5. PREOŢII ŞI VOCAŢIA LA PREOŢIE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

B. VOCAŢIA LA PREOŢIE

În Biserică, toţi sunt chemaţi la sfinţenie. Conciliul Vatican II, în constituţia despre Biserică, dedică un capitol întreg "chemării universale la sfinţenie" (LG 39-42). Botezul implică această vocaţie, comună la toţi membrii poporului lui Dumnezeu (cf. LG 40), fie că sunt laici sau miniştri consacraţi, fie că trăiesc în lume sau într-o comunitate călugărească, fie că sunt căsătoriţi sau celibatari. Oricare ar fi condiţia sa fizică, culturală, intelectuală sau socială, fiecare botezat trebuie să lucreze pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să strălucească prin sfinţenia vieţii sale. Din fidelitate faţă de Botezul primit, credincioşii răspund la această chemare, "stăruind în rugăciune şi lauda lui Dumnezeu" cf. Fap 2,42-47), oferindu-şi persoana şi viaţa lor ca "jertfă sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12,1) prin Cristos, cu el şi în el, în unitatea Duhului Sfânt, pentru gloria lui Dumnezeu Tatăl. În Biserică există trei stări în care cei botezaţi pot să-şi desăvârşească chemarea la sfinţenie: starea clericală, starea călugărească sau viaţa consacrată, starea laicală. Noi ne ocupăm aici de starea clericală şi dezbatem următoarele puncte.

1. Seminarul

Seminarul (din lat. seminarium = pepinieră) este şcoala în care aspiranţii la sfânta preoţie se pregătesc din punct de vedere spiritual şi intelectual conform normelor stabilite de Biserică. Instituirea seminariilor se datorează Conciliului Tridentin (1545-1563). În funcţie de vârstă şi de nivelul de maturizare a drumului vocaţional al celor care sunt chemaţi la preoţie, conform normelor canonice, există două tipuri de seminar: seminarul "mic" şi seminarul "mare".

Seminarul "mic" (liceal) este un loc educativ care are scopul de a-i ajuta pe copii să-şi dezvolte "sămânţa vocaţiei" sădită în ei de harul lui Dumnezeu şi să favorizeze în ei cunoaşterea misterului lui Cristos şi iubirea faţă de Biserică. Existenţa seminarului mic presupune o comunitate stabilă şi suficient de numeroasă, care să favorizeze o viaţă de grup orientată către descoperirea vocaţională. Condiţiile care fac posibilă şi utilă inserarea şi şederea unui copil în seminar sunt: disponibilitatea faţă de căutarea şi verificarea vocaţională; o familie dispusă să accepte şi să colaboreze la proiectul educativ al seminarului; un strâns contact al educatorilor de la seminar cu familiile şi comunităţile de provenienţă ale seminariştilor (cf. Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, 63-64). Formarea religioasă specifică din seminarul mic este unită cu o instruire umanistă şi ştiinţifică adecvată.

Seminarul "mare" (diecezan sau interdiecezan) este un loc de formare specială (umană, culturală, spirituală) în care un tânăr, chemat de Dumnezeu la slujirea preoţească şi decis să-l urmeze din iubire, se pregăteşte pentru această misiune. În seminarul mare, candidatul este ajutat să ajungă la cunoaşterea autenticităţii vocaţiei sale şi să parcurgă un drum de maturizare progresivă a propriei persoane pentru a şti să facă faţă exigenţelor misiunii şi ale vieţii sacerdotale (cf. Pastores dabo vobis, 60-32). Seminarul este comunitatea eclezială în care Domnul îi pregăteşte pentru misiune pe cei pe care i-a chemat la preoţia ministerială. Viitorii preoţi sunt pregătiţi în seminarul mare să devină capabili să înveţe, să sfinţească şi să conducă poporul lui Dumnezeu. Formarea lor cuprinde multiple dimensiuni: spirituală, liturgică, misionară, teologică şi pastorală (cf. CDC, can. 232-264).

În Dieceza de Iaşi există trei seminarii mici: unul la Bacău (diecezan), altul la Roman (franciscan conventual) şi altul la Oneşti (franciscan capucin) şi două seminarii mari: unul la Iaşi (diecezan) şi altul la Roman (franciscan conventual).

