10. GRIJA BISERICII FAŢĂ DE CATEGORIILE SPECIALE DE CREDINCIOŞI

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

A. BOLNAVII

1. Perspectiva creştină a suferinţei

În faţa suferinţei în general şi în faţa bolii în special, nu există soluţie umană. Răspunsurile cele mai înţelepte pe care le-a găsit mintea omenească le aflăm în stoicism; dar ele folosesc mai mult celor care fac filozofie decât celor care suferă.

Tradiţia iudaică a Vechiului Testament ajunsese la concluzia că boala este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul omului. Dar omul care nu se simţea vinovat de nici un păcat şi care era totuşi lovit de boală se întreba pe bună dreptate: ce fel de Dumnezeu este acela care mă loveşte fără să fiu vinovat? Cartea lui Iob, o capodoperă a literaturii vetero-testamentare, dar şi a literaturii universale, abordează o temă universală - suferinţa celui nevinovat - pe care vrea să o înţeleagă în raport cu Dumnezeu. Prietenii lui Iob (Elifaz, Bildad şi Ţofar), susţinători ai doctrinei tradiţionale, vor să-l convingă pe Iob de păcatele sale, dar Iob le răspunde rând pe rând, susţinându-şi nevinovăţia. El refuză să creadă că suferinţele sale sunt doar o pedeapsă; vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu pentru că este convins că înţelepciunea lui Dumnezeu depăşeşte priceperea omului.

Ce să spunem despre cei care nu cred în Dumnezeu? Pentru ei singura soluţie este disperarea care se naşte din încercarea zadarnică de a găsi în om soluţii la problemele fundamentale ale vieţii.

Atitudinea creştină faţă de suferinţă decurge din revelaţie, din învăţătura pe care Cristos ne-o oferă cu privire la sensul şi valoarea suferinţei. Este o atitudine întemeiată pe credinţa în Cristos. De aceea, pentru a cunoaşte atitudinea creştină în faţa suferinţei, trebuie să ne îndreptăm privirile asupra lui Cristos. Citind evanghelia, rămânem impresionaţi de imensa compătimire pe care Isus o avea faţă de bolnavi: "Isus străbătea toate cetăţile şi satele vindecând orice boală şi orice neputinţă" (Mt 9,35). Nu găsim în evanghelie nici măcar un caz în care un bolnav să-i fi cerut vindecarea şi el să nu-l fi vindecat. Dar oricât ar fi fost de numeroase vindecările miraculoase înfăptuite de Cristos în viaţa sa publică, ele rămân un fenomen excepţional. Isus a arătat că săvârşeşte aceste minuni ca semn al puterii de a ierta păcatele. Misiunea sa nu era cea de a-i vindeca pe toţi bolnavii din lume de bolile trupeşti, ci de a-i vindeca pe toţi oamenii de acea boală a sufletului din care izvorăsc toate bolile şi relele în lume, care este păcatul. Apostolilor le dă puterea să ierte toate păcatele, dar nu le dă puterea să vindece toate bolile fizice.

Iubirea şi compătimirea lui Isus faţă de bolnavi înlătură mentalitatea Vechiului Testament potrivit căreia bolnavul este un om bătut, pedepsit, blestemat de Dumnezeu; dimpotrivă, ne asigură că toţi bolnavii din lume sunt favoriţii lui Dumnezeu. Simpatia şi dragostea lui se îndreaptă în mod special către ei. Inima compătimitoare a Tatălui din ceruri suferă văzând suferinţa copiilor săi de pe pământ.

