5. PREOŢII ŞI VOCAŢIA LA PREOŢIE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

A. PREOŢII ÎN SLUJIREA DIECEZEI

I. CINE SUNTEM?

Introducere

Dumnezeu atât de mult a iubit lumea - aşa cum este ea astăzi, încredinţată iubirii şi ministerului prezbiterilor Bisericii - încât l-a dat pentru ea pe Fiul său unul-născut. Într-adevăr, această lume (îngreunată de multe păcate, dar şi înzestrată cu mari posibilităţi) îi oferă Bisericii pietrele vii care folosesc împreună pentru a construi locuinţa lui Dumnezeu în Duhul sfânt.

În Biserica Catolică tema "preoţiei" a fost totdeauna obiect şi subiect de atenţie deosebită din partea magisteriului, a scriitorilor bisericeşti şi a sfinţilor reformatori.

După Conciliul Vatican II (1962-1965), preoţia este ulterior aprofundată şi studiată în toate componentele sale: biblică, teologică, canonică şi operativă.

Conciliul a tratat pe larg despre preoţi, despre datoria lor de a se sfinţi (LG 41; PO 12), despre raportul lor cu episcopul (LG 28; PO 7; CD 28-35), despre sfinţirea lor prin intermediul slujirii (PO 12-14) şi despre diferitele ajutoare pentru viaţa lor spirituală (PO 18).

Preotul de astăzi nu e deloc cel de ieri şi avem presentimentul că preotul de mâine va fi încă şi mai diferit.

În Dieceza de Iaşi

Primii preoţi care au activat pe teritoriul actualei dieceze au fost călugări misionari: dominicani, franciscani şi iezuiţi. Aceştia erau originari din Polonia, Ungaria şi îndeosebi din Italia. Ei au lucrat cu mult spirit de sacrificiu în aceste regiuni asigurând asistenţă spirituală tuturor catolicilor care existau aici. Dar nefiind strâns legaţi de firea şi limba localnicilor, rezultatul activităţii lor nu a fost pe măsura aşteptărilor. Ei şi-au dat seama de acest fapt şi în repetate rânduri au insistat asupra formării unui cler indigen. Mai întâi au fost trimişi câţiva tineri indigeni la şcoli teologice din Italia pentru a fi formaţi să devină preoţi. Abia în 1845 episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848) a reuşit să deschidă un mic seminar la Iaşi, în clădirea de lângă reşedinţa misiunii, care în 1847 avea 12 seminarişti.

O dată cu apariţia preoţilor indigeni lucrurile s-au schimbat din bine în mai bine, ajungându-se astăzi la o dieceză înfloritoare în ceea ce priveşte numărul preoţilor şi pregătirea lor, chiar dacă mai întâlnim cazuri care lasă de dorit. Conform unei statistici din 2001 realizată de "Presa Bună", Dieceza de Iaşi numără 338 preoţi, angajaţi la diferite niveluri de activitate pastorală (parohie, şcoală, asociaţii etc.); dintre aceştia 207 sunt preoţi diecezani în pastoraţie, 97 sunt preoţi călugări, iar 37 activează în alte dieceze.

Aruncând o privire de ansamblu asupra prezbiteriului din Dieceza de Iaşi, considerăm că sunt demne de subliniat câteva aspecte asupra cărora membrii comisiilor locale sinodale să poată reflecta mai mult şi să intervină cu sugestiile şi propunerile lor.

1. Preotul, om al comuniunii ecleziale

Demn de remarcat şi de admirat în dieceza noastră este raportul preoţilor cu toţi membrii Bisericii: cu episcopul, cu ceilalţi preoţi şi cu credincioşii. Este tocmai ceea ce Biserica vrea în decretul PO la numerele 7,8 şi 9, decret în care sunt dezvoltate concepte deja exprimate în LG 28 şi îmbogăţite cu noi particularităţi.