În anul 1986, la Iaşi, s-a celebrat centenarul Seminarului diecezan "Sfântul Iosif", actualul Institut Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar. Cu această ocazie s-a scos un volum omagial alcătuit de preoţii profesori şi studenţi ai institutului teologic, avându-l drept coordonator pe pr. prof. dr. Anton Despinescu. În acest volum este prezentat un frumos istoric al vocaţiilor în această parte de răsărit a ţării. La început nu exista nici un seminar de formare a viitorilor preoţi, pastoraţia fiind asigurată de misionarii străini, veniţi din Polonia, Ungaria şi Italia. Abia în 1845 episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848) a reuşit să deschidă un mic seminar la Iaşi, în clădirea de lângă reşedinţa misiunii, care în 1847 avea 12 seminarişti. Dintre aceştia se cunoaşte a fi ajuns preot doar unul singur, Gheorghe Bauer, care a lucrat în Parohia Focşani. Din nefericire, a venit Revoluţia din 1848, episcopul Sardi a murit şi seminarul a fost închis. S-a încercat apoi reînfiinţarea seminarului la Săbăoani, din nou la Iaşi, dar nu s-a reuşit. La 27 iunie 1884, papa Leon al XIII-lea a hotărât încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei şi înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcopul Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic (1881-1884), a devenit primul episcop rezidenţial de Iaşi. Prima grijă a acestui episcop a fost înfiinţarea unui seminar diecezan. Astfel, la 29 septembrie 1886 ia fiinţă seminarul diecezan în clădirea folosită anterior de episcopul Paul Sardi. În anul 1907 seminarul s-a mutat în clădirea de pe dealul Copou, pe locul actualului seminar. Seminarul era încredinţat grijii preoţilor iezuiţi. Au fost la început numai 3 elevi, cărora li s-au alăturat alţi 6, iar în vara lui 1887 au mai venit 5, astfel încât în al doilea an seminarial erau deja 14 seminarişti. Fapt vrednic de remarcat, din aceştia au ajuns preoţi 12. În volumul menţionat, părintele Anton Despinescu prezintă istoria celor o sută de ani ai seminarului nostru în trei etape:

1. De la înfiinţare până la intrarea României în Primul Război Mondial (1886-1916). În acest timp, în matricolele şcolare au fost înscrişi 134 de seminarişti, dintre care au ajuns preoţi 36, adică 27%. 2. Perioada interbelică şi de după Cel de-al Doilea Război Mondial (1918-1956). În această perioadă au urmat cursurile seminarului 318 elevi, dintre care au ajuns preoţi 86, adică tot 27%. 3. De la revenirea la Iaşi până la celebrarea centenarului (1956-1989). În această etapă au urmat cursurile seminarului 448 de seminarişti, dintre care 194 au ajuns preoţi, adică 43%. De-a lungul celor trei etape şi până astăzi, sfântul Iosif, ales patron principal, a ocrotit seminarul ajutându-l să depăşească multe şi grele încercări, pentru ca astăzi să se prezinte într-o formă excelentă atât din punct de vedere edilitar cât mai ales din punct de vedere al vocaţiilor şi al colectivului profesoral care se ocupă de creşterea şi formarea viitorilor preoţi.

Datorită exploziei de vocaţii la sfânta preoţie de după 1989, Seminarul din Iaşi devenind neîncăpător, Preasfinţitul Petru Gherghel a hotărât separarea seminarului mic de seminarul mare. Elevii seminarului mic au fost transferaţi la Bacău, unde se află şi astăzi, iar studenţii au rămas în clădirea de pe Copou, la Iaşi.

Situaţia actuală (mai 2003) din seminariile existente în Dieceza de Iaşi se prezintă astfel: Seminarul mare din Iaşi: 124 de studenţi; Seminarul mic din Bacău: 121 de elevi; Seminarul franciscan conventual din Roman: 110 studenţi (95 franciscani şi 15 de la alte congregaţii) şi 165 de elevi; Seminarul franciscan capucin din Oneşti: 45 de elevi.

2. Vocaţia la preoţie

"Veniţi şi vedeţi!" (In 1,39). Aşa răspunde Isus celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul, fraţii Andrei şi Petru, care-l întrebau unde locuieşte. În aceste cuvinte găsim semnificaţia vocaţiei la sfânta preoţie. Citind întregul pasaj (In 1,35-42) rămânem uimiţi de modul în care Isus ştie să atragă la sine pe aceia care îi vor fi apostoli. Scena s-a repetat şi se repetă într-un oarecare mod încontinuu în istorie.