Cristos ne arată că suferinţa şi boala nu sunt nici absurde, nici nedreaptă. Cu toate acestea nu elimină misterul; el aruncă lumină asupra sensului general al suferinţei, dar nu ne dezvăluie motivele concrete pentru care Tatăl permite unei anumite persoane, la un anumit moment, o anumită boală sau o anumită suferinţă. Cristos nu a venit în lume să facă teorii asupra suferinţei, nici să creeze doar un curent de simpatie şi solidaritate cu cei bolnavi, dar a făcut un lucru extraordinar, pe care numai Fiul lui Dumnezeu putea să-l facă, şi anume: a dat sens suferinţei, a transformat boala în cea mai mare valoarea posibilă, asemenea farmacistului care transformă veninul dătător de moarte al viperei în medicament care salvează viaţa. Prin suferinţele bolnavilor, Cristos continuă în lume lucrarea sa de mântuire. Biserica, ne învaţă sfântul Paul, este trupul mistic al lui Cristos. În acest trup Cristos este capul iar noi cei botezaţi suntem mădularele lui. Bolnavii sunt mădularele privilegiate şi nici într-un caz oameni bătuţi sau pedepsiţi de Dumnezeu. Ei au o vocaţie specială, aceea de a colabora prin suferinţa lor la misiunea de mântuire a lumii. Numai în această concepţie creştină despre suferinţă bolnavul găseşte răspuns la întrebările pe care boala i le pune minţii şi inimii. Minţii îi arată că boala nu este absurdă, că unită cu suferinţa lui Cristos are un sens, o valoare infinită. Inimii îi arată că el este obiectul unei iubiri speciale a lui Dumnezeu, că este chemat să realizeze în lume o existenţă extraordinar de fecundă şi împlinită, chiar şi atunci când este abandonat de societate ca inutil şi considerat o epavă după criteriile omeneşti.

Bolnavul, datorită suferinţei sale, are un caracter sacru. Spitalul este cea mai măreaţă catedrală din lume, spunea cardinalul Angelini la congresul medicilor de la Veneţia. În prezenţa bolnavului, ca şi în prezenţa lui Cristos din Euharistie, se cere o atitudine de respect şi tăcere.

2. Bolnavul şi sacramentele

Pe măsură ce boala înaintează, suprema suferinţă a bolnavului este sentimentul însingurării, al abandonării. Moartea, scrie Montaigne, este o piesă de teatru, o dramă în care joacă un singur actor. Hans Urs von Balthasar, unul din marii teologi ai Bisericii de astăzi, notează: "Murim singuri. În timp ce viaţa, chiar din sânul matern, este permanent comuniune - este o legătură cu cineva -, moartea suspendă pentru moment legea comuniunii".

Şi totuşi pentru creştini există speranţa că nu sunt singuri la moarte: cineva îi însoţeşte. Şi acest cineva este o persoană reală: este Cristos, el care a experimentat moartea şi abandonarea totală. Numai un Dumnezeu, care se face om şi moare, îl poate ajuta pe omul care moare. În Scrisoarea către Evrei găsim aceste cuvinte de încurajare: Cristos, "prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutor celor care sunt încercaţi. [...] Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat. Aşadar, să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit" (Ev 2,18; 4,15-16).

Prin sacramente Cristos îşi continuă întruparea, continuă să rămână Emanuel - Dumnezeu cu noi. Sfântul Leon cel Mare ne spune că ceea ce era vizibil în Cristos a trecut în sacramentele Bisericii. Despre această prezenţă vorbeşte clar şi unul din documentele Conciliului Vatican II: "Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. El este prezent în jertfa sfintei Liturghii, atât în persoana preotului..., cât mai ales sub speciile euharistice. El este prezent în sacramente prin puterea sa, aşa încât atunci când cineva botează, Cristos însuşi este cel care botează" (SC 7).

