4. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA - IDENTITATE ŞI MISIUNE

Iubire şi fidelitate

Fidelitatea dintre soţ şi soţie manifestă iubirea lui Dumnezeu în existenţa actuală a familiei. Fidelitatea care există între cei doi soţi creştini îşi are rădăcinile în ultimă instanţă în eternitatea lui Dumnezeu care este iubire, în imutabilitatea divină, în perenitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul său, în veşnicia alianţei dintre Cristos şi Biserica sa.

"În vremea aceea, spune Domnul, eu voi fi Dumnezeul tuturor triburilor lui Israel şi ele vor fi poporul meu. Aşa vorbeşte Domnul: «Poporul celor care au scăpat de sabie a găsit bunăvoinţă în deşert; Israel merge spre locul lui de odihnă». De departe i-a apărut Domnul: «Te-am iubit cu o iubire veşnică, de aceea am încă milă de tine»" (Ier 31,1-3).

În fidelitatea Domnului cântată în Ps 136 într-o repetare litanică "pentru că veşnică este fidelitatea lui", Israelul îl vede pe Dumnezeu alături de sine, în alegerea şi decizia sa. În Noul Testament fidelitatea divină se întrupează în Cristos, născut, mort, înviat şi totdeauna mijlocitor pentru noi. "Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Teologia sfântului Luca despre iubirea faţă de cei mici şi păcătoşi (Lc 15) vrea să ne facă să acceptăm această realitate a lui Dumnezeu, care în Cristos se face responsabil de creatura sa, chiar cu preţul acceptării refuzului. Grija sa şi căutarea sa plină de iubire vor învinge. Apostolul Paul ne asigură că "dacă noi nu-i suntem fideli, el totuşi rămâne fidel, pentru că nu se poate dezice pe sine însuşi" (2Tim 2,13). Fidelitatea este demonstrarea că iubirea învinge timpul, căci iubirea este de la Dumnezeu. Soţii creştini sunt chemaţi să ilustreze această dimensiune divină a iubirii prin fidelitatea lor. Această fidelitate este ca aceea a lui Dumnezeu manifestată în Isus: plină de răbdare şi de milostivire. Atributul veterotestamentar "plin de iubire şi de fidelitate" (Ex 34,6), care îşi află întruparea în Isus, "plin de har şi de adevăr" (In 1,14), se extinde la soţii creştini. Şi aceasta în forţa primirii credinţei care-i face părtaşi la însăşi viaţa lui Cristos. Tocmai în această fidelitate bogată în iertare se află secretul unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei creştine. Rămânând fideli Domnului vor rămâne fideli unul altuia şi prin aceasta căsătoria lor va fi unică şi indisolubilă.

Fidelitatea exprimă constanţa menţinerii cuvântului dat. Dumnezeu este fidel. Sacramentul Căsătoriei îi face pe soţi să intre în fidelitatea lui Cristos faţă de Biserica sa. Prin castitatea conjugală, ei dau mărturie despre acest mister în faţa lumii.

"Sfântul Ioan Crisostomul sugerează tinerilor soţi să se adreseze astfel soţiei lor: «Te-am luat în braţele mele şi te iubesc mai mult decât viaţa mea. Căci viaţa de acum nu e nimic şi visul meu cel mai fierbinte este să o petrec împreună cu tine în aşa fel încât să fim siguri că nu vom fi despărţiţi în cea care ne aşteaptă (...) Aşez iubirea ta mai presus de toate şi nimic n-ar fi mai dureros pentru mine decât să nu am aceleaşi gânduri ca tine»" (CBC 2365).

Fidelitatea este condiţia esenţială pentru ca iubirea conjugală să poată creşte în timp şi tot ea poartă la depăşirea tuturor dificultăţilor pe care le comportă viaţa de familie. Iubirea devine astfel fidelitate zilnică, la baza căreia stă capacitatea de a se încrede şi a se încredinţa în libertate. Fidelitatea conjugală are la bază o concepţie despre căsătoria una şi indisolubilă.

Unitatea căsătoriei

În timp ce gândirea tradiţională teologică justifica unitatea plecând de la scopul primar al căsătoriei - procreaţia şi educaţia copiilor - reflecţia teologică actuală preferă să fundamenteze şi să justifice unitatea conjugală plecând de la însăşi realitatea iubirii, considerată în caracteristicile şi exigenţele sale intrinseci, conform concepţiei personaliste. Tocmai pentru că esenţa căsătoriei este dată de iubirea conjugală, căsătoria este prin natura sa "monogamică": de fapt, iubirea conjugală comportă reciproca dăruire, caracterizată de "totalitate": obiectul său nu este un "lucru", ci "persoana" în comportamentele sale corporative-afective-spirituale. Această totalitate a dăruirii interpersonale presupune şi exclusivitatea ca şi irevocabilitatea şi definitivatul: dacă dăruirea este totală şi este îndreptată de la persoană la persoană, ea exclude orice altă persoană: dacă nu o exclude, cum ar mai putea fi atunci totală? Astfel, dăruirea totală, mai precis, pentru că este totală este şi exclusivă: cu alte cuvinte, dă naştere şi susţine o căsătorie monogamică, între un singur bărbat şi o singură femeie.

Unitatea este apoi favorizată de complementaritatea sexelor. Ea este alimentată de angajarea într-un schimb reciproc de daruri, a ceea ce fiecare, este şi are. Unitatea este şi o exigenţă a acestei complementarităţi. Cristos a confirmat-o făcând din unitatea bărbatului şi a femeii în comuniunea lor de iubire o "imagine vie şi reală a acelei uniri cu totul speciale care face din Biserică indivizibilul trup mistic al lui Cristos Domnul" (FC 19).

Angajarea pentru unitate devine astfel o valoare morală pe care se fundamentează drumul vieţii conjugale. Tocmai pentru această valoare, care are rădăcini antropologice şi sacramentale, Biserica a exclus poligamia şi poliandria ca realităţi contrare semnificaţiei comuniunii conjugale şi demnităţii personale a bărbatului şi a femeii, care se dăruiesc în căsătorie cu o iubire totală, şi de aceea unică şi exclusivă. "Unitatea căsătoriei, întărită de Domnul, apare în mod luminos în demnitatea personală a bărbatului şi a femeii şi această demnitate trebuie recunoscută în iubirea reciprocă şi deplină" (GS 49; cf. FC 19).