Vocaţia la preoţie nu este o vocaţie oarecare. Biserica este invitată "să aprofundeze sensul original şi personal al vocaţiei la urmarea lui Cristos în slujirea preoţească şi legătura inseparabilă dintre harul divin şi responsabilitatea umană, legătură conţinută şi revelată în cele două cuvinte pe care le întâlnim de mai multe ori în evanghelie: vino şi urmează-mă! (cf. Mt 19,21). I se cere să descifreze şi să parcurgă dinamismul propriu al vocaţiei, dezvoltarea sa graduală şi concretă în fazele căutării lui Isus, a urmării sale şi a rămânerii cu el" (Pastores dabo vobis, 34).

Problema vocaţiilor la preoţie este deosebit de importantă pentru Biserica noastră locală. În cultura contemporană şi în limbajul comun se preferă unele sinonime care substituie termenul vocaţie ca de exemplu: atitudine, predispoziţie, capacitate de autoproiectare, realizare de sine, profesie. În pastoraţia bisericească termenul vocaţie reprezintă angajare sinceră şi coerentă sau decizia unui tânăr de a se angaja mai mult pentru alţii, dar este un răspuns dat unui glas pe care l-a auzit; este o chemare care implică un răspuns. Dacă cineva se simte chemat, adică are vocaţie, trebuie să ajungă la concluzia că este cineva care-l cheamă. Aici intervine problema discernământului, a deosebirii acestui glas care cheamă, a direcţiunii spirituale, îndeosebi a tinerilor, problema rugăciunii ("Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său!" Mt 9,35-38) şi a catehezei. Această atitudine de rugăciune continuă constituie cea mai adevărată iniţiativă vocaţională, în sensul că îi recunoaşte în primul rând Tatălui misiunea de a chema, iar ucenicilor lui Isus misiunea de a reuşi să răspundă.

Problema este: cum să recunoaştem semnele lui Dumnezeu într-o anumită situaţie şi mai ales în faţa unor alegeri anume? Nu este uşoară lectura semnelor pozitive şi negative, a obstacolelor şi a deschiderilor tânărului. În formarea preoţilor nu este vorba doar de acceptarea factorilor pozitivi şi de respingerea directă a celor negativi. Acest discernământ evanghelic se bazează pe încrederea în iubirea lui Dumnezeu care are grijă de lume, de istorie, de Biserica sa, de orice persoană. Situaţia complexă actuală, evocată rapid prin referiri şi sub formă de exemple, recere nu numai să fie cunoscută, ci mai ales interpretată. Numai aşa se va putea răspunde în mod adecvat la întrebarea fundamentală: cum să formăm preoţi care să fie cu adevărat pe măsura acestor timpuri, capabili să evanghelizeze lumea de astăzi? Este importantă cunoaşterea situaţiei. O simplă reliefare de date nu este suficientă; este necesară o cercetare "ştiinţifică" în măsură să permită stabilirea unui cadru precis şi concret al circumstanţelor reale socio-culturale şi ecleziale. Şi mai importantă este interpretarea situaţiei. În felul acesta Biserica se simte capabilă de a înfrunta dificultăţile şi provocările acestei noi perioade istorice şi de a asigura atât în prezent cât şi în viitor preoţi bine instruiţi, care să fie miniştri convinşi şi zeloşi ai noii evanghelizări, slujitori fideli şi generoşi ai lui Cristos şi ai oamenilor.

Alături de discernământul din partea subiectului, este nevoie de un discernământ obiectiv din partea celor care au o responsabilitate:
- intenţie dreaptă;
- libertate deplină exterioară şi interioară;
- aptitudini recerute pentru această stare de viaţă.

Sunt contraindicate persoanele care au cunoscut în familie tulburări grave ale climatului afectiv de bază, cărora le lipseşte echilibrul psihic (depresie, schizofrenie, paranoia, nevroze de diferite feluri), cei care nu pot duce o viaţă comunitară, deoarece nu pot interacţiona cu alţii, au lipsuri în integrarea activă în situaţii noi.

