4. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA - IDENTITATE ŞI MISIUNE

REZUMAT

Pe drumul reînnoirii vieţii Bisericii locale, la care ne cheamă Sinodul diecezan, tema căsătoriei şi a familiei are o importanţă deosebită, căci "familia este calea Bisericii" (Grat. sane 2) iar "viitorul omenirii trece prin familie" (FC 86). Rămânând la metodologia deja cunoscută, pe parcursul a patru întâlniri, membrii comisiilor sinodale vor reflecta în prima parte asupra identităţii căsătoriei şi familiei, dar şi asupra contextului istoric actual care influenţează într-un fel sau altul asupra acestei realităţi de bază a societăţii şi a Bisericii. În mijlocul atâtor ameninţări, cum poate familia să-şi păstreze identitatea şi să-şi descopere misiunea pe care o are de împlinit? Care este adevărul vieţii pe care soţii sunt chemaţi să o trăiască? Unde vor afla ei putere pentru a-şi realiza căsătoria şi familia lor? Ce trebuie să cunoască? Ce trebuie să iubească? Ce trebuie să facă în concret pe drumul iubirii: în cadrul familiei, alături de celelalte familii (unele cu probleme), în Biserică şi în lume? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă partea a doua a temei. Rămâne ca în final să fie înaintate secretariatului sugestiile pe care fiecare comisie sinodală le va face având conştiinţa unei participării eficace la această operă de înnoire a vieţii prin puterea Duhului, începând chiar de la bază, pentru ca fiecare familie să descopere şi să afle în ea însăşi chemarea de neşters care defineşte demnitatea şi responsabilitatea sa: "Familie, fii ceea ce eşti!"

CINE SUNTEM?

Ce este căsătoria?

Conciliul Vatican II defineşte căsătoria: "Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii, care se întemeiază pe legământul dintre soţi, sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil" (GS 48).

Căsătoria este: o comuniune a întregii vieţi înainte de toate: aceasta înseamnă stabilitate şi intimitate precum şi exclusivitate a raportului dintre bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie de-a lungul întregului arc al existenţei; caracterizată de iubire: această comunitate de viaţă este constituită de iubirea conjugală; Dumnezeu este autorul căsătoriei şi al familiei: căsătoria nu este o "realitate umană", nici rodul unei evoluţii sociale: nici societatea nu o creează şi nici soţii nu o instituie după bunul lor plac; îşi are rădăcinile în inima lui Dumnezeu, în proiectul fundamental şi originar al creaţiei sale; un sacrament: realitatea naturală din ordinea creaţiei dobândeşte în ordinea harului şi a răscumpărării o dimensiune de mântuire, devine sacrament al lui Cristos: legătura conjugală este perfecţionată prin har: sacramentul face absolută şi definitivă unitatea şi indisolubilitatea din căsătoria "fondată de Creator" şi poartă legătura conjugală în ordinea supranaturală dându-i caracteristicile legăturii conjugale dintre Cristos şi Biserica sa (cf. Ef 5,21-33).

- Cum se realizează "perfecţionarea legăturii conjugale" în căsătoria ca sacrament? Căsătoria-sacrament este căsătoria pe care fiecare botezat o trăieşte zilnic. Prin celebrarea sacramentului Căsătoriei, mirii îşi inserează viaţa lor conjugală în moartea şi învierea Domnului: viaţa lor conjugală este făcută părtaşă la acest mister. Prezenţa morţii şi învierii Domnului în viaţa lor conjugală constă în faptul că Domnul îi face pe soţi părtaşi la capacitatea sa de a iubi, la însăşi iubirea sa. De aceea sfântul Paul numeşte căsătoria "un mare mister" (Ef 5,32).

- Consecinţele sacramentalităţii căsătoriei în viaţa soţilor: a) Fidelitatea soţilor este după fidelitatea lui Cristos faţă de Biserica sa. b) Sfinţenia este vocaţia lor. Cum o ating? Trăind până la sfârşit ca soţi şi lăsându-se purtaţi de Domnul şi nu de mentalităţile acestei lumi. c) Euharistia este izvor continuu pentru viaţa lor: aici ei se împărtăşesc din iubirea lui Cristos care se dăruieşte Bisericii sale, pentru a putea trăi însăşi iubirea lui Cristos. Nu se poate trăi sacramentul Căsătoriei dacă nu se participă la Euharistie.

