4. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA - IDENTITATE ŞI MISIUNE

REZUMAT

A. PREOŢII ÎN SLUJIREA DIECEZEI

I. CINE SUNTEM?

Introducere. Dacă în veacurile trecute pe teritoriul actual al Diecezei de Iaşi veneau preoţi străini misionari (din Polonia, Ungaria şi îndeosebi din Italia), astăzi ne bucurăm să avem un cler indigen numeros şi bine pregătit, iar în seminarii un număr impresionant de tineri care se pregătesc la sfânta preoţie. Ba mai mult, o parte din preoţii noştri activează deja ca misionari peste hotare. Conform unei statistici din 2001 realizată de "Presa Bună", Dieceza de Iaşi număra 338 de preoţi, angajaţi la diferite niveluri de activitate pastorală (parohie, şcoală, asociaţii etc.); dintre aceştia 207 sunt preoţi diecezani în pastoraţie, 97 sunt preoţi călugări, iar 37 activează în alte dieceze.

Cine este preotul?

1. Preotul, om al comuniunii ecleziale. Demn de remarcat în dieceza noastră este raportul preoţilor cu episcopul, cu ceilalţi preoţi şi cu credincioşii; străinii care ne vizitează ţara admiră acest lucru şi ne îndeamnă să-l menţinem.

2. Preotul, omul cultului. Preotul este un om al cultului, adică om al altarului, al Euharistiei şi al dezlegării, al jertfelor şi al riturilor. Este vorba de aşa-numita perspectivă a jertfei, în centru stând jertfa sfintei Liturghii (Euharistia). Preotul desfăşoară misiunea sa principală şi se manifestă în toată plinătatea sa celebrând Euharistia.

3. Preotul, mijlocitor. Unii spun că preotul nu este, în principiu, un mijlocitor; singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni fiind Isus Cristos. Totuşi, raportat la Cristos, în baza misiunii ce i s-a încredinţat, se spune şi despre preot că este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, sau "mijlocitor între Isus şi oameni", sau încă "mijlocitor între Biserică şi lume". În Scrisoarea către Evrei (5,1-4) se spune că preotul este luat dintre oameni pentru a fi pus în favoarea oamenilor în lucrurile ce-l privesc pe Dumnezeu

4. Preotul, vestitorul cuvântului lui Dumnezeu. Această perspectivă a slujirii cuvântului ocupă primul loc în descrierea funcţiunilor sacerdotale. Ea este fundamentată biblic. Conciliul Vatican II aminteşte explicit că preoţii au înainte de toate datoria de a vesti evanghelia (PO 4).

5. Preotul, omul care conduce comunitatea. În funcţia sa de conducător al comunităţii, preotul trebuie să asigure unitatea Bisericii, mai întâi de toate unitatea teologică, apoi unitatea mărturisirii, unitatea celebrării euharistice, unitatea carităţii. Preotul participă la autoritatea lui Cristos, cap, şi are datoria de a conduce poporul lui Dumnezeu la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt (PO 6).

6. Preotul, persoană consacrată. Este perspectiva care-l defineşte pe preot ca omul lui Dumnezeu, pus de o parte cu scopul de a prelungi misiunea de adoraţie şi de mântuire proprie Cuvântului Întrupat.

7. Preotul, păstor. Definiţia preotului ca păstor este străveche în viaţa Bisericii şi se leagă direct de imaginea lui Cristos, bunul păstor (In 10,1-10). Unii cercetători ai preoţiei notează pe bună dreptate că însuşirea de păstor este aceea care, după limbajul lui Isus, exprimă cel mai bine preoţia sa. Păstorul are ca notă distinctivă faptul că are autoritate asupra turmei. În această autoritate se găseşte cu siguranţă elementul specific al preoţiei ministeriale.

8. Preotul, semn al lui Cristos, capul. Această perspectivă este dragă teologiei astăzi. Biserica este semn şi sacrament; fiecare creştin devine semn eclezial pentru a trăi şi a transmite credinţa. Mesajul creştin este comunicat oamenilor prin intermediul semnelor personale sau comunitare; preotul este şi el semn: semn al lui Cristos, capul. Această definiţie subliniază bine raportul preotului cu Cristos (dimensiunea cristologică), raportul cu Biserica (dimensiunea eclezială) şi raportul cu împărăţia viitoare (dimensiunea escatologică).