Iată şi unele criterii pozitive prezentate de magisteriul bisericesc: 1) vrednicie umană: sănătate fizică suficientă şi sănătate psihică bună; capacitate intelectuală şi criteriu drept de judecată; capacitate de a trăi o viaţă de comunitate şi de a lucra în grup; simţ de responsabilitate, loialitate, generozitate; hărnicie (intelectuală şi manuală); maturitate sexuală şi afectivă proporţională vârstei; comportament senin în faţa celuilalt sex care să permită o alegere clară a celibatului; 2) vrednicie creştină: capacitate de a judeca persoanele şi evenimentele în lumina cuvântului lui Dumnezeu; viaţă de rugăciune; viaţă sacramentală; o anumită experienţă de direcţiune spirituală; viaţă creştină trăită cu bucurie cu vreun angajament apostolic.

Cazurile de imaturitate nu trebuie considerate drept contraindicaţii. Ele se pot rezolva.

O mare atenţie trebuie să se acorde: 1) bazei familiale ale dispoziţiilor şi atitudinilor: sunt aspectele ereditare şi ale ambientului familial-educativ. În trecut cursa cea mai vicleană putea proveni din partea vocaţiilor-refugiu datorate situaţiei socio-economice. Astăzi riscul cel mai mare provine din clima hedonistă ce se respiră precum şi din atitudinile hiperprotective în educaţie. 2) echilibrului fizic şi psihic dintre noile generaţii care este mult mai fragil.

Nu trebuie uitat autodiscernământul cu privire la vocaţia la sfânta preoţie. Lucrul cel mai important este ca pe primul loc să fie Dumnezeu. Atunci va avea loc şi un autodiscernământ; imposibilul devine posibil pentru că Dumnezeu se dăruieşte celui care îl doreşte. A voi să faci ceea ce Dumnezeu vrea de la tine te poate împinge spre o preocupare de sine; a-l voi pe Dumnezeu aduce cu sine convingerea că el te va face să-i înţelegi propunerile sale vitale şi operative, chiar dacă pe moment nu există răspunsuri imediate la toate situaţiile şi problemele; atunci te conduce spre acţiunea justă nu pentru a fi "în ordine" cu el, ci pentru a continua să-l vrei pe el, să vrei să fii aşa cum te-a proiectat: după chipul Fiului său Isus.

Iată câteva criterii obiective pentru autodiscernământ: credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, armonia cu Biserica, simţul responsabilităţii faţă de propria vocaţie, atitudine de ascultare, interpretarea atentă a propriei vieţi. Dintre criteriile subiective amintim: pacea, deschiderea inimii spre caritate, bucuria, umilinţa. Mijloace care uşurează autodiscernământul: examenul de conştiinţă, sacramentul Spovezii, direcţiunea spirituală, rugăciunea în faţa crucifixului, să te priveşti cu ochii altora, să te vezi din punctul de vedere al sfârşitului vieţii.

În concluzie: vocaţia la sfânta preoţie este percepută ca o chemare şi ca o misiune care aşteaptă un răspuns în străfundul in inimii, în acel "sacrariu al omului, unde se află el singur cu Dumnezeu, al cărui glas răsună în intimitatea proprie" (GS 16). Dar acest lucru nu elimină dimensiunea angajării personale, a familiei, a preoţilor, a comunităţii. Ea cere rugăciune şi evanghelizare prin cuvânt.

3. Preoţia, dar al lui Dumnezeu făcut întregii comunităţi

Întrucât preoţia nu este un dar făcut doar celui chemat, ci este un dar făcut întregii comunităţi, vom analiza în continuare câteva aspecte legate de acest subiect care ne vor lămuri şi mai bine provocându-ne la o angajare comună în vederea trezirii vocaţiilor şi formarea viitorilor preoţi.

a) Pastoraţia vocaţională. Pastoraţia vocaţiilor implică o întărire a formării permanente a adulţilor, o schimbare a pastoraţiei tinerilor deschisă animării vocaţionale, o reînnoire a preoţilor şi a laicilor din punct de vedere spiritual şi cultural mai sensibili la problema vocaţională. Pe baza a tot ceea ce facem împreună, noi semănăm şi aşteptăm cu speranţă vie o trezire a vocaţiilor, o nouă primăvară vocaţională, plină de roade, pentru generaţiile ce vin. Mijloacele cele mai indicate pentru o pastoraţie vocaţională validă sunt trei: rugăciunea pentru vocaţii (rugăciune particulară şi comunitară); cateheza cu adulţii, cu tinerii şi cu cei mici; direcţiunea spirituală.