Căsătoria şi familia în contextul transformărilor actuale

1. Lumini şi umbre. Soţii creştini trăiesc într-o lume cu mutaţii profunde (GS 5), cu transformări sociale (GS 6), cu schimbări psihologice, morale şi religioase (GS 7), cu dezechilibre (GS 8). Chiar "în familie apar tensiuni, fie din pricina condiţiilor demografice, economice şi sociale apăsătoare, fie din cauza conflictelor dintre generaţii, fie din cauza noilor raporturi sociale între bărbaţi şi femei" (GS 8). Există transformări profunde care ating şi trăirea religioasă şi creştină a multor familii: ele cer o continuă şi atentă muncă de discernământ evanghelic; sunt lumini şi umbre, valori şi nonvalori, aspecte pozitive şi negative care coexistă împreună, adesea intersectându-se.

2. Criza actuală a familiei. Asistăm astăzi la provocări care parcă vor să smulgă din rădăcini valorile fundamentale ale familiei şi căsătoriei. Dintre cauzele externe care duc la această criză amintim: mobilitatea vieţii, emanciparea femeii, criza instituţiilor, secularizarea, iar dintre cauzele interne: criza zilnică a vieţii matrimoniale, oboseala şi obişnuinţa, infidelitatea conjugală (adulterul), divorţul. Statisticile sunt destul de îngrijorătoare.

CE TREBUIE SĂ FIM?

"Familie, fii ceea ce eşti!" (FC 17). Ce drum trebuie să urmeze familia şi căsătoria pentru "a fi ceea ce este": "comunitate de viaţă şi de iubire"? Care sunt propunerile care vin din partea Bisericii?

Căsătoria şi familia după Conciliul Vatican II

1. Contextul de fond al Conciliului Vatican II arată începutul unei etape noi, de "reînnoire": iubirii conjugale îi este atribuită o importanţă fundamentală pentru constituirea vieţii de căsătorie, după cum reiese din mai multe documente conciliare: Gaudium et spes (47-52), Lumen gentium (11; 34-35; 41), Apostolicam actuositatem (11; 30), Gravissimum educationis (3; 6), Optatam totius (2; 11), Dignitatis humanae (5).

2. Reînnoirea limbajului: adică primatul iubirii în căsătorie şi trecerea de la acea etică a contractului la etica alianţei. Etica creştină a căsătoriei este citită în termenii unei progresive "reîntoarceri" la categoria biblică de "alianţă", "legământ".

3. Iubirea conjugală conform Conciliului Vatican II: cum o înţelege?

a. Iubirea umană între "dorinţă" şi "dăruire" sau între "eros" şi "agape". În faţa unei persoane putem avea trei atitudini fundamentale exprimate prin: a) "cât de util îmi este că tu exişti!" Persoana este privită cu gândul la avantajele pe care le-ar putea avea de la ea: este o atitudine utilitaristă; b) "ce-mi place că tu exişti!" Persoana este privită ca izvor posibil de plăcere: este o atitudine hedonistă; c) "ce frumos este că tu exişti!" Este atitudinea celui care priveşte pe celălalt, văzându-i demnitatea, valoarea care îl face demn să existe, valoarea sa în sine şi pentru sine. Este o atitudine de iubire.

b. Iubirea umană în existenţa omului pe pământ. Aceste forme de iubire nu se exclud una pe alta: pot coexista în aceeaşi iubire. În plus, în existenţa pământească îi este imposibil omului să aibă doar o iubire de dăruire (agapP): totdeauna când iubeşte o persoană, există şi o dorinţă. Dar această coexistenţă nu este în mod necesar pacifică: nu totdeauna dorinţa (eros) şi iubirea oblativă (agapP) se edifică una pe alta; pot să nu colaboreze şi chiar să se distrugă. În această situaţie, omul este chemat să disciplineze concupiscenţa.

c. Izvorul şi punctul final al iubirii umane. Dumnezeu este cel care se află la începutul şi la sfârşitul iubirii umane, văzută în aspectele sale de dorinţă şi de dăruire.

d. Iubirea conjugală, întrucât este "iubire umană", realizează toate aceste dimensiuni; ea este o iubire de dorinţă şi de dăruire: nu doar de dorinţă, dar şi de dăruire; nu numai de dăruire, dar şi de dorinţă; îndreptată spre persoana umană, dar în ultimă analiză spre Dumnezeu; religioasă şi supranaturală.