9. Preotul, "alter Christus". Magisteriul obişnuit al Bisericii foloseşte des pentru preot titlul de alter Christus cu o traducere care poate varia: preotul este un alt Cristos, sau - specificând mai bine sensul termenului latin alter - preotul este un al doilea Cristos. Măreţia şi profunzimea acestei definiţii a preotului nu trebuie să ne facă să uităm că preotul este şi rămâne totdeauna un simplu om, "un sărman om al lui Dumnezeu".

Făcând o analiză obiectivă asupra prezbiteriului nostru în lumina celor prezentate, putem spune că preoţii din Dieceza de Iaşi îşi împlinesc în general bine mandatul lor, dar trebuie să observăm şi deficienţele. Acestea produc nemulţumiri în rândul poporului lui Dumnezeu. Avem şi cazuri de scandal, foarte greu de reparat. Laicii aşteaptă mult de la preot, dar trebuie să dea şi ei mult; să-l susţină material şi mai ales spiritual prin contribuţiile stabilite de episcopie, rugăciune, colaborare în munca pastorală, diferite iniţiative, încurajare în momentele de criză etc. De luat în discuţie şi pericolele la care îl expun unii laici pe preot: anturaje dăunătoare în care îl atrag, consumul de alcool şi tutun, ţinută şi conversaţii indecente mai ales din partea genului feminin, linguşeli, flatări etc. Se spune că o parohie îşi are preotul pe care îl merită. Acest lucru trebuie să dea de gândit tuturor.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

Preoţia îşi are izvorul şi modelul desăvârşit în Cristos. Pentru a pătrunde mai bine această a doua parte a prezentării, va trebui să ne îndreptăm atenţia spre el, preotul veşnic, cel care a voit să comunice preoţia sa oamenilor aleşi anume de el.

1. Preoţia comună şi preoţia ministerială

Întrucât Cristos este preot, întregul său trup îmbracă un caracter sacerdotal; şi toţi membrii acestui trup, în sens adevărat şi nu metaforic, trebuie să se considere preoţi. Rădăcina acestei preoţii este Botezul. Aceasta este preoţia comună. "Dar tot Domnul, voind să facă din credincioşi un singur trup în care «nu toate mădularele au aceeaşi lucrare» (Rom 12,4), a rânduit pe unii dintre ei ca miniştrii care, în mijlocul comunităţii credincioşilor, să fie înzestraţi cu puterea sacră a ordinului pentru a aduce jertfa şi a ierta păcatele şi care, în numele lui Cristos, să exercite în mod public funcţia sacerdotală pentru oameni (PO 2). Aceasta este preoţia ministerială

2. Preoţia în cadrul diecezei

Ţinând cont de cele prezentate mai sus, preoţia ocupă un loc foarte important în cadrul unei dieceze. De ea este legată viaţa însăşi a Bisericii locale. Preoţii în unire cu episcopul îl aduc pe Cristos în mijlocul oamenilor, îl fac cunoscut şi îl împart tuturor celor de bună voinţă. Desfăşurându-şi activitate în strânsă unire cu episcopul, preoţii îi ajută pe laici să înţeleagă mai bine preoţia lor comună şi să trăiască în lume ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, renăscuţi prin Botez la o viaţă nouă.

3. Specificul preoţiei în cadrul poporului lui Dumnezeu

Participând la funcţia apostolilor, preoţii au de la Dumnezeu "harul de a fi miniştrii lui Cristos printre neamuri, îndeplinind slujirea sacră a evangheliei" (Rom 15,16). Scopul la care tind preoţii cu ministerul şi viaţa lor în cadrul poporului lui Dumnezeu este preamărirea lui Dumnezeu Tatăl în Cristos". A fi preoţi pentru preamărirea lui Dumnezeu, înseamnă a fi preoţi pentru comunitatea creştină, care se naşte din cuvânt şi din Euharistie. Condiţia preotului în lume se distinge de o anumită dialectică: în lume, dar nu al lumii; cu oamenii şi pentru ei, şi cu toate acestea în numele unui principiu diferit de principiile pământeşti; "un frate în mijlocul fraţilor".