Legătura cu episcopul diecezan. Prima legătură pe care o stabileşte preotul în ambientul Bisericii se referă la episcopul diecezan. Mai mult chiar decât un raport juridic-instituţional, acest raport "trebuie să fie văzut ca un eveniment în interiorul unei unice realităţi sacramentale şi deci ca eveniment în interiorul unei valori a harului, de care preotul este părtaş" în puterea hirotonirii. Acest raport a fost întotdeauna foarte simţit în Biserică. E suficient să ne gândim la nihil sine episcopo al sfântului Ignaţiu de Antiohia şi la îndelungata perioadă istorică în care preotul trăia alături de propriul său episcop. Între episcopi şi prezbiteri există o unitate de preoţie. Aceasta se bazează pe unitatea de consacrare şi de misiune care îşi are rădăcina în sacrament. Conciliul cere preoţilor să venereze în episcopi autoritatea lui Cristos, păstorul suprem: să fie ataşaţi de episcopul lor printr-o iubire şi ascultare sinceră. Mulţi laici, catolici şi ortodocşi, şi foarte mulţi preoţi şi laici străini care ne vizitează ţara admiră la noi apropierea aceasta mare între episcop şi preoţi; episcopul îi consideră pe preoţi "ca fraţi şi prieteni", colaboratorii şi sfătuitorii săi în slujire.

Legătura cu ceilalţi preoţi. Al doilea cerc în jurul căruia se desfăşoară raportul preoţilor este constituit de corpul prezbiteral, de aceia deci care în puterea hirotonirii sacerdotale sunt chemaţi să aibă între ei o profundă fraternitate sacramentală şi constituie un unic prezbiteriu. Este o legătură de caritate, de rugăciune şi de cooperare, un raport de înţelegere, stimă reciprocă, respect între preoţii tineri şi vârstnici; ajutorul celor în vârstă în primele responsabilităţi ministeriale ale celor tineri; înţelegerea mentalităţii lor; simpatie pentru iniţiativele lor; respectul tinerilor faţă de vârsta şi experienţa celor bătrâni; studiul comun al problemelor pastorale şi colaborare fraternă; cultivarea virtuţilor umane, care îşi au exprimarea lor în ospitalitate, binefacere, împărtăşire de bunuri, îngrijirea bolnavilor, a celor răniţi, a celor supraaglomeraţi de lucrări, a celor singuri sau în exil şi a celor persecutaţi; invitaţie de a petrece împreună câteva momente de destindere şi odihnă în bucurie (cf. Mc 6, 31). PO 20 impune episcopilor să vegheze pentru necesara odihnă a preoţilor lor; responsabilitate faţă de preoţii aflaţi în dificultate sau în criză: fiecare preot e obligat în mod deosebit faţă de cei ce se află în dificultate: de aici apelul la un ajutor potrivit, chiar şi cu corectarea fraternă. Atitudinea practică sugerată faţă de cel care a căzut este de "a-l trata totdeauna cu dragostea frăţească şi cu suflet mare", de a se ruga pentru el şi de a-l considera totdeauna ca pe un adevărat frate şi prieten.

Două aspecte ale fraternităţii sacerdotale merită o consideraţie aparte: viaţa comunitară a preoţilor şi asociaţiile sacerdotale. Viaţa comunitară a preoţilor este prezentată ca o viaţă comună călugărească în miniatură (coabitare, masă comună, întâlniri frecvente şi adunări periodice). Iar cât priveşte asociaţiilor sacerdotale, acestea trebuie preţuite şi încurajate cu grijă pe baza unor statute recunoscute de autoritatea competentă bisericească, printr-o regulă de viaţă adaptată şi aprobată şi prin întrajutorarea frăţească. Ea îi ajută pe preoţi să tindă spre sfinţenie în exercitarea slujirii lor şi astfel au drept ţintă servirea întregului ordin prezbiteral.

Alături de preoţii diecezani, există în dieceza noastră şi preoţii călugări care-şi oferă serviciile lor în Biserică. Între toţi trebuie să existe o înţelegere cordială, colaborare complementară şi comuniune organică.