Cristos este lângă bolnav şi îl însoţeşte până la ţărmul vieţii de dincolo prin cele trei sacramente pe care Biserica le administrează bolnavului: Spovada, Ungerea bolnavilor şi Euharistia.

a) Având în vedere binele imens pe care îl aduce bolnavului sacramentul Spovezii - pentru sufletul, psihicul şi chiar pentru trupul lui -, este evident că trebuie să i se administreze sacramentul din momentul în care este bolnav. Este o atitudine complet antiumană şi anticreştină a chema preotul când nu mai este nimic de făcut pentru el, sau când şi-a pierdut cunoştinţa, când este în comă. Amânarea chemării preotului este justificată de un pseudo-umanism: nu chemăm preotul ca să nu speriem bolnavul. De cine să se sperie bolnavul? De Cristos prezent în tainele Bisericii, singurul care îl mai poate însoţi şi ajuta pe bolnav?

Când este vorba de sfintele taine, mai ales de spovadă, este necesar ca bolnavul să coopereze în mod activ şi conştient cu medicul sufletesc, cu preotul care acţionează în numele lui Cristos, să-i destăinuie bolile sufletului, păcatele de care suferă. Cuvântul "spovadă" vine de la "a spovedi", "a mărturisi păcatele". Or, ce spovadă mai poate face un bolnav în comă care nu mai este conştient şi care nu mai poate mărturisi nimic. Şi mai grav este însă ca preotul să nu fie chemat nici măcar în ultimele clipe şi bolnavul să moară fără sfintele taine.

b) Ungerea bolnavilor sau Maslul a fost lăsat de Cristos cu scopul vindecării sufleteşti şi trupeşti a bolnavului. Apostolul Iacob scrie în scrisoarea sa: "Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârşit păcate, i se vor ierta" (Iac 5,14-15). De notat că apostolul cere ca însuşi bolnavul să-i cheme pe preoţii Bisericii, deci să fie o iniţiativă personală, şi dacă el nu o face, revine obligaţia gravă celor din familie şi personalului medical să o facă. Ceea ce înseamnă că Maslul trebuie administrat bolnavului când se îmbolnăveşte, nu când cade în comă sau este în fază terminală. Sacramentul muribunzilor nu este Maslul, ci Viaticul. Maslul se dă când cineva se îmbolnăveşte serios, se poate repeta când bolnavul şi-a revenit şi a căzut în aceeaşi boală sau când boala se agravează. Se dă şi bătrânilor, atunci când le slăbesc puterile, chiar dacă nu suferă de o anumită boală.

Acest sacrament nu aduce întotdeauna vindecare fizică, dar aduce întotdeauna vindecarea interioară: iertarea păcatelor şi întărirea moralului, ceea ce îl ajută pe bolnav să suporte suferinţele cu curaj, speranţă şi chiar cu bucurie.

c) Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţa de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl (cf. In 13,1).

După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită "sacramentele iniţierii creştine", se poate spune că Spovada, Ungerea bolnavilor şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, "sacramentele care pregătesc pentru patrie" sau "sacramentele care încheie peregrinarea".

3. Categorii speciale de bolnavi

a) Persoanele cu handicap

Termenul "handicapat" desemnează orice persoană incapabilă să se descurce singură (total sau parţial) pentru a duce o viaţă individuală şi/sau socială normală, din cauza unei deficienţe congenitale sau nu, a capacităţilor sale fizice sau mentale. În mod normal distingem handicapaţi motorii, senzitivi şi neuropsihici. Cât priveşte provenienţa handicapului el poate fi ereditar, congenital sau dobândit.

În anul 1981 (Anul Internaţional al Persoanelor cu Handicap) în lumea întreagă cifra persoanelor cu handicap oscila între 400 şi 500 milioane, adică 13% din populaţie. În Uniunea Europeană, numărul lor este de 37 milioane, adică 14,5%. În România, numărul persoanelor recunoscute cu handicap este de 423.393, adică 1,96%, după cum arată statisticile din decembrie 2002. Aceasta înseamnă că în România, persoanele cu handicap ori sunt o minoritate nesemnificativă, ori nu există interes pentru a se cunoaşte sau recunoaşte o situaţie de fapt.