Iubirea - criteriul fundamental al vieţii conjugale

a. Poziţia iubirii conjugale în cadrul căsătoriei. Iubirea conjugală este element esenţial pentru căsătorie? Ce îi permite să se dezvolte conform planului lui Dumnezeu? Gaudium et spes răspunde: iubirea, aşa încât lipsa ei în celebrarea căsătoriei implică absenţa unui consimţământ adevărat şi propriu, ducând la nulitate.

b. Criteriul iubirii autentice: unde pot găsi soţii criteriul iubirii autentice? În Dumnezeu. De aceea este esenţial pentru soţii creştini să trăiască iubirea lui Dumnezeu însuşi "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,6).

c. Caracteristicile fundamentale ale iubirii conjugale. Iubirea conjugală este: 1) o iubire heterosexuală, adică doar între un bărbat şi o femeie; nu poate exista între persoane de acelaşi sex, aşa cum poate să existe în alte forme de iubire; 2) o iubire pe deplin umană: este umană în măsura în care reflectă structura persoanei umane: "suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor"; este o iubire sensibilă, dar şi spirituală, având elementele pasionalităţii, dar şi ale voinţei libere, şi prin aceasta se diferenţiază de iubirea erotică (cf. GS 49); 3) o iubire totală: întrucât persoana nu dăruieşte doar o parte din sine, ci se dăruieşte pe sine însăşi în totalitate, fără limite; 4) o iubire fidelă şi exclusivă: este destinată să dureze în timp şi este îndreptată spre o singură persoană; 5) o iubire fecundă: îi face pe soţi părtaşi la puterea creatoare a lui Dumnezeu şi la paternitatea sa (cf. HV 9).

Iubire şi fidelitate. Fidelitatea soţilor manifestă iubirea lui Dumnezeu în existenţa actuală a familiei; îşi are rădăcinile în ultimă instanţă în eternitatea lui Dumnezeu care este iubire, în imutabilitatea divină, în perenitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul său, în veşnicia alianţei dintre Cristos şi Biserica sa.

Unitatea căsătoriei. Iubirea conjugală comportă dăruirea reciprocă şi totală": nu se dăruieşte un "lucru", ci "persoana"; totalitatea dăruirii interpersonale presupune şi exclusivitatea ca şi irevocabilitatea şi definitivatul: dacă dăruirea este totală şi este îndreptată de la persoană la persoană, ea exclude orice altă persoană: dacă nu o exclude, cum ar mai putea fi atunci totală?

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Comunitatea conjugală cere şi indisolubilitatea. "În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei lor, soţii sunt legaţi unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică" (FC 13).

Familia - sanctuarul vieţii. "Căsătoria şi dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor" (GS 50).

a. Copilul este un dar făcut de Domnul. Atunci când o nouă persoană vine la existenţă, Dumnezeu împlineşte un act de creaţie: face să fie această persoană. Pentru ca acest act creator să poată avea loc, este necesar ca soţii să devină un singur trup, punând astfel condiţiile actului creator divin. "În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei" (GS 50). Actul iubirii conjugale este sanctuarul în care Dumnezeu celebrează liturgia iubirii sale creatoare.

b. Caracterul inseparabil al celor două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreaţie: "prin structura sa intimă, actul conjugal, în timp ce uneşte în mod profund soţii, îi face apţi pentru naşterea de noi vieţi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procreaţia, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate" (HV 12).

c. Ce înseamnă recurgerea la contraceptive? Recurgerea la contracepţionale este totdeauna un act imoral. Recurgând la contracepţionale, soţii alterează valoarea dăruirii totale înscrise în actul unirii conjugale, falsificând-o prin impunerea unei limite.

d. Paternitate şi maternitate responsabilă. Procreaţia cere responsabilitate atât de la soţ cât şi de la soţie. "În raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale, paternitatea responsabilă se exercită fie prin hotărârea gândită şi generoasă de a creşte o familie numeroasă, fie prin decizia, luată pentru motive grave şi în respectul legii morale, de a evita temporal sau chiar nedeterminat o nouă naştere" (HV 10). "Dacă există motive serioase pentru a rări naşterile, motive datorate condiţiilor fizice sau psihologice ale soţilor, fie împrejurărilor exterioare, Biserica învaţă că e permis soţilor să ţină cont de ciclurile naturale inerente funcţiilor de generare, pentru a se folosi de căsătorie numai în perioadele nefertile şi a programa astfel natalitatea fără a prejudicia principiile morale" (HV 16).