Legătura preotului cu laicii. Al treilea cerc în jurul căruia se desfăşoară activitatea ministerială a preotului e constituită de masa enormă a credincioşilor, laicii, cu care preotul se află în contact în mod necesar. "În mijlocul tuturor celor renăscuţi prin apa Botezului, preoţii sunt fraţi între fraţi, mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredinţată tuturor" (PO 9). Paul al VI-lea a scris în enciclica Ecclesiam suam: "Trebuie să ne facem fraţii oamenilor în însuşi actul prin care voim să le fim păstori, învăţători şi părinţi". Aflându-se în fruntea comunităţii, preoţii nu trebuie să-şi caute interesul propriu, ci să caute cele ce sunt ale lui Isus Cristos, unindu-şi eforturile cu credincioşii laici şi purtându-se printre ei după pilda Învăţătorului care, între oameni, "nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20, 28). Deja sfântul Augustin scrisese: "Cel ce stă în fruntea poporului, trebuie mai întâi să înţeleagă că este slujitorul tuturor. Aşa trebuie să fie episcopul cel bun; dacă nu o va face, nu va fi nici episcop". Preoţii trebuie să recunoască în mod sincer demnitatea laicilor, rolul lor în misiunea Bisericii (cf. LG 31-34; AA 3, 25); să fie gata să asculte părerea laicilor, luând în consideraţie cu interes fratern aspiraţiile lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane (cf. GS 43); să nu ezite să le ofere cu încredere laicilor răspunderi în slujba Biserici, lăsându-le libertate şi spaţiu de acţiune şi chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activităţi din proprie iniţiativă; să ştie să descopere carismele de multe feluri ale laicilor, atât modeste, cât şi mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă.

"Prezbiterii - spune Conciliul - sunt puşi în mijlocul laicilor pentru a-i călăuzi pe toţi la unitatea dragostei (Rom 12,10). Este deci datoria lor să armonizeze astfel diferitele mentalităţi, încât nimeni să nu se simtă străin în comunitatea credincioşilor. Ei sunt apărătorii binelui comun, de care au grijă în numele episcopului şi în acelaşi timp sunt mărturisitori curajoşi ai adevărului, ca nu cumva credincioşii să fie purtaţi de ici colo de orice vânt al învăţăturii (Ef 4,14)". În chip deosebit Conciliul recomandă grija celor care "s-au îndepărtat de practica sacramentelor, sau chiar de credinţă, şi, ca buni păstori, nu trebuie să neglijeze de a se apropia de ei". Să nu fie uitaţi nici "fraţii care nu se bucură de comuniunea bisericească deplină cu noi... şi toţi aceia care nu-l cunosc pe Isus Cristos". Mai ales în ziua de astăzi, nu rareori, găsim, chiar şi în ţările cu tradiţie catolică, indivizi de altă credinţă şi de altă religie: iar preotul nu poate să uite de ei.

La rândul lor, laicii "să fie conştienţi de îndatoririle pe care le au faţă de preoţii lor şi să se poarte faţă de ei cu iubire filială, considerându-i păstori şi părinţi; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute, pe cât se poate, prin rugăciune şi faptă, pentru ca aceştia să depăşească mai lesne greutăţile şi să-şi poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle" (PO 9).