4. Unele urgenţe în viaţa preotului

a) Opera preotului (paroh şi vicar) pe plan parohial. Pe plan parohial, atât parohii cât şi vicarii sunt chemaţi să se dedice cu tot avântul predicării cuvântului lui Dumnezeu, sfinţirii proprii şi a credincioşilor prin administrarea cu demnitate a sacramentelor şi conducerea lor pe calea mântuirii. Înţelegem de aici că datoria preotului într-o parohie nu este aceea de a construi. Sunt atâtea urgenţe pe plan pastoral în dieceză, că nu ştim cum să le mai facem faţă, încât se impune cu stringenţă ca munca legată de construcţii edilitare să fie încredinţată de către episcopie unor laici de încredere şi bine pregătiţi.

b) Spiritul pastoral. Preotul în mijlocul poporului lui Dumnezeu este ca un păstor în mijlocul turmei. Imaginea este elocventă. A folosit-o şi Isus: "Eu sunt păstorul cel bun..." (In 10,11). Fiecare preot trebuie să fie pătruns de acest spirit pastoral ca să poată conduce turma încredinţată "la păşuni verzi şi la ape de odihnă" (Ps 22). Adevăratul păstor şi cap al poporului lui Dumnezeu este Cristos: episcopul şi, în grad subordonat, preoţii participă la această însuşire deosebită atunci când conduc acea parte a poporului care le este încredinţată.

c) Rugăciunea. Ca maestru al rugăciunii, preotul trebuie să ştie bine să se roage şi să îndrăgească rugăciunea mai mult ca orice, deoarece rugăciunea este cheia unirii sale cu Dumnezeu şi cheia succesului său apostolic; el trebuie să-i înveţe bine şi pe creştini să se roage, trebuie să formeze la rugăciune, trebuie să conducă, într-un fel chiar de mână, pe credincioşi în primii paşi ai vieţii de rugăciune, trebuie să invite şi aproape să tragă sufletele la rugăciune. Preotul deci apare ca un învăţător expert, un educator bun şi un pedagog răbdător al vieţii de rugăciune. Rugăciunea specifică preotului este Oficiul divin (Breviarul), "prin intermediul căruia prezbiterii se roagă lui Dumnezeu în numele Bisericii şi în favoarea poporului încredinţat lor, ba chiar al lumii întregi" (PO 5). Cât priveşte casa de rugăciune, în care se celebrează şi este păstrată Euharistia şi unde credincioşii se reunesc pentru a se afla în faţa lui Dumnezeu, ea trebuie să fie obiect de deosebită atenţie din partea preotului, să fie curată şi potrivită rugăciunii.

d) Predica. Prima datorie a preotului (paroh şi vicar) pe plan parohial este aceea de a învăţa, predicând cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia mântuirii. Este prima datorie nu în ordinea demnităţii ontologice - cum precizează Vatican II - ci în cea a executării. Conţinutul esenţial al predicării este Cristos şi misterul său, descoperirea supremă a iubirii Tatălui faţă de om. Forme de predicare: mărturia vieţii (preevanghelizarea), evanghelizarea şi cateheza. Scopurile predicării: trezirea credinţei în cei necredincioşi, hrănirea credinţei în cei credincioşi, convertirea, pregătirea la sacramente, sfinţirea continuă a poporului lui Dumnezeu.

e) Preotul, ministrul penitenţei şi al direcţiunii spirituale. Nicăieri păstorul nu-şi poate cunoaşte mai bine turma decât în celebrarea sacramentului penitenţei şi la direcţiunea spirituală. În acest for intern omul se deschide cu sinceritate, îşi varsă tot amarul în faţa lui Dumnezeu şi aşteaptă să fie ajutat. De aceea, preotul trebuie să fie înarmat cu multă răbdare şi bunătate, să asculte şi să dea sfaturile cele mai potrivite pentru îndreptare şi călăuzire pe un drum sigur de sfinţenie a vieţii.

f) Formarea permanentă a preotului. "Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor" acordă un capitol întreg (capitolul III) formării permanente a preotului. Se arată cum formarea preotului nu poate să fie niciodată considerată ca încheiată, nici din partea Bisericii care o dă, nici din partea preotului care o primeşte. Este deci necesar ca ea să fie gândită şi dezvoltată în aşa fel încât toţi preoţii să o poată primi mereu, ţinând cont de posibilităţile şi de caracteristicile de vârstă, de condiţiile de viaţă şi de sarcini pastorale. Această formare trebuie să fie completă: umană, spirituală, intelectuală, pastorală, sistematică, personalizată. În Dieceza de Iaşi, în anii de după Revoluţia din 1989, s-a observat şi se observă această grijă din partea episcopului pentru formarea permanentă a preoţilor: exerciţii spirituale, cursuri sistematice şi intensive de formare, trimiterea unor preoţi la studii în străinătate etc.