e. Recurgerea la "procreaţia artificială". Cum trebuie considerate de către soţi creştini intervenţiile din ce în ce mai invazive în procesul conceperii persoanei: conceperea în eprubetă (fecundarea in vitro [FIV], fecundarea in vitro şi transferul embrionului [FIVET]), maternitatea la o vârstă înaintată, mamă surogat...? După cum iubirea conjugală nu trebuie separată de procreaţie, nici procreaţia nu trebuie separată de iubirea conjugală. Există un singur leagăn demn de a concepe viaţa unei noi persoane umane: actul iubirii conjugale şi nu laboratorul.

f. A avea un copil "cu orice preţ". Există familii care nu pot să aibă copii. Medicina poate cu mijloacele ei tehnice avansate "să producă" pentru soţii doritori un copil pe care ei îl vor "cu orice preţ". Din punct de vedere moral, soţii pot recurge la tehnicile ingineriei genetice pentru a avea un copil? Nu, pentru că în primul rând copilul este un "dar", iar darul nu poate fi comandat; apoi nu există un "drept" al soţilor la o persoană: există dreptul de a avea un lucru. Copilul este dăruit ca cineva, şi nu ca ceva. Apoi, copilul nu poate fi instrumentalizat: fiind persoană nu poate fi aservit fericirii altora, nu poate fi niciodată considerat un mijloc pentru a atinge un scop: fericirea soţilor.

g. Suferinţa soţilor din cauza sterilităţii. "Nu trebuie să uităm că atunci când nu este posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea" (FC 14). Astfel soţii care nu au copii nu trebuie să creadă că iubirea lor conjugală este mai puţin iubire şi mai puţin conjugală din cauza sterilităţii. "Sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi ca să întreprindă alte servicii importante pentru viaţa persoanei umane, cum ar fi adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci şi a celor cu handicap" (FC 14).

Misiunea familiei creştine

După Familiaris consortio cele patru datorii principale ale familiei sunt următoarele:

1. Formarea unei comunităţi de persoane: este obligaţia de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o comunitate autentică de persoane prin trăirea iubirii.

2. Slujirea vieţii. Datoria fundamentală a familiei este slujirea vieţii: prin transmiterea vieţii şi educarea copiilor.

3. Participarea la dezvoltarea societăţii. Celulă vitală şi primară a societăţii, "rolul social al familiei nu se poate opri numai la procreare şi educaţie"; depăşind etica individualistă, soţii trebuie să participe la dezvoltarea societăţii, trăind vocaţia lor de laici, colaborând la edificarea cetăţii pământeşti.

4. Participarea la viaţa şi misiunea Bisericii. "Între rolurile fundamentale ale familiei creştine este şi rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viaţa şi misiunea Bisericii" (FC 49).

Cazuri deosebite în pastoraţia familiei

O grijă pastorală generoasă, inteligentă şi prudentă - după exemplul bunului păstor - este cerută de acele familii care, adesea, independent de voinţa lor sau împinse de exigenţe de diferite naturi, se află în faţa unor situaţii dificile (cf. FC 77):

1. Căsătoriile mixte. Numărul acestor căsătorii între catolici şi alţi creştini botezaţi a sporit şi recere o atenţie pastorală deosebită.

2. Situaţii nereglementate. Sunt situaţii care se răspândesc în zilele noastre chiar şi printre catolici, din cauza schimbărilor rapide de cultură şi care vatămă profund societatea, a cărei celulă fundamentală este familia (cf. FC 79). Acestea sunt:

a. Căsătoria de experienţă. Este o situaţie anormală, pe care, în zilele noastre, mulţi ar voi să o justifice, atribuindu-i o oarecare valoare practică.

b. Unirile libere. Este vorba de uniri fără nici o legătură instituţională recunoscută public, nici civilă, nici religioasă. Este un fenomen destul de frecvent, iar o grijă pastorală adecvată ar putea limita numărul şi consecinţele.

c. Catolici căsătoriţi numai civil. Există catolici care din motive ideologice şi practice preferă să încheie numai căsătorie civilă, refuzând ori amânând căsătoria religioasă. Acest fel de căsătorie este expusă divorţului.