2. Preotul, omul cultului

Preotul este un om al cultului, adică om al altarului, al Euharistiei şi al dezlegării, al jertfelor şi al riturilor. Este vorba de aşa-numita perspectivă a jertfei. Perspectiva jertfei "este cea mai adevărată şi cea mai justă" şi are în favoarea sa avantaje importante. Se leagă cu naturaleţe de noţiunea preoţiei care se deduce din istoria religiilor, care vede în preot omul jertfei comunitare pentru divinitate. De altfel, are în favoarea sa o bază biblică solidă fie în Vechiul Testament, unde preoţia levitică era instituită în mod esenţial, dacă nu chiar exclusiv pentru cult, fie în Noul Testament. Calitatea sacerdotală a lui Cristos este indicată pornind de la calitatea sa de victimă. Scrisoarea către Evrei, apoi, defineşte în mod expres preoţia cu funcţia sacrificală: Isus într-adevăr este preot pentru că s-a oferit lui Dumnezeu Tatăl. Sfântul Toma va spune că "datoria preotului constă în mod special în oferirea jertfei". În tradiţie, sfântul Augustin leagă preoţia de jertfă: "pentru că acolo unde este jertfă, acolo este preot", "dacă nu este jertfă, nu este preot". Sfântul Toma învaţă clar că Euharistia este centrul cultului şi că este propriu preotului să sacrifice. Paul al VI-lea, într-un discurs adresat clerului în 1966, declara că "preotul este întâi de toate rânduit pentru celebrarea jertfei euharistice". Ioan Paul al II-lea în scrisoarea despre misterul şi cultul euharistiei scrie: "Preoţia ministerială sau ierarhică, preoţia episcopilor şi a preoţilor şi, alături de ei, slujirea diaconilor [...] sunt într-un raport foarte strâns cu Euharistia. Ea este principala şi centrala raţiune de a fi a sacramentului preoţiei, născut în mod efectiv în momentul instituirii Euharistiei şi împreună cu ea [...]. Preotul desfăşoară misiunea sa principală şi se manifestă în toată plinătatea sa celebrând euharistia".

3. Preotul, mijlocitor

Unii spun că preotul nu este, în principiu, un mijlocitor, şi că miniştrii creştini nu au fost niciodată chemaţi preoţi în Scriptură pentru că nu primesc funcţia mediatoare a vechii preoţii: această funcţie cade pentru că poporul întreg îşi aduce acum oferta lui Dumnezeu, fără să trebuiască să treacă prin medierea preoţiei celei vechi.

Totuşi se aude spunându-se deseori că "preotul este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni", sau "mijlocitor între Isus şi oameni", sau încă "mijlocitor între Biserică şi lume". Preotul apare deci situat între Dumnezeu şi oameni pentru reconcilierea lor prin intermediul oferirii darurilor oamenilor făcute lui Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu făcute oamenilor. Fundamentul biblic al unei asemenea perspective mediatoare este definiţia oferită de Scrisoare către Evrei (5,1-4), unde se spune că preotul este luat dintre oameni pentru a fi pus în favoarea oamenilor în lucrurile ce-l privesc pe Dumnezeu. Oficiul sacerdotal este, aşadar, caracterizat de opera mijlocitoare dintre Dumnezeu şi om "pentru a oferi daruri şi jertfe pentru păcate". Este o perspectivă care e acceptată de teologi. Deja Sfântul Toma afirma că "este propriu oficiului sacerdotal de a fi mijlocitor între Dumnezeu şi popor". Prin funcţia sa, preotul este mijlocitor între cer şi pământ: este puntea - pontifex - care leagă cele două maluri care se cheamă unul pe celălalt.

Papa Ioan Paul al II-lea amintea preoţilor din Zair că "a fi preot înseamnă a fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni prin intermediul mijlocitorului prin excelenţă care este Cristos.

Conciliul Vatican II nu spune niciodată că preotul este mijlocitor între Dumnezeu şi om, ci recunoaşte că preotul "este părtaş în măsura ministerului său la oficiul unicului mijlocitor, Cristos" (LG 28) şi că "aşa cum preoţia lui Cristos este în diferite moduri participată şi de miniştrii sacri şi de poporul credincios [...] la fel şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude, ci trezeşte în creaturi o validă cooperare părtaşă la un unic izvor" (LG 62).

Există, aşadar, o validă mijlocire din partea preoţilor cât priveşte mântuirea omenirii, mijlocire care se fondează pe mijlocirea lui Cristos.

4. Preotul, vestitorul cuvântului lui Dumnezeu

Această perspectivă a slujirii cuvântului ocupă primul loc în descrierea funcţiunilor sacerdotale. Ea este fundamentată biblic. Isus este evanghelizatorul prin excelenţă (Mt 4,33). Apostolii şi-au rezervat ca şi datorie specifică ministerul cuvântului (Fap 6,4). Sfântul Paul spune în mod expres: "Domnul m-a trimis, nu să botez, ci să predic" (1Cor 1,17), şi consideră de datoria sa specifică "slujirea cuvântului" (Fap 20,24). Viaţa Bisericii primare apare caracterizată de ascultarea cuvântului apostolilor, de rugăciunea comună şi de viaţa comunitară (Fap 2,42; 6,1-4).