b) Rolul comunităţii. Comunitatea parohială din care provine candidatul la preoţie, în ciuda detaşării necesare pe care alegerea vocaţională o comportă, continuă să exercite o influenţă deloc neglijabilă asupra formării viitorului preot. De aceea trebuie să fie conştientă de partea ei specifică de responsabilitate. În strânsă legătură cu familia candidatului, comunitatea parohială trebuie să se integreze în planul educării la credinţă; în plus, adesea, parohia, datorită unei pastoraţii specific juvenilă şi vocaţională, îndeplineşte un rol de suplinire în raport cu familia. Mai cu seamă, ca realizare locală mai imediată a misterului Bisericii, parohia aduce o contribuţie originală şi deosebit de preţioasă la formarea viitorului preot. Comunitatea parohială trebuie să continue să-l simtă pe tânărul în drum spre preoţie ca o parte vie din ea însăşi, trebuie să-l însoţească cu rugăciunile ei, să-l primească din toată inima în timpul vacanţelor, să respecte şi să favorizeze formarea identităţii sale preoţeşti, oferindu-i ocazii potrivite şi imbolduri puternice în verificarea chemării sale la misiunea preoţească, să-i arate respect, să-i dea exemplu bun prin practicarea virtuţilor creştine, să-l ajute material şi spiritual, mai ales în momentele dificile. Ajutorul comunităţii parohiale este de neprecupeţit atunci când părinţii candidatului la preoţie sau unii membri din familie se arată indiferenţi ori chiar potrivnici alegerii vocaţionale a acestuia. În parohiile unde sunt şi activează diferite asociaţii sau mişcări de tineri, acestea sunt chemate să contribuie şi ele la formarea candidaţilor la preoţie, prin exemplul lor de virtute, prin vitalitatea lor, prin rugăciunile lor.

c) Familia şi vocaţia. Este lucru ştiut că în majoritatea cazurilor germenii vocaţiei la preoţie încolţesc şi încep să se dezvolte în propria familie. Din familii creştine bune au ieşit întotdeauna preoţi buni atunci când Dumnezeu şi-a aţintit privire asupra lor şi a chemat pe unul sau pe altul la această stare de viaţă.

Părinţii creştini trebuie să se simtă totdeauna onoraţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu atunci când din sânul familiei lor Dumnezeu cheamă pe cineva la sfânta preoţie. Ei trebuie să se bucure şi să-l sprijine din toate puterile pe cel chemat, nicidecum să-i pună piedici în vreun fel. Nu numai ei, ci şi fraţii şi surorile şi ceilalţi membri ai nucleului familial nu trebuie să caute niciodată să-l readucă pe viitorul preot în limitele înguste ale unei logici prea omeneşti, dacă nu chiar lumeşti, chiar dacă această logică este sprijinită de o afecţiune sinceră (cf. Mc 3,20-21; 31-35). Dimpotrivă, însufleţiţi de dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu, vor şti să însoţească drumul formativ al candidatului prin: rugăciune, respect, exemplu bun, ajutor spiritual şi material, mai ales în momentele de încercare şi de criză. Experienţa ne învaţă că, în multe cazuri, acest ajutor multiplu s-a dovedit hotărâtor pentru candidatul la preoţie.

Părinţi, preoţii de mâine sunt astăzi copiii voştri! E în joc preoţia de mâine precum şi noua evanghelizare!

d) Mărturia preoţilor. Nu este lipsită de importanţă, ba este hotărâtoare uneori, mărturia pe care sunt chemaţi să o dea preoţii înşişi pentru trezirea vocaţiilor la preoţie şi pentru statornicia în urmarea vocaţiei de către seminarişti. Exemplul pozitiv al unui preot într-o comunitate poate atrage mulţi copii la viaţa preoţească. Cei mai mulţi dintre seminarişti mărturisesc sincer că au intrat în seminar dorind să se facă preoţi deoarece au văzut exemplul bun al părintelui paroh sau al părintelui vicar. Se mai recomandă stăruitor preoţilor, spune Conciliul Vatican II, "ca să participe la operele diecezane sau naţionale pentru vocaţii. În predici, în cateheză, în presă trebuie prezentate pregnant nevoile Bisericii atât locale cât şi universale, trebuie puse într-o lumină vie semnificaţia şi importanţa slujirii preoţeşti, arătându-se că ea comportă îndatoriri grave, dar şi mari bucurii şi mai ales că prin ea, după cum ne învaţă sfinţii părinţi, i se poate da lui Cristos cea mai înaltă mărturie de iubire" (PO 11).

