admis recursul în anulare, motivând că Sentinţa şi Decizia din anul 1952 fuseseră pronunţate prin încălcarea legii, neexistând probe împotriva celor 13 condamnaţi pe nedrept. A fost o reparaţie juridică şi morală tardivă, care nu a mai putut îndrepta răul imens produs de "justiţia" comunistă aservită Securităţii. O dată cu pr. Ştefan Tătaru au mai fost reabilitaţi card. Alexandru Todea, ep. Gheorghe Guţiu, preoţii Mihai Rotaru, Martin Mihoc, Gheorghe Dumitraş, Gheorghe Vameşiu ş.a. (Dr. Dănuţ Doboş, în Lumina creştinului, nr. 7/2008, p. 11) * * * * * * Necrolog 9 martie 1995 93. Pr. Ştefan Tătaru S-a născut în satul Zăpodia (Parohia Prăjeşti), la 5 ianuarie 1917. Pe când era copil, familia s-a mutat în satul Roşiori. În 1929, la vârsta de 12 ani, a intrat în Seminarul din Hălăuceşti, unde şi-a făcut studiile seminariale. Profesiunea simplă a făcut-o la 4 octombrie 1935 la Săbăoani, iar cea solemnă la 4 octombrie 1938. Studiile filozofice şi teologice le-a făcut la Luizi-Călugăra, unde a fost sfinţit preot la 11 mai 1941. Totodată, a urmat Facultatea de Litere din Bucureşti şi a obţinut diploma în litere. Ca preot a îmbrăţişat ritul oriental greco-catolic şi la început a slujit cu preotul Dominic Niculăeş în Parohia a IV-a greco-catolică din Bucureşti, unde s-a început construcţia bisericii "Sf. Ioan Damaschin". Tot aici a colaborat la revista parohială "Apostolul". La Capitulul Provincial din 1947 a obţinut deschiderea Seminarului franciscan greco-catolic la Oradea, în cartierul Ioşia, unde a mers împreună cu un grup de opt studenţi teologi şi cu pr. Iosif Tălmăcel, el fiind rectorul noului seminar. Evenimentele din 1948 au prilejuit pr. Tătaru, pr. Vameşiu, pr. Rotaru, pr. Dumitraş şi pr. Mihoc ocazia de a lucra pentru păstrarea credinţei catolice în rândul preoţilor şi credincioşilor greco-catolici. Toţi cinci au fost arestaţi în 1950 şi condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, recursul schimbând pedeapsa la 25 de ani muncă silnică. Părintele Tătaru a executat 14 ani, ultimii şapte petrecându-i în închisoarea din Râmnicu-Sărat. Eliberat prin decretul de graţiere, a fost numit paroh la Focşani, unde a refăcut biserica, a construit o nouă casă parohială şi alta la Vizantea; a aranjat un lăcaş modest de cult la Tecuci. În 1984 s-a pensionat. A fost apoi paroh la Bărăţia, unde a refăcut interiorul bisericii şi apoi s-a retras la Cioplea, unde a lucrat mult pentru construirea complexului social Cioplea. După 1989 a reluat activitatea în ritul oriental, contribuind la preluarea bisericii greco-catolice de pe strada Sirenelor, unde a refăcut biserica şi casa parohială, funcţionând şi ca paroh până în 1993, când a plecat la Oradea, la chemarea ÎPS Vasile Hossu, episcop greco-catolic. La Oradea şi-a adus contribuţia plină de dăruire pentru terminarea primei biserici greco-catolice pe terenul fostului cimitir Olosig, unde s-a inaugurat primul pelerinaj în anul 1994. La insistenţele sale s-a deschis Seminarul franciscan la Oradea, unde un grup de teologi s-a pregătit să ajungă preoţi franciscani greco-catolici, el fiind şi rectorul lor. După o scurtă, dar acută suferinţă suportată cu răbdare, în urma unei operaţii a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat la 13 martie 1995 în faţa bisericii atât de dragă lui.

înapoi la pagina precedentă