g) Susţinerea economică a preoţilor. Fiecare preot are drept la o susţinere economică onestă şi dreaptă pentru a-şi putea desfăşura activitatea în mijlocul credincioşilor şi pentru a duce o viaţă cinstită şi demnă, căci "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Lc 10,7) şi "Domnul a rânduit celor care vestesc evanghelia să trăiască din evanghelie" (1Cor 9,14). Episcopii sunt datori să atragă atenţia credincioşilor asupra obligaţiei lor de a-l susţine economic pe preot şi să se îngrijească pentru instituirea unor norme în vederea asigurării corespunzătoare a întreţinerii cuvenite acelora care îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie în slujba poporului lui Dumnezeu. Remuneraţia preoţilor trebuie să le permită să aibă în fiecare an un timp cuvenit şi suficient de concediu, iar episcopii trebuie să aibă grijă ca preoţii să beneficieze realmente de el (PO 20).

5. Preotul, omul care trăieşte în ascultare, celibat şi sărăcie

Ascultarea este prezentată nu ca o simplă executare materială sau pasivă a ceea ce este poruncit, ci, dimpotrivă, ca un dar făcut de bunăvoie de către preot în ziua hirotonirii sale pentru slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor. Darul nu-l umileşte şi nici nu-l sacrifică pe donator, nici nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci trebuie să fie reînnoit în fiecare zi, în fiecare însărcinare "oricât de umilă sau mică". Ascultarea presupune umilinţa; şi trecerea de la umilinţă la ascultare se bazează pe conceptul de slujire care, dacă e proprie episcopului, nu mai puţin este prezbiterului, amândoi slujitori ai lui Cristos. Celibatul sau "înfrânarea desăvârşită pentru împărăţia cerurilor" s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii. Preotul trebuie să conceapă această formă de viaţă nu ca pe ceva impus din afară, ci mai degrabă ca manifestarea dăruirii sale libere, care este primită şi ratificată de Biserică prin intermediul episcopului. Sărăcia preotului. În baza spiritului de sărăcie recomandat de Cristos, preotul este chemat să folosească în mod just bunurile, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, respingând tot ceea ce ar putea să dăuneze misiunii lor. Conciliul recunoaşte că o anumită folosire a bunurilor este necesară: dar aminteşte că realitatea umană este coruptă de păcat (cf. GS 37); de aceea folosirea bunurilor trebuie să fie condusă de preceptele credinţei şi de conformarea la voinţa lui Dumnezeu.

B. VOCAŢIA LA PREOŢIE

În Biserică există trei stări în care cei botezaţi pot să-şi desăvârşească chemarea la sfinţenie: starea clericală, starea călugărească sau viaţa consacrată şi starea laicală. Atenţia noastră se îndreaptă spre starea clericală. Supunem atenţiei următoarele puncte:

1. Seminarul

Seminarul (seminarium = pepinieră) este şcoala în care aspiranţii la sfânta preoţie se pregătesc din punct de vedere spiritual şi intelectual conform normelor stabilite de Biserică. Există două tipuri de seminar: seminarul mic (loc educativ care are scopul de a-i ajuta pe copii să-şi dezvolte "sămânţa vocaţiei" sădită în ei de harul lui Dumnezeu şi să favorizeze în ei cunoaşterea misterului lui Cristos şi iubirea faţă de Biserică) şi seminarul mare (loc de formare specială - umană, culturală, spirituală - în care un tânăr, chemat de Dumnezeu la slujirea preoţească şi decis să-l urmeze din iubire, se pregăteşte pentru această misiune). În Dieceza de Iaşi există trei seminarii mici: unul la Bacău (diecezan, cu 121 de elevi), altul la Roman (franciscan conventual, cu 164 de elevi) şi altul la Oneşti (franciscan capucin, cu 46 de elevi) şi două seminarii mari: unul la Iaşi (diecezan, cu 124 de studenţi) şi altul la Roman (franciscan conventual, cu 110 studenţi, dintre are 95 franciscani şi 15 din alte congregaţii).

