Iaşi - Episcopia Romano-Catolică Iaşi
Adresa:	Bd. Ştefan cel Mare, nr. 26, 700064-Iaşi Tel.: 0232/212003; 0232/212004 E-mail: cancelarie@ercis.ro www.ercis.ro
Înfiinţare:
Statistică:	Familii: 0 Credincioşi: null Botezuri: - Prima Împărtăşanie: - Miruiţi: - Căsătorii: - Înmormântări: -
Istoric:
Liturghii:
Preoţi:

Episcopia de Iaşi în sărbătoare

(Lumina creştinului, iunie 2004, p. 11)

După ce anul trecut Arhiepiscopia de Bucureşti a marcat 120 de ani de la înfiinţare, anul acesta, la 27 iunie, vom avea aceeaşi aniversare şi pentru Dieceza de Iaşi. Dorim să evidenţiem acum câteva momente semnificative din istoria Episcopiei Catolice de Iaşi.

Chiar înainte de înfiinţarea acesteia, documentele istorice vorbesc despre o existenţă catolică pe teritoriul Moldovei, încă din prima parte a secolului al XIII-lea, când călugării dominicani au reuşit să-i încreştineze pe cumani. Pentru aceştia, papa Grigore al IX-lea a aprobat, în anul 1227, înfiinţarea Episcopiei de Milcov (1227-1241). În timpul voievodului Laţcu, minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea Sfântului Scaun, iar la 9 martie 1371, s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434). Câţiva ani mai târziu s-a pus problema înfiinţării unei episcopii în oraşul Baia, care era capitala Moldovei, fapt concretizat în anul 1418. Aceasta a dăinuit numai până în anul 1523. La data de 17 septembrie 1607, Sfântul Scaun a parafat înfiinţarea unei episcopii catolice la Bacău (1607-1818). Crescând importanţa oraşului Iaşi, la începutul secolului al XIX-lea, preoţii misionari au decis să mute reşedinţa episcopului în capitala Moldovei. Aici însă au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, de aceea, în Moldova, nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat apostolic (1818-1884).

Întrucât Moldova era un ţinut misionar, aceste forme de organizare a comunităţilor catolice nu au fost de lungă durată. Mai mult, misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor, ceea ce impunea formarea unui cler indigen. Aceasta presupunea înfiinţarea unei episcopii şi a unui seminar. Aceste probleme i-au frământat mult pe episcopii Paul Sardi (1843-1848) şi Anton De Stefano (1848-1859), care s-au străduit să ducă la îndeplinire dorinţa Congregaţiei De Propaganda Fide, care cerea "exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen". Strădaniile lor au fost susţinute doar parţial, aşa că planurile lor s-au năruit repede.

Venirea în Misiunea din Moldova a episcopului Nicolae Iosif Camilli avea să schimbe situaţia. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Principatele Unite se făcea simţită necesitatea creării a două episcopii romano-catolice, în Bucureşti şi în Iaşi, care să poată subordona toate comunităţile catolice din această zonă. Nu putem insera aici tratativele dintre Guvernul Român şi Sfântul Scaun, dar ele s-au încheiat la 27 iunie 1884, când papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea "Quae in christiani nominis incrementum" ("Cele care privesc propăşirea numelui de creştin"), a decretat încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei şi înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit N.I. Camilli, care era vizitator apostolic în Moldova din anul 1881.

Misiunea principală pe care episcopul Camilli a primit-o de la urmaşul sfântului Petru a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor din noua dieceză, ceea ce impunea deschiderea unui seminar diecezan, fapt concretizat, tot la Iaşi, în ziua de 29 septembrie 1886. Deoarece Dieceza de Iaşi avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici şi 37 de preoţi misionari, episcopul s-a străduit să construiască biserici noi, să editeze un catehism, să revigoreze pietatea populară, să facă vizite pastorale etc.

Am putea include în această pagină numeroase merite ale primului episcop de Iaşi, dar şi ale acelora care l-au succedat, întrucât ceea ce vedem astăzi în dieceză este rodul jertfei unor ierarhi demni de misiunea ce le-a fost încredinţată. Despre toate acestea se va vorbi mult în cadrul manifestărilor istorice ce se vor organiza, în perioada 26-29 iunie, la Iaşi, Bacău, Cotnari, Berindeşti şi Săbăoani, dar şi în paginile volumului 5 al revistei Buletin istoric.