Conciliul Vatican II aminteşte în mod explicit că preoţii au înainte de toate datoria de a vesti evanghelia lui Dumnezeu (PO 4). Paul al VI-lea, de mai multe ori, a revenit asupra temei. Pentru el preotul este "interpretul cuvântului lui Dumnezeu", "crainicul evangheliei lui Cristos", "transmiţătorul cuvântului lui Cristos", "maestrul poporului credincios", "pedagogul în credinţă." În exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi el reafirmă că "obiectivele Conciliului se rezumă în definitiv la unul singur: a face Biserica mai potrivită să vestească evanghelia omenirii din secolul al XX-lea. Ioan Paul al II-lea, în discursurile rostite cu ocazia călătoriilor apostolice, ca şi în documentele adresate întregii Biserici, atrage atenţia cu insistenţă episcopilor şi preoţilor cu privire la datoria fundamentală a misiunii lor: cea a evanghelizării.

5. Preotul, omul care conduce comunitatea

În funcţia sa de conducător al comunităţii, preotul trebuie să asigure unitatea Bisericii, mai întâi de toate unitatea teologică. O atare unitate are loc concret în unitatea mărturisirii, în unitatea celebrării euharistice, la care se referă toate celelalte sacramente, şi în unitatea prin intermediul slujirii reciproce şi comune a carităţii. Dacă încercăm să înţelegem funcţia sacerdotală în baza carismei de conducere a comunităţii şi a slujirii unităţii Bisericii, îi vom putea da preotului un loc în societatea de astăzi. Într-adevăr, unitatea Bisericii nu se fondează simplu în ea însăşi; ea se concepe ca semn şi sacrament al unităţii lumii (LG 9; GS 42). Cu aceasta ministerul preotului este în legătură foarte strânsă cu una dintre cerinţele cele mai profunde şi mai generale ale omenirii de astăzi.

Această concepţie se poate apropia mult de concepţia biblică a lui Cristos, bunul păstor, care conduce sufletele la unitatea turmei şi la viaţa veşnică (In 10,1-8). Scriptura apoi, în general, îi desemnează pe şefii comunităţii creştine de la început cu nume care arată slujire şi îndrumare: episcopi, preoţi, diaconi, păstori, economi. Conciliul Vatican II nu numai că vorbeşte pe larg despre puterea de conducere a ierarhiei (LG 27; CD 16), ci în decretul despre ministerul sacerdotal spune în mod expres că preoţii participă la autoritatea lui Cristos, cap, şi au datoria de a conduce întreg poporul lui Dumnezeu la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt (PO 6).

6. Preotul, persoană consacrată

Este perspectiva care-l defineşte pe preot ca pe cel consacrat, omul lui Dumnezeu, pus de-o parte cu scopul de a prelungi misiunea de adoraţie şi de mântuire proprie Cuvântului Întrupat. Şi această perspectivă îşi are rădăcinile biblice în Scrisoarea către Evrei: "Fiecare preot este luat dintre oameni" (5,1), adică separat de ei şi izolat de mulţime.

Luat dintre oameni: aceste cuvinte definesc bine originea umană a preotului. Dar demonstrează că prin însuşi faptul acesta el devine diferit de ei. Puterea cuvântului consacrator îl face pe preot măreţ şi venerabil, separându-l de mulţime cu o nouă binecuvântare. Ieri era încă amestecat cu întreg poporul: iată-l deodată devenit păstor, doctor, pus în faţa misterelor. În aspectul său exterior nimic nu s-a schimbat; dar printr-o putere invizibilă care îi vine de la har el poartă un suflet transformat într-un mod divin. În virtutea caracterului sacru, care-l marchează pentru totdeauna, preotul devine omul lui Dumnezeu, lucrul şi proprietatea sa, slujitorul său şi binele său exclusiv.