2. Vocaţia la preoţie

Este percepută ca o chemare şi ca o misiune care aşteaptă un răspuns în străfundul inimii, în acel "sacrariu al omului, unde se află el singur cu Dumnezeu, al cărui glas răsună în intimitatea proprie" (GS 16). Dar acest lucru nu elimină dimensiunea angajării personale, a familiei, a preoţilor, a comunităţii. Ea cere rugăciune şi evanghelizare prin cuvânt. Întrucât preoţia este un dar făcut întregii comunităţi, să analizăm câteva aspecte legate de acest subiect şi anume:

a) Pastoraţia vocaţională. Pastoraţia vocaţiilor implică o întărire a formării permanente a adulţilor, o schimbare a pastoraţiei tinerilor deschisă animării vocaţionale, o reînnoire a preoţilor şi a laicilor din punct de vedere spiritual şi cultural mai sensibili la problema vocaţională. Mijloacele cele mai indicate pentru o pastoraţie vocaţională validă sunt trei: rugăciunea pentru vocaţii (rugăciune particulară şi comunitară); cateheza cu adulţii, cu tinerii şi cu cei mici; direcţiunea spirituală.

b) Rolul comunităţii. Comunitatea parohială este chemată să se roage încontinuu pentru vocaţii la preoţie, să susţină creşterea viitorilor preoţi şi să exercite asupra lor o influenţă deloc neglijabilă în colaborare cu familiile din care provin. De aceea trebuie să fie conştientă de partea ei specifică de responsabilitate. Comunitatea parohială trebuie să continue să-l simtă pe tânărul în drum spre preoţie ca o parte vie din ea însăşi, trebuie să-l însoţească cu rugăciunile ei, să-l primească din toată inima în timpul vacanţelor, să respecte şi să favorizeze formarea identităţii sale preoţeşti, oferindu-i ocazii potrivite şi imbolduri puternice în verificarea chemării sale la misiunea preoţească, să-i arate respect, să-i dea exemplu bun prin practicarea virtuţilor creştine, să-l ajute material şi spiritual, mai ales în momentele dificile. Ajutorul comunităţii parohiale este de neprecupeţit atunci când părinţii candidatului la preoţie sau unii membri din familie se arată indiferenţi ori chiar potrivnici alegerii vocaţionale a acestuia.

c) Familia şi vocaţia. Este lucru ştiut că în majoritatea cazurilor germenii vocaţiei la preoţie încolţesc şi încep să se dezvolte în propria familie. Părinţii creştini trebuie să se simtă totdeauna onoraţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu atunci când din sânul familiei lor Dumnezeu cheamă pe cineva la sfânta preoţie. Împreună cu ceilalţi membri ai familiei, părinţii trebuie să-l însoţească pe candidat în drumul său formativ prin rugăciune, respect, exemplu bun, ajutor spiritual şi material, mai ales în momentele de încercare şi de criză.

d) Mărturia preoţilor. Nu este lipsită de importanţă, ba este hotărâtoare uneori, mărturia pe care sunt chemaţi să o dea preoţii înşişi pentru trezirea vocaţiilor la preoţie şi pentru statornicia în urmarea vocaţiei de către seminarişti. Exemplul pozitiv al unui preot într-o comunitate poate atrage mulţi copii la viaţa preoţească. Cei mai mulţi dintre seminarişti mărturisesc sincer că au intrat în seminar dorind să se facă preoţi deoarece au văzut exemplul bun al părintelui paroh sau al părintelui vicar

e) Participarea la formarea viitorilor preoţi. La formarea viitorilor preoţi sunt chemaţi să lucreze cu râvnă şi responsabilitate în primul rând aceia pe care episcopul i-a numit formatori în seminar. Dar a lăsa toată grija pe seama lor înseamnă lipsă de răspundere din partea celorlalţi care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Atât preoţii din parohii cât şi credincioşii laici trebuie să se simtă responsabili în această privinţă. Ajutorul dat seminarului nu trebuie să fie doar material; e necesar ajutorul spiritual şi implicarea responsabilă sub toate aspectele în formarea seminariştilor mai ales în perioada de vacanţe.