Persoanele cu handicap constituie o categorie defavorizată a populaţiei României. Deşi legislaţia ultimilor ani a oferit sprijin material şi logistic pentru întreţinerea şi îngrijirea acestor persoane, mai sunt încă multe de făcut pentru ca, mai ales persoanele cu handicap din mediul rural sau lipsite de sprijinul familiei, să-şi poată reduce gradul de dependenţă.

Biserica şi-a adus contribuţia în această privinţă prin diferite documente ale magisteriului episcopal sau papal. În aceste luări de poziţii sunt scoase în evidenţă principii, linii de urmat, se defineşte rolul puterii publice în integrarea persoanelor cu handicap în societate, şi orientări cu privire la participarea persoanelor cu handicap la misterul mântuirii şi al vieţii Bisericii, cât şi datoriile comunităţii faţă de ele. De la tema asistenţei medicale şi economice se trece la exigenţa integrării şi socializării în comunitate, şi apoi la descoperirea rolului lor activ, pozitiv şi specific în societate şi în Biserică.

b) Persoanele infectate cu HIV

Este cunoscut faptul că unele boli exercită daune nu numai asupra sănătăţii fizice, ci şi o tulburare profundă la nivel psihic. Astfel se întâmplă ca unele boli, numai numindu-le, să răspândească teroare: aşa era în trecut lepra, sau astăzi cancerul şi SIDA. În acest climat se riscă inconştient a vedea şi în cel care este lovit de boală imaginea însăşi a morţii şi a distrugerii umane.

Este uşor în aceste condiţii să apară interpretări simpliste, vechi de când lumea, care leagă vina de pedeapsă, raport care nu este mereu raţional şi nici exact din punct de vedere teologic.

În acest context este nejustificată excluderea persoanelor infectate cu HIV care astfel sunt supuse unei triple suferinţe: somatice, sociale şi psihologice, care antrenează adesea ruperea legăturii sociale cu anturajul. De aceea profesiile de medic, asistent medical, asistent social, cele din justiţie sunt ţinute să păstreze secretul profesional. Anumite informaţii pot fi date celor care îi îngrijesc şi care au drepturi şi datorii faţă de bolnavi. Când bolnavul nu ştie sau nu vrea să-şi asume această responsabilitate, trebuie informată familia.

Bolnavul care ştie că este seropozitiv trebuie să avizeze medicul şi personalul care îl îngrijeşte, pentru ca acestea să poată lua măsuri de prevenire, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţi bolnavi.

Este adevărat că din punct de vedere creştin, răul în lume este o urmare a păcatului; dar legătura între păcat originar, vină personală şi boală este mult mai complexă şi trebuie să ţinem cont de libertatea şi responsabilitatea persoanelor. De altfel, suntem conştienţi că această boală nu este întotdeauna contractată din vina personală, pentru că se poate transmite şi în situaţii licite (transfuzii, raporturi matrimoniale sau copii inocenţi născuţi din mame seropozitive). Chiar şi atunci când cineva a contractat boala pe proprie răspundere este demn de a fi ajutat şi respectat ca orice alt bolnav. Din partea comunităţii creştine ar trebui să fie dublu ajutat: mai întâi pentru că este bolnav, apoi pentru că are nevoie de sprijin moral şi spiritual.

De asemenea, măsurile preventive sunt eficace în măsura în care sunt cunoscute şi răspândite la toate nivelurile sociale. Este necesară o educaţie fie din punct de vedere igienico-sanitar, fie din punct de vedere sexual. Problema este cum se face această educaţie, şi cine o face. Primii responsabili autorizaţi să o facă sunt părinţii, şi în acord cu ei, şcoala şi autorităţile sanitare. Toţi recunosc, de asemenea, că în această operă educativă un rol deosebit îl au şi comunităţile religioase.

c) Persoanele în fază terminală

Sfântul Giusepe Moscati îi scria unui coleg de-al său medic: "Gândeşte-te că bolnavii tăi au mai presus de toate un suflet, de care trebuie să ştii să te apropii şi pe care trebuie să-l apropii de Dumnezeu. Gândeşte-te că pe lângă obligaţia de a studia ai obligaţia de a iubi bolnavii fiindcă numai aşa vei putea să-ţi îndeplineşti marea misiune de a alina suferinţele".