7. Preotul, păstor

Definiţia preotului ca păstor este străveche în viaţa Bisericii şi se leagă direct de imaginea lui Cristos, bunul păstor (In 10,1-10). Unii cercetători ai preoţiei notează pe bună dreptate că însuşirea de păstor este aceea care, după limbajul lui Isus, exprimă cel mai bine preoţia sa. Păstorul are ca notă distinctivă faptul că are autoritate asupra turmei. În această autoritate se găseşte cu siguranţă elementul specific al preoţiei ministeriale. Analizând mai bine conceptul şi termenul de păstor putem afirma că el poate avea sensul strict de îndrumare şi de conducere; dar poate să aibă şi un sens mai amplu, cum ar fi acela care sintetizează întreaga activitate de slujire. Conciliul a voit să desemneze cu acest apelativ misiunea episcopului şi al preotului în complexitatea sa (LG 11, 20). Analizând conceptul de păstor Paul al VI-lea observa: "E în afară de orice dubiu că funcţia pastorală comportă exercitarea unei autorităţi. Păstorul este cap, este călăuză; e maestru, am putea spune, de asemenea, dacă este adevărat ceea ce spune Isus, că turma sa ascultă şi urmează glasul său de bun păstor. O autoritate care nu este conferită de turmă; o prerogativă, o responsabilitate, o iniţiativă, care îl precedă şi care nu se lasă condusă de el, aşa cum ar voi o anumită concepţie despre autoritate. Dar îndată o a doua notă, coexistentă cu cea a autorităţii, defineşte păstorul, în planul constituţional evanghelic: este cel al slujirii.

Ioan Paul al II-lea în prima scrisoare adresată preoţilor în Joia Sfântă din 1979 insistă mult asupra acestei linii şi zice că preotul participă la carisma pastorală, care este semn al unei speciale relaţii de asemănare cu Cristos, bunul păstor (nr. 5). Dar acelaşi pontif aplică expresia de bun păstor chiar şi la alte categorii din poporul lui Dumnezeu: "Fiecare creştin - spunea în Parohia Sfântul Anton din Padova la 6 mai 1979 - este chemat să fie el însuşi un bun păstor în ambientul în care trăieşte".

8. Preotul, semn al lui Cristos, capul

Această perspectivă este dragă teologiei contemporane. Biserica este semn şi sacrament; fiecare creştin devine semn eclezial pentru a trăi şi a transmite credinţa. Mesajul creştin este comunicat oamenilor prin intermediul semnelor personale sau comunitare: semne liturgice, semne sau mijloace de viaţă spirituală, semne de slujire, semne de viaţă comunitară. Dumnezeu cu harul său şi cu carismele Duhului său actualizează prin intermediul acestor semne planul său de mântuire, formarea Bisericii şi prelungirea vizibilă a umanităţii sale. Dumnezeu nu săvârşeşte minuni care să nu fie şi semne în care omul să nu coopereze. Evident, alta este natura semnului sacramental al Bisericii, alta aceea a sacramentelor, alta aceea a fiecărui creştin şi alta cea a preotului: toate însă concordă în a spune şi a sublinia referinţa lor la Cristos. Semnul atât valorează cât păstrează puterea sa reprezentativă, adică este în constantă legătură cu lucrul semnificat. În cazul nostru, preotul are o valoare dacă în lume este un apel, o invitaţie, o solicitare, un semn al lui Cristos, capul.

Pentru faptul că este semn al lui Cristos, preotul aminteşte în toate misiunea sa că, asemenea lui Cristos, este evanghelizator, sfinţitor, păstor, maestru, educator; că, asemenea lui Cristos, el trebuie să fie umil, caritabil, sărac, ascultător, cast, victimă.

Întreaga sa viaţă spirituală trebuie să fie o proiectare în misterul lui Cristos întrucât toată valoarea semnului este cea de a aminti şi de a face prezentă realitatea semnificată.

Dacă este semn, preotul nu este în mod propriu un intermediar între Dumnezeu şi om, între Cristos şi lume, ci omul în care Cristos, mijlocitor unic între Dumnezeu şi omenire, împlineşte în mod neîntrerupt şi actual funcţia sa de mântuire.