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale

Comunitatea conjugală recere nu numai unitatea, dar şi indisolubilitatea. "În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei lor, soţii sunt legaţi unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică" (FC 13). "Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor, recer deplina fidelitate a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei" (GS 48). Unitatea şi indisolubilitatea sunt două valori care ghidează calea creşterii soţilor spre o comuniune mereu mai plină a persoanelor lor. Iar formarea unei comunităţi de persoane este prima şi fundamentala angajare a soţilor şi a familiei (cf. FC 18-21).

Nu este uşor de afirmat valoarea indisolubilităţii legăturii matrimoniale în contextul cultural din zilele noastre, unde se verifică o opoziţie de o amploare necunoscută în trecut. "Omenirea trăieşte astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde şi rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligenţa şi activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuşi, asupra judecăţilor şi dorinţelor lui individuale şi colective, asupra modului lui de a gândi şi de a acţiona, atât faţă de lucruri cât şi faţă de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială şi culturală, care se reflectă chiar şi în viaţa religioasă" (GS 4). Părinţii conciliari au sesizat această noutate radicală a timpului în care am fost chemaţi să trăim: e ca un timp de exod, în care omenirea se simte constrânsă să abandoneze atâtea certitudini din trecut, pentru a pleca spre o destinaţie încă necunoscută pe deplin. În acest exod, mulţi se întreabă dacă trebuie să mai poarte cu sine ceea ce au moştenit din trecut referitor la familie şi căsătorie. Mai ales căsătoria pare mereu mai des pusă sub semnul întrebării de comportamentele noi care se răspândesc în societatea noastră. În atâtea ţări, tinerii care par să considere căsătoria doar ca o formalitate inutilă sunt din ce în ce mai mulţi. În această lume în care totul se schimbă, şi aceasta în mod continuu, fidelitatea conjugală ca şi indisolubilitatea se prezintă ca un fel de excepţie de la regulă. Tocmai pentru că este în contrast cu logica internă a societăţii moderne, indisolubilitatea a devenit mai greu de practicat şi de trăit în toată plinătatea şi profunzimea ei, nu doar din respect faţă de tradiţie sau ca pură "obligaţie" juridică (ea însăşi depăşită de fapt de aproape generalizata introducere a divorţului în legislaţia civilă), ci în valenţa sa etică şi religioasă de foedus ("legământ"), care angajează în mod definitiv o persoană împreună cu cealaltă, într-un raport de iubire continuu şi irevocabil, în viaţă, legământ care pentru creştin este simbolul şi icoana iubirii faţă de om a "Dumnezeului fidel" (2Tim 2,13).

Indisolubilitatea este înainte de toate dar şi angajare exigentă a sacramentului care întemeiază familia. Pentru a preciza ulterior importanţa acestei indisolubilităţi, Evanghelia după Matei - spre deosebire de ceilalţi doi sinoptici - menţionează o clauză, aşa-zisa excepţie pentru motiv de "desfrânare": "Dar eu vă spun: cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter" (Mt 19,9). Această clauză pare la prima vedere că introduce o excepţie de la regula indisolubilităţii matrimoniale enunţate mai sus. În această privinţă, trebuie notat că în textele paralele din Noul Testament care tratează aceeaşi materie (Mc 10,2-12; Lc 16,18; 1Cor 7,10-11) nu se face referinţă la o astfel de excepţie. Biserica Orientală şi comunităţile protestante, luând termenul "desfrânare" (gr. pornea) în sensul de adulter, înţeleg aceasta ca o adevărată cauză de divorţ. Tradiţia Bisericii Catolice, în schimb, a fost constantă în excluderea acestei excepţii. Studiile recente despre vechiul drept matrimonial iudaic au scos la iveală elemente pentru rezolvarea acestei dezbătute probleme exegetice: în "desfrânare" (gr. pornea) - care este diferită de adulter (gr. moichea) - trebuie văzut cu toată probabilitatea termenul ebraic zenft (care în greaca biblică neotestamentară este tradus cu pornea), cu care este indicată o căsătorie contractată între rude şi oprită de legea mozaică (Lev 18); astfel Isus vrea să excludă de la legea indisolubilităţii acele uniri ilegale şi incestuoase, care nu sunt "legate de Dumnezeu". Şi Conciliul apostolic de la Ierusalim (49/50 d.C.), în concluzia dezbaterii despre validitatea legii mozaice, recomandă creştinilor proveniţi din păgânism să observe abstinenţa de la cărnurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animalele sufocate şi de la "desfrânare" (pornea), adică de la căsătoriile contractate între rude, lucruri la care iudeo-creştinii ţineau în mod deosebit (cf. Fap 15,29). Aceasta explică de ce renumita clauză se află doar în Evanghelia după Matei, adresată iudeilor.

Chiar dacă în multe ţări, sunt numeroşi catolicii care recurg la divorţ conform legilor civile şi contractează civil o nouă unire, Biserica susţine, în fidelitate faţă de cuvântul lui Cristos că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire, dacă este validă prima căsătorie. Dacă cei divorţaţi se recăsătoresc civil, ei se află într-o situaţie care obiectiv contrastează cu legea lui Dumnezeu (cf. CBC 1650). Aceasta, pentru că cei care divorţează şi se recăsătoresc civil modifică acest dar primordial al indisolubilităţii, chiar dacă nu-l anulează. Biserica cunoaşte atâtea situaţii dureroase şi împărtăşeşte drama acestor falimente, ale căror răni nu se vindecă printr-o unire nouă. Ea vesteşte în toate modurile învăţătura lui Cristos, că omul nu trebuie să separe ceea ce Dumnezeu a unit.

Familia - sanctuarul vieţii

"Căsătoria şi dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării şi creşterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele însuşi al părinţilor" (GS 50).