Este un lucru cunoscut că din momentul în care bolnavul intră în faza terminală, lumea medicală îl abandonează, excepţie făcând eventual administrarea de calmante. În momentul în care medicul constată că nu mai este nimic de făcut, îl lasă pe bolnav în seama altora sau pe seama nimănui, ca nemaiţinând de competenţa sa; fără să îşi dea seama că îl abandonează tocmai când bolnavul începe să aibă nevoie mai mult ca oricând de el, adică de prezenţa şi de inima medicului. Însăşi lumea medicală constată că medicii, şi în general lucrătorii sanitari, nu mai sunt pregătiţi să-i însoţească pe bolnavi în faza terminală şi mai ales nu mai sunt pregătiţi să-i ajute cu ceva pe muribunzi în momentul în care trec din această viaţă.

Pentru a acorda asistenţă bolnavului şi după ce acesta este declarat incurabil, este necesar să se cunoască starea sufletească în care se află bolnavul în această fază în care nu îi mai rămâne altceva de făcut decât să aştepte moartea. Acest bolnav trăieşte şi simte ceea ce trăieşte şi simte, mai mult sau mai puţin, orice condamnat la moarte până în momentul execuţiei: angoasă, frică, tulburare, singurătate, suferinţe psihice mult mai cumplite decât cele fizice. Pentru a înţelege puţin ce se petrece în sufletul bolnavului în aşteptarea morţii, trebuie să privim la Cristos, omul desăvârşit. Ştiind că trebuia să moară de o moarte violentă, practic Isus a trăit toată viaţa o nelinişte mai dureroasă decât însăşi moartea. Ar fi dorit să vină mai repede acest ceas, ca să se termine. Aşa se explică cuvintele din Evanghelia după sfântul Luca: "Trebuie să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de îngrijorat până se va împlini" (Lc 12,50). Isus se referă la moartea pe cruce, când avea să fie botezat în propriul sânge. Angoasa, frica, singurătatea creşte pe măsură ce moartea se apropie. Să-l contemplăm în Grădina Măslinilor. Pradă neliniştii, el transpiră sânge şi îl imploră pe Tatăl să îndepărteze, dacă este cu putinţă, acest ceas de la dânsul. În aceste clipe grele simte nevoia să aibă pe cineva lângă el, îi imploră pe ucenici să vegheze lângă dânsul, dar de trei ori îi găseşte dormind. Are impresia că este abandonat chiar şi de Tatăl său; de unde strigătul: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit".

A abandona bolnavul când "nimic nu mai este de făcut" este o atitudine care se naşte dintr-o concepţie materialistă despre om. Căci ce înseamnă expresia "nu mai este nimic de făcut"? Că viaţa se va stinge curând definitiv? În acest caz, cum viaţa oricărui om se termină cu moartea, medicina oricât de avansată ar fi, rămâne veşnic un faliment iar medicul în momentul în care spune "nu mai este nimic de făcut" se declară falimentar. De fapt în viaţa omului acum este totul de făcut. Bolnavii au dreptul să fie asistaţi până la moarte. Se pune întrebarea: dacă există medici obstetricieni care ajută la naşterea copilului, de ce nu ar exista medici care să-i asiste pe bolnavi în durerile naşterii pentru viaţa de dincolo şi să-i ajute în clipele grele când sufletul lor se naşte pentru viaţa veşnică. Pentru aceasta nu este nevoie de specializare, este nevoie de credinţă.