Pr. Alois Moraru

* * *

Episcopia Romano-Catolică de Iaşi

(Lumina creştinului, iunie 2009, p. 11)

Vom sărbători, la 27 iunie, 125 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, moment cu profunde semnificaţii în istoria Bisericii noastre locale. Evenimentul a avut loc la 27 iunie 1884, dată la care Sfântul Părinte papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea apostolică Quae in christiani nominis incrementum, a hotărât ca Vicariatul Apostolic al Moldovei să fie ridicat la rangul de episcopie. Prin documentul apostolic Apostolatus officium, Sfântul Părinte l-a dezlegat pe Mons. Nicolae-Iosif Camilli de titlul de episcop de Mosynopolis, numindu-l episcop titular de Iaşi.

Problema creării ierarhiei catolice, şi indirect aceea a fondării Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, data încă din perioada primelor tratative dintre România şi Sfântul Scaun pentru încheierea unui concordat, desfăşurate în timpul domniei lui Al.I. Cuza, fiind readusă în discuţie în cadrul unor dezbateri interne şi externe după marile momente din istoria ţării: proclamarea independenţei de stat (9 mai 1877) şi a Regatului României (10 mai 1881). Este cunoscut faptul că formarea unei ierarhii catolice româneşti fusese totodată dorinţa guvernelor României, dar şi a regelui Carol I, toţi conştienţi de importanţa acesteia în procesul de consolidare şi modernizare a statului român.

Meritul principal în înfăptuirea actului de la 27 iunie 1884 revine papei Leon al XIII-lea, care, prin numirea Mons. Nicolae-Iosif Camilli ca episcop de Iaşi, oferise un cadru normal şi legal stării de fapt existente în Moldova. Totodată, actul papei Leon corespundea unor necesităţi canonice, punând astfel capăt unor îndelungate controverse, care veneau din afara Bisericii, cu privire la dreptul de rezidenţă la Iaşi al vicarilor apostolici din Moldova, şi rezolvând astfel problema păstoririi credincioşilor catolici din Moldova, care doriseră cu toţii, alături de misionari şi episcopi, un teritoriu unitar şi naţional în limitele provinciei istorice Moldova.

Episcopul Nicolae-Iosif Camilli a fost o personalitate centrală a evenimentului petrecut cu 125 de ani în urmă, iar după instalarea sa ca păstor al Diecezei de Iaşi s-a străduit să onoreze misiunea cu care fusese investit, devenind în scurt timp o personalitate importantă a vieţii culturale şi religioase din România. A reuşit totodată să pună bazele structurilor ecleziastice ale Diecezei de Iaşi, pe care succesorii săi aveau să le conducă spre deplina maturitate: reorganizarea parohiilor şi decanatelor, înfiinţarea Seminarului şi a şcolilor catolice, crearea presei catolice, construirea de imobile bisericeşti, fondarea de asociaţii religioase şi laice etc.

Aflându-ne în faţa unui bilanţ istoric, se cuvine să-i amintim şi pe succesorii episcopului N.I. Camilli la conducerea diecezei: administratorii apostolici Caetan Liverotti, Iosif Malinovski şi Ulderico Cipolloni, episcopii Alexandru Theodor Cisar, Mihai Robu, Marcu Glaser, Anton Durcovici, Petru Pleşca şi ordinarii substituţi Gheorghe Petz, Wilhelm Clofanda şi Andrei Gherguţ, alături de contemporanii noştri, episcopii Petru Gherghel şi Aurel Percă. Toţi au fost şi sunt personalităţi ecleziastice exemplare, perfect adaptate epocilor istorice, fiind catalizatorii unor evenimente importante din istoria Diecezei de Iaşi, la a cărei propăşire spirituală şi materială au contribuit substanţial. PS Petru Gherghel vorbea, în anul 1978, despre însemnătatea acestui eveniment, prin care, "cu harul lui Dumnezeu, această binecuvântată provincie românească a fost învrednicită cu acest titlu nobil".

Înfiinţarea cu 125 de ani în urmă a Episcopiei de Iaşi reprezintă un moment crucial în istoria Bisericii locale, care a deschis o nouă etapă în dezvoltarea comunităţilor parohiale, în conservarea practicii religioase şi a identităţii catolice, deschizând totodată calea spre convieţuirea creatoare şi paşnică a credincioşilor catolici şi ortodocşi din această parte a ţării.

Dr. Dănuţ Doboş