Vorbind despre noua persoană care este copilul, Biserica foloseşte un cuvânt plin de frumuseţe şi de mister: este un dar, ba chiar "darul cel mai preţios". Un dar făcut de cine? Un dar făcut cui? Ce înseamnă că o persoană este "în ea însăşi un dar"?

a. Copilul este un dar făcut de Domnul. Acesta este unul dintre misterele cele mai adânci ale existenţei noastre. Nimeni dintre noi nu a venit la existenţă la întâmplare sau din necesitate. Fiecare dintre noi a venit la existenţă pentru că a fost în mod special voit de Dumnezeu: fiecare dintre noi, înainte de a fi zămislit sub inima unei femei, a fost conceput în inima lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a gândit la fiecare dintre noi şi ne-a voit. Aici ne lovim de un mare eveniment. Dumnezeu nu a voit colaboratori atunci când a creat universul material, dar atunci când decide să creeze persoana umană, creatura sa cea mai preţioasă, vrea să aibă colaboratori la această lucrare, şi aceştia sunt soţii.

Atunci când prima femeie din istorie, Eva, şi-a dat seama pentru prima dată că a devenit mamă, spunea: "Am dobândit un om de la Dumnezeu" (Gen 4,1). Pentru ce nu a spus: "Am născut un fiu"? Poate o mamă să facă experienţa că în trupul său are loc un act creator al lui Dumnezeu? Da. Atunci când doi soţi vor să devină părinţi şi vor să aibă un copil, nu pot decide ei ca acesta să fie el sau ea: ei pot doar constata cu ajutorul unei diagnoze prenatale că este vorba despre un băiat sau o fată, îl văd pe copil doar după naştere şi în tot timpul dezvoltării sale ulterioare. Dacă nu ei hotărăsc, atunci cine a hotărât deja să fie acest copil? Cine a făcut să fie această persoană şi nu alta? "Am dobândit un om de la Dumnezeu", spunea Eva. Adică: Domnul mi-a dăruit această persoană. Aşadar: la originea oricărei persoane stă un act creator al lui Dumnezeu. Iată pentru ce persoana umană nu are alt Domn în afară de Dumnezeu; iată pentru ce nimeni nu poate dispune de sine însuşi ca şi cum ar fi proprietar şi nici de altul ca şi cum ar fi proprietatea sa; iată de ce distrugerea fizică sau morală a unei persoane umane, chiar a celei mai mici, abia concepute, este o crimă abominabilă împotriva lui Dumnezeu Creatorul: este un păcat care strigă răzbunare în faţa sa, căci "viaţa umană este sacră - amintea Ioan al XXIII-lea - chiar de la originea sa ea angajează acţiunea creatoare a lui Dumnezeu" (Mater et magistra [1961]).

Aşadar, atunci când o nouă persoană vine la existenţă, Dumnezeu împlineşte un act de creaţie: face să fie această persoană. Totuşi, pentru ca acest act creator să poată avea loc, este necesar ca soţii să devină un singur trup, punând astfel condiţiile actului creator divin. Aici descoperim extraordinara măreţie a iubirii conjugale. "În îndatorirea lor de a transmite viaţa şi de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soţii ştiu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii ei" (GS 50). Prin actul lor conjugal soţii fac loc lui Dumnezeu pentru ca el, dacă vrea, să creeze o nouă persoană umană. Actul iubirii conjugale, prin care soţii devin un singur trup, este sanctuarul sfânt în care Dumnezeu celebrează liturgia iubirii sale creatoare. Dacă Biserica are atâta grijă de templul în care se celebrează liturgia euharistică a iubirii răscumpărătoare, cum să nu aibă grijă de sanctuarul în care se celebrează liturgia iubirii creatoare, iubirii conjugale?!

b. Caracterul inseparabil al celor două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreaţie. "Norma-ghid" pentru ca actele conjugale să fie "oneste şi demne" (GS 49) este fundamentată pe doctrina inseparabilităţii semnificaţiei unitive şi procreative a actului conjugal, scoasă din analiza structurii sale intime: "Prin structura sa intimă, actul conjugal, în acelaşi timp în care uneşte în mod profund soţii, îi face apţi pentru naşterea de noi vieţi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procreaţia, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate" (HV 12). Sensul adevărat al normei nu trebuie luat doar în sens biologic, că orice act conjugal trebuie să fie totdeauna fecund pentru ca să fie moral licit. Aşa ceva este imposibil şi din punct de vedere biologic, dată fiind ciclicitatea fecundităţii umane feminine. Norma arată că atunci când legătura există de fapt conform legilor proprii ea este inseparabilă, iar această inseparabilitate este voită de Dumnezeu. A disocia aceste două semnificaţii înseamnă din punct de vedere moral a falsifica sensul profund al iubirii conjugale şi a-şi asuma în faţa Creatorului o poziţie în contradicţie cu vocaţia la paternitate şi maternitate, întrucât soţii nu sunt arbitri sau patroni ai vieţii umane, ci doar slujitori responsabili. Aici de fapt stă caracterul "inuman" al contracepţiei ca act care în mod intenţionat distruge legătura dintre unire şi procreaţie.

c. Ce înseamnă recurgerea la contraceptive? Recurgerea la contracepţionale este totdeauna un act injust. Pentru a înţelege trebuie vedem semnificaţia actului conjugal în lumina valorilor "persoanei" şi "darului". Este tot ceea ce ne învaţă în mod constant Biserica, în special în Conciliul Vatican II. "În actul conjugal bărbatul şi femeia sunt chemaţi să confirme în mod responsabil dăruirea reciprocă de sine pe care au făcut-o în legământul matrimonial. Acum, logica dăruirii de sine altuia în totalitate comportă deschiderea potenţială spre procreaţie: căsătoria este chemată astfel să se realizeze încă mai deplin ca familie. Desigur, dăruirea reciprocă a bărbatului şi a femeii nu are ca scop doar naşterea copiilor, ci este în sine însăşi comuniune mutuală de iubire şi de viaţă. Totdeauna trebuie să fie garantat adevărul intim al unei astfel de dăruiri. "Intim" nu este sinonim cu "subiectiv". Înseamnă mai degrabă în mod esenţial coerenţă cu adevărul obiectiv al aceluia şi al aceleia care se dăruiesc. Persoana nu poate să fie niciodată considerată un mijloc pentru a atinge un scop; niciodată, mai ales, un mijloc de "satisfacţie". Ea este şi trebuie să fie doar scop al oricărui act. Numai atunci acţiunea corespunde adevăratei demnităţi a persoanei" (Grat. sane 12).