d. Separaţi de divorţ şi nerecăsătoriţi. Sunt diferite motivele care duc la o ruptură ireparabilă a căsătoriei: lipsa de înţelegere reciprocă, incapacitatea de a se deschide reciproc pentru raporturi interpersonale şi altele. "Această situaţie trebuie considerată ca un remediu extrem, după ce s-au încercat toate tentativele de remediere a situaţiei" (FC 82).

e. Divorţaţii recăsătoriţi. De cele mai multe ori experienţa arată că cine a recurs la divorţ face acest lucru în vederea unei noi căsătorii (civile). Este o plagă care atacă tot mai mult şi ambientele catolice. Din fidelitate faţă de Cristos şi adevărul său, Biserica nu-i admite la Euharistie din următoarele motive: ei sunt cei care s-au făcut nevrednici de a fi admişi din moment ce starea lor de viaţă este în contradicţie obiectivă cu unirea de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi actualizată în Euharistie; dacă ar fi admişi la Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la doctrina Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei.

Sacramentul Pocăinţei (Spovezii) poate fi dat numai acelora care, căiţi pentru că au rupt legământul şi fidelitatea faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Concret: atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase (cum ar fi, de pildă: educarea copiilor) nu se pot despărţi unul de altul, îşi iau obligaţia de a trăi în abstinenţă, adică de a se abţine de la actele proprii vieţii conjugale, trăind ca frate şi soră. În acest caz ei pot primi sfânta Împărtăşanie, rămânând totuşi obligaţia de a evita scandalul (cf. FC 84).

III. CE TREBUIE SĂ FACEM?

TEMA: CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA - IDENTITATE ŞI MISIUNE

1. O "radiografie" a realităţii căsătoriei şi familiei în Biserica locală.

Căsătoria este percepută ca o "comunitate de iubire şi de viaţă"?

Căsătoria ca sacrament se reduce doar la momentul celebrării?

Soţii sunt convinşi de realitatea sacramentală pe care o trăiesc zilnic în viaţa lor de iubire conjugală?

Pe ce model se construieşte iubirea conjugală a soţilor în comunităţile noastre?

Iubirea lor este după iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa?

Cum este privită fidelitatea? Dar indisolubilitatea?

Ce aspecte pozitive şi negative referitoare la căsătorie şi familie identificaţi în comunitatea dumneavoastră?

Ce reprezintă modelele pe care le prezintă mass-media şi experienţa zilnică? Se poate vorbi despre o criză a familiei la noi?

Mediul ortodox, care are o altă sensibilitate faţă de indisolubilitate, are vreo influenţă?

Cum este privit divorţul? Dar separările?

Vă sugerăm să daţi o statistică a divorţurilor şi a separărilor din parohia dumneavoastră!

2. Ce se impune în viitor, la nivel parohial şi diecezan, pentru ca familia creştină să fie ceea ce trebuie să fie? Ce-i de făcut ca familia creştină să răspundă aşteptărilor Bisericii?

Ce se cere ca soţii să devină mai conştienţi de extraordinara bogăţie a harului pe care îl primesc în sacramentul celebrat şi pe care îl trăiesc zilnic?

Ce rol are iubirea conjugală în familiile din care faceţi parte?

Este necesară o purificare şi o înălţare a ei?

Ce mijloace sugeraţi a fi folosite? Ce trebuie să facă soţii pentru a ajunge la o iubire conjugală adevărată? Trebuie ajutaţi? Cum?

Copiii sunt primiţi ca dar sau din obligaţie?

Cât de bine este sesizat caracterul inseparabil al celor două semnificaţii ale actului conjugal? La nivel local, este cunoscută poziţia Bisericii cu privire la contracepţie şi metodele de reglementare a naşterilor?

Dar la procreaţia artificială? Ce se impune pentru o accentuare a simţului paternităţii şi maternităţii responsabile?

Cum sunt angajate familiile din comunitatea dv. în slujirea vieţii?

Există o implicare a familiei în viaţa societăţii şi a Bisericii? Cum?

Care este şi care va trebui să fie atitudinea justă faţă de cazurile deosebite din pastoraţia familiei?

Cât se cunosc documentele Bisericii cu privire la viaţa de căsătorie: Humanae vitae (1968), Familiaris consortio (1981), Donum vitae (1987), Scrisoarea către familii (1994), Evangelium vitae (1995)?