Perspectiva semnului subliniază bine raportul preotului cu Cristos (dimensiunea cristologică), raportul cu Biserica (dimensiunea eclezială) şi raportul cu împărăţia viitoare (dimensiunea escatologică). Natura acestui semn nu este percepută de toţi, ci numai de aceia care-i intuiesc puterea semnificativă cu ochii credinţei. De aceea Paul al VI-lea le spunea preoţilor: "Să nu vă îndoiţi niciodată de natura preoţiei voastre". A avea dubii despre preoţie, înseamnă a ne îndoi de Cristos care trăieşte în preot: "În virtutea sacramentului hirotonirii, voi, dragi preoţi, aţi devenit părtaşi ai preoţiei lui Cristos, astfel încât voi nu numai că îl reprezentaţi pe Cristos, nu numai că exercitaţi ministerul său, ci îl trăiţi pe Cristos şi Cristos trăieşte în voi".

9. Preotul, "alter Christus"

Deseori în magisteriul obişnuit al Bisericii este folosit pentru preot titlul de alter Christus cu o traducere care poate varia: preotul este un alt Cristos, sau - specificând mai bine sensul termenului latin alter - preotul este un al doilea Cristos.

Conciliul Vatican II nu a folosit expresia în redactarea textului final. Papii o folosesc adesea pentru a atrage atenţia preoţilor de măreţia vocaţiei lor care îi aseamănă în mod personal lui Cristos. Ioan Paul al II-lea le spunea preoţilor din Brazilia că expresia "a fost creată de intuiţia poporului creştin şi nu este doar un fel de a spune, o metaforă, ci o realitate minunată şi surprinzătoare". Măreţia şi profunzimea acestei definiţii a preotului nu trebuie să ne facă să uităm că preotul este şi rămâne totdeauna un simplu om, "un sărman om al lui Dumnezeu". Trebuie să ţinem cont de el în judecarea complexei realităţi a aceluia căruia i-au fost atribuite atâtea titluri mari în ochii credinţei, dar care nu elimină structura slabă a omului care le primeşte.

Se spune că preotul este omul lui Cristos, este omul Bisericii, este omul rugăciunii şi al Euharistiei, martorul crucii şi atâtea alte foarte frumoase adevăruri, dar nu trebuie să trecem niciodată peste primul cuvânt "om": omul care prin consacrarea sacerdotală este destinat la datorii atât de înalte şi dificile; omul care are dreptul să-şi caute spaţiul său uman în instituţia în care slujeşte, în munca pastorală, în viaţa sa privată. Adesea buna sa reuşită "va depinde mai ales de maturitatea umană pe care va şti să o dobândească". Preotul este şi rămâne "un om al timpului său care simte şi trăieşte problemele şi dificultăţile ca şi ceilalţi din generaţia sa, care reflectă în sine problemele de ordin social şi ambiental al locului în care trăieşte" Considerarea problemelor umane ale preotului nu trebuie neglijată niciodată.

Preotul este, aşadar, în mod simultan, omul cultului, omul lui Dumnezeu, omul poporului, omul Bisericii, omul mijlocitor, omul consacrat lui Dumnezeu şi sufletelor, într-un cuvânt, este omul în care întreg misterul lui Cristos, cap şi preot, acţionează pentru binele omenirii.

Făcând o analiză obiectivă asupra prezbiteriului nostru în lumina celor prezentate, putem spune că preoţii din Dieceza de Iaşi îşi împlinesc în general bine mandatul lor, dar trebuie să recunoaştem şi deficienţele. Acestea produc nemulţumiri în rândul poporului lui Dumnezeu. Avem şi cazuri de scandal, foarte greu de reparat. Lumea aşteaptă mult de la preot, dar trebuie să dea şi ea mult; preotul trebuie susţinut nu doar material, ci şi spiritual de popor. Se spune că o parohie îşi are preotul pe care îl merită. Acest lucru trebuie să dea de gândit tuturor.