Aici aflăm prima motivaţie profundă a acestei învăţături a Bisericii. Putem s-o înţelegem şi s-o explicăm, doar rămânând la valorile persoanei şi darului. Orice bărbat şi orice femeie se realizează pe deplin numai atunci când fac din viaţa lor un dar. Acest adevăr este valabil pentru fiecare persoană, căsătorită sau nu. Dar pentru soţi, momentul unirii conjugale constituie o experienţă aparte a acestui adevăr, a adevărului darului. Atunci bărbatul şi femeia, în adevărul masculinităţii şi feminităţii lor, devin un dar reciproc. Desigur, întreaga viaţă în căsătorie este dar; însă apare într-un mod aparte evident atunci când soţii, oferindu-se reciproc în iubire, realizează acea comuniune mutuală care face din doi "un singur trup".

Însă în anumite perioade intră ca să facă parte din dăruirea reciprocă şi capacitatea de a da viaţă. Să notăm bine. Fertilitatea umană nu este un fapt pur biologic: este o dimensiune a persoanei. Ea poate fi înţeleasă în logica darului. Fertilitatea soţiei este capacitatea pe care ea o are de a dărui paternitate soţului său; fertilitatea soţului este capacitatea pe care el o are de a dărui maternitate soţiei sale.

Atunci când soţii, recurgând la contracepţionale, exclud în mod voit această dimensiune a persoanei lor, ei alterează valoarea dăruirii înscrise în actul unirii conjugale. În acest mod, limbajului natural care exprimă dăruirea reciprocă a soţilor, contracepţia îi impune un limbaj obiectiv contradictoriu, adică acela al unei nedăruiri totale altuia. Are loc o falsificare în limbajul iubirii. Pe de o parte, acesta este un limbaj care în sine şi prin sine vorbeşte despre totalitatea dăruirii reciproce; pe de altă parte, în acest limbaj se introduce o limitare. Nu se mai respectă adevărul intim al dăruirii, în sensul că mereu contracepţia nu este coerentă cu adevărul obiectiv al celor care se dăruiesc.

Acesta este unul dintre motivele profunde pentru care Biserica învaţă că totdeauna contracepţia este injustă. Este vorba despre o viziune integrală asupra iubirii conjugale şi fecundităţii umane. Nu este un "nu" acela pe care îl spune Biserica, este un mare "da" spus frumuseţii, măreţiei, demnităţii iubirii conjugale şi a soţilor.

d. Paternitate şi maternitate responsabilă. Zămislirea unei persoane este cel mai mare eveniment care poate avea loc în istoria universului, omeneşte vorbind. De aceea este un act care angajează la maximum responsabilitatea soţilor. Procreaţia trebuie să fie responsabilă. "Soţii pot, în acel moment, să devină tată şi mamă, făcând să înceapă procesul unei noi existenţe umane, care apoi se va dezvolta în sânul femeii. Dacă femeia este aceea care îşi dă seama cea dintâi că a devenit mamă, bărbatul cu care s-a unit într-un "singur trup" ia cunoştinţă la rândul său, prin mărturia ei, că a devenit tată. De această potenţială, şi ca urmare efectivă, paternitate şi maternitate sunt amândoi responsabili. Bărbatul nu poate să nu recunoască sau să nu accepte rezultatul unei decizii care a fost şi a sa. Nu poate să se ascundă în spatele unor expresii ca: "nu ştiu", "nu vreau", "tu ai vrut". Unirea conjugală comportă în fiecare caz responsabilitatea bărbatului şi a femeii, responsabilitate potenţială care devine efectivă atunci când circumstanţele o impun. Este valabil mai ales pentru bărbat care, deşi a fost el care a dat început procesului generativ, din punct de vedere biologic rămâne la distanţă: căci acest proces se desfăşoară în femeie. Cum ar putea pe bărbat să nu-l intereseze? Trebuie ca amândoi, bărbat şi femeie, să-şi asume împreună, în faţa lor şi a altora, responsabilitatea vieţii celei noi pe care au făcut-o să se nască. Aceasta este concluzia împărtăşită chiar de ştiinţele umane" (Grat. sane 12).

"În raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale, paternitatea responsabilă se exercită fie prin hotărârea gândită şi generoasă de a creşte o familie numeroasă, fie prin decizia, luată pentru motive grave şi în respectul legii morale, de a evita temporar sau chiar nedeterminat o nouă naştere" (HV 10).

Astfel această responsabilitate poate să ceară soţilor să rămână deschişi pentru "o familie numeroasă", dar poate să le ceară chiar de a nu zămisli pentru o anumită perioadă de timp. Aceasta este o obligaţie şi o decizie gravă pe care ei o iau în faţa lui Dumnezeu. În aceste situaţii este licit a recurge la contracepţionale? Desigur că nu. Atunci cum se pot reglementa naşterile? Dumnezeu este minunat în înţelepciunea sa: el a dispus ca în femeie să existe perioade nefertile. Atunci când sunt motivaţii grave de a nu procrea, soţii trebuie să se abţină de la raporturile conjugale în perioada în care soţia este fertilă. Să nu se înţeleagă aceasta ca un fel de tehnică. Este ceva mult mai profund: este o atitudine dictată de iubire. Alegerea ritmurilor naturale comportă acceptarea timpului persoanei (soţiei) şi deci al dialogului, al respectului reciproc, al responsabilităţii comune, al stăpânirii de sine. Iar afecţiunea conjugală se adânceşte, pentru că sexualitatea este respectată şi îmbogăţită în adevărata sa dimensiune şi nu doar utilizată (cf. HV 21).

"Biserica învaţă adevărul moral cu privire la paternitatea şi maternitatea responsabilă, apărându-l de viziunile şi tendinţele greşite răspândite astăzi. De ce face aceasta Biserica? Poate pentru că nu-şi dă seama de problematica evocată de cei care o sfătuiesc în acest domeniu la cedare şi caută să o convingă chiar prin presiuni necuvenite, dacă nu de-a dreptul prin ameninţări? Nu rareori, de fapt, magisteriului Bisericii i se aduc reproşuri că este de acum depăşit şi închis în faţa instanţelor spiritului timpurilor moderne, că desfăşoară o acţiune nocivă pentru omenire, ba chiar pentru Biserică. Menţinându-se cu încăpăţânare pe propriile poziţii - se spune - Biserica va sfârşi prin a pierde popularitatea iar credincioşii se vor îndepărta tot mai mult de ea" (Grat. sane 12).