e) Participarea la formarea viitorilor preoţi. La formarea viitorilor preoţi sunt chemaţi să lucreze cu râvnă şi responsabilitate în primul rând aceia pe care episcopul i-a numit formatori în seminar. Ne bucurăm să ştim că formatorii din seminariile noastre sunt bine pregătiţi şi îşi dau tot interesul ca cei încredinţaţi grijii lor să ajungă preoţi buni şi sfinţi. Dar a lăsa toată grija pe seama lor înseamnă lipsă de răspundere din partea celorlalţi care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Primim adeseori îndemnuri, atât din partea episcopului cât şi din partea conducerii seminariilor noastre, ca să-i ajutăm în munca lor grea de formare a viitorilor preoţi. Atât preoţii din parohii cât şi credincioşii laici trebuie să se simtă responsabili în această privinţă. Ajutorul dat seminarului nu este suficient cel material; e necesar ajutorul spiritual şi implicarea responsabilă sub toate aspectele în formarea seminariştilor, mai ales în perioada de vacanţe. Preoţii să ştie să-i adune în jurul lor pe seminarişti, să-i încurajeze pe cei care sunt în dubii, să le dea sfaturi părinteşti şi chiar ajutor material când este cazul, să organizeze întâlniri regulate cu ei şi cu părinţii lor, să-i ajute în urmarea unui program riguros de viaţă spirituală (rugăciune, meditaţie zilnică, rozariu, spovadă deasă şi împărtăşanie zilnică, participare la operele caritative ale parohiei). Părinţii seminariştilor să fie alături de copiii lor cu exemplul frumos al vieţii creştine, să nu se sfiască să le atragă atenţia asupra unor lucruri negative pe care le-ar observa pe motiv că sunt seminarişti şi ei ştiu mai bine ce trebuie să facă, să se roage pentru ei şi împreună cu ei în familie, să-i ferească de pericole pe cât le este cu putinţă, să le respecte deplina libertate în urmarea chemării. Comunitatea este chemată şi ea să sprijine seminarul la formarea viitorilor preoţi. Am văzut mai sus ce anume trebuie să facă ea. Adăugăm aici şi semnalările pe care trebuie să le facă, fie parohului, fie direct seminarului - şi asta nu ca bârfă sau pâră - atunci când observă ceva necorespunzător în viaţa unui seminarist, după ce a încercat să-l atenţioneze direct şi să-l corecteze cu tact şi cu bunătate. Fiecare parohie trebuie să fie mândră că poate să dea Bisericii cât mai mulţi preoţi şi că aceşti preoţi sunt la înălţimea chemării lor. Un preot bun este o cinste pentru parohia din care provine, iar un preot rău este o dezonoare pentru parohia sa natală.

Lumea are nevoie de preoţi buni şi sfinţi. Nu numărul lor contează, ci calitatea. Iar pentru aceasta trebuie să contribuie toţi.

Chestionar
-Care este părerea noastră despre funcţia şi importanţa seminarului pentru Biserica locală?
- Cum evaluăm munca de formare vocaţională propusă de preoţii de la seminar? Cum ar putea fi îmbunătăţită? Ne simţim responsabili împreună cu ei, ca şi comunitate eclezială, de viaţa seminarului?
- Câţi seminarişti avem în parohia noastră? Dacă nu este nici unul, nu ne simţim vinovaţi?
- Suntem mulţumiţi de seminariştii din comunitatea noastră? Ce aprecieri le putem aduce şi ce avem să le reproşăm?
- La ce se rezumă aportul nostru în formarea viitorilor preoţi?
- Există, în comunităţile noastre, o clară pastoraţie vocaţională?

Lecturi
OT 3-21; PC 5-18.
CBC 914-933.
CDC, can. 232-264; 573-606.