Problema nu se pune aşa. De fapt Biserica spune adevărul despre iubirea conjugală, un adevăr pe care nu ea îl inventează, nici nu-l descoperă: îl primeşte de la Domnul.

"În calitate de maestră, Biserica nu conteneşte de a proclama norma morală care trebuie să conducă la transmiterea responsabilă a vieţii. Biserica nu este autoarea acestei norme, nici arbitrul ei. Ascultând de adevăr, care este Cristos, a cărei imagine se reflectă în natura şi demnitatea persoanei umane, Biserica interpretează norma morală şi o propune tuturor oamenilor de bunăvoinţă, fără să le ascundă exigenţele radicale şi perfecţiunea acestei legi" (FC 33).

Acest adevăr sună ca un reproş doar pentru cel care a decis deja să trăiască împotriva acestui adevăr. Pentru aceste persoane Biserica este dură, riguroasă, severă. Dar celor care nu au decis a trăi contrar acestui adevăr, şi care în mod simplu simt că "iubirea este exigentă" (Grat. sane, 14), că este greu să o trăieşti, Biserica le spune să nu se teamă, "să implore în rugăciune statornică ajutorul divin, să se adape mai ales la izvorul harului şi al dragostei, care este Euharistia. Iar dacă păcatul îi învinge, să nu se descurajeze, ci să recurgă cu o umilă perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care este acordată în sacramentul Pocăinţei" (HV 25).

"Ca mamă, Biserica este alături de multe perechi de soţi care sunt în greutăţi în acest punct important al vieţii morale, cunoaşte bine situaţia lor, adesea foarte grea şi uneori cu adevărat chinuită de greutăţi de tot felul, nu numai individuale, ci chiar sociale. Biserica ştie că atâţia soţi întâlnesc greutăţi nu numai în împlinirea normei morale, ci chiar în însăşi înţelegerea valorilor inerente acestei norme. [...] Pentru aceasta, nu încetează de a invita şi de a încuraja, pentru ca eventualele greutăţi conjugale să se rezolve fără a falsifica şi compromite adevărul. Biserica este convinsă că nu poate fi contradicţie între legea divină pentru transmiterea vieţii şi aceea de a favoriza iubirea autentic conjugală" (FC 33).

Cu alte cuvinte: una este a spune "aceasta nu este adevărat" şi alta a spune "este adevărat, dar e greu".

e. Recurgerea la "procreaţia artificială". Zilnic mass-media ne pune în faţă intervenţii din ce în ce mai invazive în procesul conceperii persoanei: conceperea în eprubetă (fecundarea in vitro [FIV], fecundarea in vitro şi transferul embrionului [FIVET]), maternitatea la o vârstă înaintată, mamă surogat şi aşa mai departe. Cum trebuie considerate aceste tehnici invazive de către soţii creştini?

Pentru înţelegerea corectă a atitudinii pe care trebuie să o ia soţii creştini în această privinţă, plecăm de la învăţătura Conciliului Vatican II: "Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă nu numai că nu trebuie separată iubirea conjugală de procreaţie prin contraceptive, ci şi invers: că procreaţia nu trebuie separată de iubirea conjugală. Există un singur leagăn demn de a concepe viaţa unei noi persoane umane: actul iubirii conjugale. De ce? Sunt multe motivele. Să vedem câteva.

Substituirea expresiei iubirii conjugale, ca act care stă la originea zămislirii unei persoane, cu o activitate cu caracter tehnic, o activitate de laborator, înseamnă un fel de "producţie" a persoanei. Însă se produc lucruri, nu persoane. Se pot face proteze de tot felul: de dinţi, de rinichi, de inimă. Nu se poate face proteză de iubire conjugală. Ce înseamnă a introduce logica producţiei tehnice într-un eveniment care trebuie să fie pătruns doar de logica iubirii, putem vedea aceasta din multe puncte de vedere.

De obicei, cel care produce, se simte apoi îndreptăţit să judece asupra reuşitei acelui produs. Şi de fapt, dacă embrionul obţinut în laborator nu este considerat sănătos, sau nu se ridică la "standardele de producţie", atunci el este aruncat. Aici se ajunge când logica producţiei intră în raporturile dintre persoane, luând locul logicii iubirii.

Adesea în "producţia persoanei" - căci despre aceasta este vorba - intervin diferite substituiri. Nu totdeauna aceeaşi femeie care a zămislit biologic, poartă în sânul său creatura nouă şi devine mamă legală: se întâmplă adesea ca o femeie să ia locul alteia. Cum este posibil aşa ceva? Este posibil doar atunci când se consideră că a zămisli, a duce o sarcină până la capăt, este o funcţie pur biologică, fără ca în mod necesar să fie angajată profund persoana femeii, în unicitatea sa irepetabilă.

Logica "producţiei" înseamnă distrugerea demnităţii persoanei umane pentru că i se neagă persoanei preţioasa sa valoare irepetabilă. Această afirmaţie este confirmată de fapte: femei care au acceptat să poarte în sânul lor o creatură, în contul altei femei, în momentul naşterii nu au mai voit să o dea. Astfel, adevărul intim al persoanei femeii se răzvrăteşte.

f. A avea un copil "cu orice preţ". Există familii care nu pot să aibă copii. Posibilităţile tehnice ale medicinei actuale sunt mari în domeniul inseminării artificiale şi fecundării in vitro, iar soţii care vor să aibă un copil "cu orice preţ" se îndreaptă spre laboratoarele medicinei pentru a-şi împlini dorinţa. Apare însă problema: tot ceea ce tehnic este posibil, este în acelaşi timp şi bun din punct de vedere moral? Desigur că nu. Astfel, medicina poate cu mijloacele ei tehnice avansate "să producă" pentru soţii doritori un copil pe care ei îl vor "cu orice preţ". Din punct de vedere moral, soţii pot recurge la tehnicile ingineriei genetice pentru a avea un copil? Nu. Şi aceasta din mai multe motive. Mai întâi se pune problema dacă a avea un copil este "dreptul" soţilor? Pe linie de principiu, trebuie spus că nu există niciodată vreun drept la o persoană: există dreptul de a avea un lucru. A fi cineva este infinit mai mult decât a fi ceva: drepturile mele sunt totdeauna drepturi la ceva, nu la cineva. Copilul este încredinţat părinţilor ca cineva, nu ca ceva. În al doilea rând, "a avea un copil este pentru mine necesar pentru fericirea mea"? Relaţia de maternitate şi de paternitate nu se pune în termeni de ceea ce am nevoie pentru fericirea proprie sau pentru realizarea ei. Nici o persoană nu poate fi aservită pentru fericirea alteia; fiecare persoană are o demnitate infinită în ea însăşi şi pentru ea însăşi. Persoana nu poate niciodată să fie considerată un mijloc pentru a atinge un scop: niciodată, mai ales, un mijloc pentru realizarea mea. Ea este şi trebuie să fie doar scop pentru fiecare act. Numai atunci acţiunea corespunde adevărului persoanei. (Pentru aprofundarea acestei teme se poate vedea: CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţia despre respectul vieţii umane care se naşte şi demnitatea procreaţiei umane Donum vitae, 22 februarie 1987. Aici sunt tratate probleme legate de cercetarea biomedicală, respectul faţă de embrionii umani, diagnoza prenatală, intervenţiile terapeutice şi experimentul pe embrionii umani, intervenţiile asupra procreaţiei umane (inseminare artificială, fecundare artificială: FIV, FIVET...), precum şi IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică despre valoarea vieţii umane Evangelium vitae, 25 martie 1995).

g. Suferinţa soţilor din cauza sterilităţii. Dăruirea reciprocă a soţilor nu are ca scop numai conceperea unei persoane, ci este în sine însăşi comuniune mutuală de viaţă şi de iubire. Iubirea nu are nevoie să fie justificată: are valoare în sine şi prin sine. Este în ea însăşi motiv pentru a exista şi este şi răsplată. "Nu trebuie să uităm că atunci când nu este posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea" (FC 14). "Căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăşi natura ei de legământ indisolubil între persoane şi binele copiilor cer ca şi dragostea reciprocă dintre soţi să se exprime în modul cuvenit, să sporească şi să se maturizeze. De aceea, chiar dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriţi, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viaţă şi îşi păstrează valoarea şi indisolubilitatea" (GS 50). Astfel soţii care nu au copii nu trebuie să creadă că iubirea lor conjugală este mai puţin iubire şi mai puţin conjugală din cauza sterilităţii. Rămâne însă o suferinţă în inima lor, adesea destul de adâncă. Ce trebuie să facă? În primul rând să se roade ca Domnul să intervină. Să nu uităm că multe figuri, care sunt centrale în istoria mântuirii, ca Isaac, Samuel şi Ioan Botezătorul, sunt fii ai unor femei sterile. Domnul nu a pierdut nici puterea de a face miracole, nici dorinţa de a le face pentru fericirea fiilor săi. Miracole se întâmplă şi astăzi, dacă avem credinţă.

Dar se poate întâmpla ca Domnul, în bunătatea sa tainică, să nu intervină în acest mod. În acest caz, cei doi soţi trebuie să se întrebe dacă Dumnezeu nu cere de la ei să devină tată şi mamă pentru copiii abandonaţi, suferinzi şi lipsiţi de orice afecţiune părintească. "Sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi ca să întreprindă alte servicii importante pentru viaţa persoanei umane, cum ar fi adopţia, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci şi a celor cu handicap" (FC 14).

Misiunea familiei creştine

Din cele afirmate mai sus apare clar că "esenţa şi datoria familiei sunt definite în ultimă instanţă de iubire. Pentru aceasta familia primeşte misiunea de a păstra, de a revela şi comunica iubirea, ca reflex viu şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu faţă de omenire şi la iubirea lui Cristos faţă de Biserică, mireasa sa" (FC 17).

Orice datorie deosebită a familiei este manifestarea concretă a unei astfel de misiuni fundamentale. În acest sens, plecând de la iubire şi în continuă referinţă la ea, cele patru datorii generale ale familiei sunt următoarele:

a. Formarea unei comunităţi de persoane. Prima obligaţie a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o comunitate autentică de persoane. Aşa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, la fel, fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate perfecţiona ca şi comunitate de persoane (FC 17).

b. Slujirea vieţii. "Datoria fundamentală a familiei este slujirea vieţii, realizarea de-a lungul istoriei a binecuvântării de la început a Creatorului, transmiţând prin naştere de la om la om chipul lui Dumnezeu (FC 28). În familie, sanctuarul vieţii - notează scrisoarea enciclică despre valoarea şi inviolabilitatea vieţii umane Evangelium vitae (1995) - "în cadrul «poporului vieţii şi pentru viaţă» este decisivă responsabilitatea familiei: este o responsabilitate care izvorăşte din însăşi natura sa"; "de aceea este determinant şi de neînlocuit rolul familiei în construirea culturii vieţii. Ca Biserică domestică, familia este chemată să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. Este o datorie care priveşte înainte de toate pe soţi, chemaţi să fie transmiţători ai vieţii, pe baza unei mereu reînnoite conştiinţe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat în care se vădeşte că viaţa umană este un dar primit pentru a fi, la rându-i, dăruit" (EV 92).

"Familia îşi îndeplineşte misiunea de a vesti evanghelia vieţii, mai ales prin educarea copiilor" (EV 92), apoi ea celebrează evanghelia vieţii în rugăciunea zilnică, celebrare care se exprimă în existenţa cotidiană şi este în slujirea vieţii care se exprimă prin solidaritate (cf. EV 93). Aceasta face parte dintr-o pastoraţie familială integrală: "să redescopere şi să-şi trăiască cu bucurie şi curaj misiunea faţă de evanghelia vieţii" (EV 94).

Nu se poate separa familia de slujirea esenţială a vieţii (cf. GS 50). Raportul familiei cu viaţa este cel mai complet, direct şi integral. Toţi sunt invitaţi să proclame şi să apere viaţa: "Se impune o mobilizare generală a conştiinţelor şi un efort etic comun pentru a pune în mişcare o mare strategie în favoarea vieţii. Toţi împreună trebuie să construim o nouă cultură a vieţii" (EV 95).

c. Participarea la dezvoltarea societăţii. Celulă vitală şi primară a societăţii, "rolul social al familiei nu se poate opri numai la procreare şi educaţie, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a familiei"; "rolul social al familiei este chemarea de a se exprima şi în intervenţii politice, în sensul că familiile trebuie să fie primele care să aibă grijă ca legile şi instituţiile statului să nu fie călcate, ci să susţină şi să apere pozitiv drepturile şi obligaţiile familiei. În acest sens, familiile trebuie să crească în conştiinţa că sunt protagoniste ale politicii familiale şi să-şi asume responsabilitatea de a transforma societatea; altfel, familiile vor fi primele victime ale acelor rele pe care se mulţumesc să le privească cu indiferenţă. Apelul Conciliului Vatican II de a se depăşi etica individualistă, are, aşadar, valoare stringentă pentru familie" (FC 44) şi rolul său în societatea contemporană. "Sacramentul Căsătoriei reabilitează şi obligă pe părinţii creştini de a trăi vocaţia lor de laici şi de a căuta împărăţia lui Dumnezeu, «folosindu-se de bunurile trecătoare şi rânduindu-le după placul lui Dumnezeu»" (FC 47).

d. Participarea la viaţa şi misiunea Bisericii. "Între rolurile fundamentale ale familiei creştine este şi rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viaţa şi misiunea Bisericii" (FC 49). În virtutea sacramentului primit, soţii şi părinţii creştini au un dar propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu: ei nu numai că "primesc" iubirea lui Cristos, devenind comunitate "mântuită", ci sunt chemaţi să "transmită" fraţilor aceeaşi dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate "care mântuieşte" (FC 49). Cum poate să-şi împlinească familia creştină această misiune atât de înaltă? Trăind identitatea sa de comunitate care crede şi evanghelizează, comunitate în dialog cu Dumnezeu prin sacramente şi rugăciune, comunitate în serviciul omului (cf. FC 50-64).

Cazuri deosebite în pastoraţia familiei

O grijă pastorală generoasă, inteligentă şi prudentă - după exemplul bunului păstor - este cerută de acele familii care, adesea, independent de voinţa lor sau împinse de exigenţe de diferite naturi, se află în faţa unor situaţii dificile (cf. FC 77).

1. Căsătoriile mixte. Numărul acestor căsătorii între catolici şi alţi creştini botezaţi a sporit şi recere o atenţie pastorală deosebită în lumina orientărilor şi normelor conţinute în documentele Sfântului Scaun şi ale conferinţelor episcopale.

Soţii care trăiesc în căsătorie mixtă prezintă exigenţe speciale, care pot fi reduse la următoarele trei:
- în primul rând, trebuie avut în vedere obligaţiile părţii catolice care derivă din credinţă, în ceea ce priveşte libera exercitare a ei şi obligaţia care provine din aceasta ca, după puterile proprii, să boteze, să crească şi să educe copiii în credinţa catolică;
- trebuie avute în vedere greutăţile inerente, deosebite, în raporturile dintre bărbat şi femeie, în ceea ce priveşte libertatea religioasă, care poate fi violată prin presiuni nedrepte, pentru a obţine schimbarea convingerilor religioase ale celuilalt, precum şi diferitele obstacole, puse direct în calea liberei manifestări a credinţei în practica religioasă;
- în ceea ce priveşte forma liturgică şi canonică a căsătoriei, ordinariatele pot face uz de facultăţile pe care le au pentru diferite ocazii (cf. FC 78).

2. Situaţii nereglementate. Sunt situaţii care se răspândesc în zilele noastre chiar şi printre catolici, din cauza schimbărilor rapide de cultură şi care vatămă profund societatea, a cărei celulă fundamentală este familia (cf. FC 79). Acestea sunt:

a. Căsătoria de experienţă. Este o situaţie anormală, pe care în zilele noastre mulţi ar voi să o justifice, atribuindu-i o oarecare valoare practică.

Însăşi raţiunea umană confirmă că este inadmisibilă, căci nu se poate "face experienţă" cu persoanele umane a căror demnitate cere ca în căsătorie să fie totdeauna numai iubire şi dăruire totală fără limite, de timp sau de altă natură (cf. FC 80).

La rândul ei, Biserica nu poate admite astfel de unire, pentru motive care provin din credinţă: dăruirea trupului în raporturile sexuale este simbolul real al dăruirii întregii persoane şi asemenea dăruire, în economia harului, nu poate să se actualizeze fără adevărata şi deplina dăruire de iubire dată de Cristos. Pentru doi botezaţi, căsătoria este simbolul real al unirii dintre Cristos şi Biserica sa, unire care nu este temporală sau "ca experiment", ci de o fidelitate veşnică (cf. FC 80).

b. Unirile libere. Este vorba de uniri fără nici o legătură instituţională recunoscută public, nici civilă, nici religioasă. Este un fenomen destul de frecvent, iar o grijă pastorală adecvată ar putea limita numărul şi consecinţele. Familiaris consortio identifică următoarele cauze care duc la aceste uniri libere:
- situaţiile economice, culturale şi religioase grele pot constrânge până acolo încât, dacă s-ar căsători, ar fi expuşi la daune, la pierderea unor avantaje economice, la discriminare şi altele;
- dispreţul, contestarea faţă de căsătorie ori chiar faţă de societate, de familie, de ordinea socio-politică: se caută numai plăcerea trupească;
- ignoranţa, sărăcia extremă, uneori condiţionate de situaţii de adevărată nedreptate, sau chiar de lipsă de maturitate psihologică, ce îi face nesiguri şi temători de a încheia un legământ stabil şi definitiv;
- obiceiurile tradiţionale din anumite locuri care admit căsătoria abia după o perioadă de locuire împreună şi după naşterea primului copil (FC 81).

Consecinţele sunt grave: pierderea simţului religios al căsătoriei, lipsa harului sacramental, scandalul public, primejdiile sociale cum ar fi distrugerea conceptului de familie, slăbirea simţului de fidelitate psihologică în sufletele copiilor şi întărirea egoismului (FC 81).

Acţiunea pastorală trebuie să se concretizeze în: apropiere cu discreţie şi respect, muncă răbdătoare de a-i lumina şi corija cu dragoste, arătându-le dovada mărturiei de viaţă creştină care ar putea să-i pună pe drumul cel bun pentru regularizarea situaţiei lor; muncă de prevenire, cultivând sensul de fidelitate în toată acţiunea de educaţie morală şi religioasă a tinerilor, învăţându-i despre condiţiile şi structurile care favorizează această fidelitate, fără de care nu există libertate adevărată, ajutându-i să se maturizeze spiritual şi să înţeleagă bogata realitate umană şi supranaturală a căsătoriei-sacrament (FC 81).

c. Catolici căsătoriţi numai civil. Există catolici care din motive ideologice şi practice preferă să încheie numai căsătorie civilă, refuzând ori amânând căsătoria religioasă. Acest fel de căsătorie este expusă divorţului.

Acţiunea pastorală va tinde să convingă pe cei interesaţi de necesitatea de a fi coerenţi cu credinţa pe care o profesează: alegerea vieţii să fie coerentă cu credinţa (FC 82).

d. Separaţi de divorţ şi nerecăsătoriţi. Sunt diferite motivele care duc la o ruptură ireparabilă a căsătoriei: lipsa de înţelegere reciprocă, incapacitatea de a se deschide reciproc pentru raporturi interpersonale şi altele. Ioan Paul al II-lea spune că "această situaţie trebuie considerată ca un remediu extrem, după ce s-au încercat toate tentativele de remediere a situaţiei" (FC 82).

Acţiunea pastorală trebuie să se îndrepte mai întâi spre susţinerea soţilor părăsiţi (prin stimă, solidaritate, înţelegerea situaţiei şi ajutor concret) în aşa fel încât să-şi poată păstra fidelitatea chiar şi în situaţia dificilă în care se află şi să rămână deschişi iertării din dragoste creştinească şi disponibili pentru o eventuală reluare a vieţii conjugale anterioare (FC 82).

e. Divorţaţii recăsătoriţi. De cele mai multe ori experienţa arată că cine a recurs la divorţ face acest lucru în vederea unei noi căsătorii (civile). Este o plagă care atacă tot mai mult şi ambientele catolice.

În cunoaşterea situaţiei trebuie distins între:
- cei care s-au sforţat sincer pentru ca să păstreze prima căsătorie şi au fost părăsiţi cu totul nedrept;
- cei care, din vina lor, au distrus căsătoria;
- cei care au contractat o a doua căsătorie (civilă) pentru a le asigura copiilor educaţia şi uneori subiectiv sunt convinşi în conştiinţă că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost validă (FC 84).

Biserica nu poate să-i părăsească pe aceştia care, deşi legaţi în căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie, de aceea încearcă, neobosit, să le pună la dispoziţie mijloacele de mântuire pe care le are. Acţiunea pastorală a Bisericii în aceste cazuri se concretizează în:
- a-i ajuta cu dragoste ca ei să nu se considere separaţi de Biserică, ba chiar să participe la viaţa Bisericii; este necesar a-i lumina pe credincioşii interesaţi ca să nu considere că participarea lor la viaţa Bisericii este exclusiv redusă la problema primirii Euharistiei;
- să-i ajute să înainteze în înţelegerea valorii participării la jertfa lui Cristos de la sfânta Liturghie, împărtăşaniei spirituale, rugăciunii, meditării cuvântului lui Dumnezeu, operelor de caritate; să ia parte la iniţiativele comunităţii în favoarea dreptăţii şi să-şi crească şi să-şi educe copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi operele de penitenţă, cerând zilnic de la Dumnezeu harul mântuirii.

Cu toate acestea, din fidelitate faţă de Cristos şi adevărul său, Biserica nu-i admite la Euharistie. Motivele sunt următoarele:
- ei sunt cei care s-au făcut nevrednici de a fi admişi din moment ce starea lor de viaţă este în contradicţie obiectivă cu unirea de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi actualizată în Euharistie;
- dacă ar fi admişi la Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la doctrina Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei.

Sacramentul Pocăinţei (Spovezii) poate fi dat numai acelora care, căiţi pentru că au rupt legământul şi fidelitatea faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Concret: atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase (cum ar fi, de pildă: educarea copiilor) nu se pot despărţi unul de altul, îşi iau obligaţia de a trăi în abstinenţă, adică de a se abţine de la actele proprii vieţii conjugale, trăind ca frate şi soră. În acest caz ei pot primi sfânta Împărtăşanie, rămânând totuşi obligaţia de a evita scandalul. (Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică despre obligaţiile familiei creştine în lumea de astăzi Familiaris consortio, 22 noiembrie 1981, 84; cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice cu privire la primirea comuniunii euharistice de către credincioşii divorţaţi recăsătoriţi, 14 septembrie 1984, 4-6).

Concluzie

Viitorul omenirii depinde de familie! Este convingerea Sfântului Părinte (FC 86) şi a tuturor oamenilor de bunăvoinţă care în spirit solidar cu creştinii se străduiesc să salveze şi să promoveze valorile şi exigenţele căsătoriei şi ale familiei.

În dezvoltarea acestei teme de pregătire a Sinodului diecezan ne-am apropiat de familie pentru ca în lumina cuvântului divin şi a magisteriului să-i descoperim valorile, identitatea şi misiunea. Am descoperit în inima ei raza de lumină a iubirii divine împărtăşite omului, iubire oblativă, milostivă, dar şi exigentă. După această experienţă de cunoaştere să nu uităm că bonum est diffusivum sui. Se impune deci "de a vesti cu bucurie şi convingere «vestea cea bună» a familiei, care are absolută nevoie să asculte din nou şi să înţeleagă cuvintele autentice, care îi descoperă identitatea, resursele interioare şi importanţa misiunii ei în cetatea oamenilor şi în cetatea lui Dumnezeu" (FC 86).

"A iubi familia, înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile, promovându-le mereu. A iubi familia, înseamnă să-i descoperi primejdiile şi relele care o ameninţă, spre a le putea învinge. A iubi familia, înseamnă a se strădui pentru a-i pregăti un mediu înconjurător, care s-o ajute la dezvoltare. Formă excelentă de iubire a familiei este aceea de a reda familiei creştine de azi motive de a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, încredere în misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, tocmai azi când familia este încercată de lipsa confortului şi îngrijorată de greutăţile sporite ale vieţii. «Familiile noastre trebuie să-şi afle elanul de la început. Trebuie să-l urmeze pe Cristos»" (FC 86).