În ce constă practic această asistenţă? Simplu: a-l vizita des pe cel bolnav, a sta lângă el, a-i asculta cu răbdare suferinţele şi neliniştile lui, a-l face să se simtă că nu este singur, că este cineva lângă el care îl iubeşte şi îl înţelege. Apoi a discuta cu el, a-i spune cuvinte de încurajare şi speranţă inspirate din credinţa creştină. A-l face să înţeleagă că suferinţele lui nu sunt inutile pentru sufletul lui care se va naşte curând la viaţa veşnică aşa cum suferinţele mamei nu sunt inutile pentru copilul pe care îl aduce pe lume. În această fază terminală, dramatică, de extremă suferinţă, mai ales de suferinţă sufletească, bolnavul şocat, văzând că nu are de ce să se agaţe, pune întrebări fundamentale pe care poate nu şi le-a pus niciodată în viaţă: ce se întâmplă cu mine? Dispar în neant? Voi supravieţui după moarte? Cum trebuie să mă pregătesc pentru marele pas al trecerii în veşnicie? Şi iată pentru cel care îl asistă o ocazie potrivită de a face cea mai sublimă faptă de caritate: de a-l ajuta pe bolnav să trăiască această fază împăcat cu el însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu, de a-l ajuta să se mântuiască. Nu este vorba de a lua locul preotului, ci de a pregăti calea preotului, de a-i îndrepta gândurile spre Cristos, unica speranţă pentru aceşti oameni fără speranţă.

Prezentăm în încheiere cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea adresate la 17 martie 1992 participanţilor la Congresul Internaţional despre Asistenţa Muribunzilor, ţinut la Roma: "În faţa misterului morţii ne găsim dezarmaţi; certitudinile umane se clatină. Dar tocmai în faţa unui asemenea faliment credinţa creştină, dacă este înţeleasă şi urmată în toată bogăţia ei, se prezintă ca izvor de seninătate şi de pace. Într-adevăr, la lumina evangheliei viaţa omului capătă o lumină nouă, supranaturală. Ceea ce pare fără sens, capătă sens şi valoare. Dacă nu se ţine cont de mesajul mângâietor al credinţei şi al speranţei, şi drept consecinţă iubirea dispare, îşi fac apariţia principiile pragmatice şi utilitariste care prezintă drept logică şi chiar justifică suprimarea vieţii, dacă aceasta este considerată drept povară pentru bolnavi şi pentru alţii. Moartea este într-adevăr un moment misterios. Ea este realitatea care trebuie înconjurată cu dragoste şi respect. Lângă persoana care se zbate între viaţă şi moarte este nevoie de o prezenţă plină de iubire. Faza terminală, însoţită odinioară în mod obişnuit de asistenţa celor din familie într-o atmosferă de pace, reculegere şi speranţă creştină, astăzi riscă adesea să fie trăită într-un mediu de aglomeraţie şi agitaţie sub controlul unui personal medico-sanitar preocupat mai presus de toate de aspectul biofizic al bolii. [...] Convingerea că muribundul se pregăteşte să se întâlnească cu Dumnezeu pentru veşnicie, trebuie să determine rudele, prietenii, personalul medical şi religios să-l însoţească în această perioadă decisivă a existenţei sale cu grijă şi atenţie în toate aspectele stării sale; inclusiv cel spiritual. Cei bolnavi şi în special muribunzii nu trebuie lipsiţi de afecţiunea celor din familie, de îngrijirile medicilor şi asistenţilor, de sprijinul prietenilor. Experienţa arată că dincolo de îngrijirile umane, de o fundamentală importanţă este ajutorul care îi vine muribundului de la credinţa în Dumnezeu şi de la speranţa în viaţa veşnică. Vă încurajez de a continua să vă sacrificaţi pentru apărarea şi promovarea vieţii. Fiţi martori ai «Evangheliei vieţii»! Simţiţi-vă responsabili în a o vesti şi a o proclama cu cuvintele şi faptele voastre, fără frică [...] chiar dacă vă costă, fiind nevoiţi să mergeţi împotriva curentului".

B. PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ

Cuceririle ştiinţei şi, în consecinţă, progresele medicinei, au contribuit într-o măsură decisivă în ultimele decenii la prelungirea duratei medii a vieţii umane. Expresia "vârsta a treia" cuprinde deja o parte considerabilă din populaţia ţării noastre: persoane care ies din circuitul productiv, având încă mari resurse şi capacităţi de participare la binele comun. Magisteriul Bisericii a arătat o grijă deosebită de-a lungul secolelor faţă de cei în vârstă, repetând mereu importanţa primară a valorificării persoanelor de orice vârstă, atenţionându-i pe toţi să procedeze în aşa fel încât bogăţia umană şi spirituală, resursele de experienţă şi de chibzuinţă acumulate în decursul vieţii întregi să nu fie risipite.

Bătrâneţea trebuie plasată într-un plan exact cu al lui Dumnezeu, care este iubire, trăind-o ca pe o etapă a drumului prin care Cristos conduce spre casa Tatălui (cf. In 14,2). Numai în lumina credinţei, întăriţi de speranţa care nu deziluzionează (cf. Rom 5,5), bătrâneţea va fi trăită ca dar şi misiune într-o manieră cu adevărat creştină. Este secretul tinereţii spiritului care se poate cultiva în ciuda trecerii anilor.

Prezenţa multor bătrâni în lumea contemporană este un dar, o bogăţie umană şi spirituală nouă, un semn al timpurilor care, dacă este înţeles şi primit pe deplin, îl poate ajuta pe omul de astăzi să-şi regăsească sensul vieţii, care merge mult dincolo de semnificaţiile contingente care îi sunt atribuite de piaţă, de stat şi de mentalitatea dominantă.

Contribuţia experienţei pe care o pot aduce cei bătrâni la procesul de umanizare a societăţii şi a culturii noastre este cât se poate de preţioasă şi trebuie solicitată, valorificând ceea ce am putea defini carismele proprii ale bătrâneţii:

• gratuitatea: bătrânul care trăieşte timpul disponibilităţii, poate readuce în atenţia unei societăţi prea ocupate necesitatea de a dărâma digurile unei indiferenţe care înjoseşte, descurajează şi opreşte fluxul impulsurilor altruiste;
• amintirea: generaţiile mai tinere pierd pe zi ce trece sensul istoriei şi, împreună cu el, identitatea proprie. O societate care ignoră trecutul riscă să repete cu mai mult uşurinţă greşelile. Decăderea sensului istoric este imputabilă unui sistem de viaţă care i-a îndepărtat şi izolat pe bătrâni, împiedicând dialogul între generaţii;
• experienţa: astăzi trăim într-o lume în care răspunsurile ştiinţei şi ale tehnicii par să fi înlocuit utilitatea experienţei vieţii acumulate de bătrâni în decursul întregii lor existenţe. Acest fel de barieră culturală nu trebuie să descurajeze persoanele de vârsta a treia pentru că ele au multe lucruri de spus tinerelor generaţii, multe lucruri de împărtăşit cu ele;
• interdependenţa: nimeni nu poate trăi singur, dar individualismul şi tendinţa de a fi protagonist, care se răspândesc tot mai mult, ascund acest adevăr. Prin căutarea lor de companie, bătrânii contestă o societate în care cei mai slabi sunt adesea abandonaţi în voia soartei, atenţionând asupra naturii sociale a omului şi asupra necesităţii de a reînnoda reţeaua de raporturi interpersonale şi sociale;
• o viziune mai completă a vieţii: viaţa noastră este dominată de grabă, agitaţie şi nu rareori de nevroze. Iar o viaţă distrată uită de întrebările fundamentale despre vocaţie, demnitate, destinul omului. Vârsta a treia este şi vârsta simplităţii, a contemplaţiei. Valorile afective, morale şi religioase trăite de cei în vârstă sunt o resursă indispensabilă pentru echilibrul societăţilor, familiilor şi persoanelor. Ei se îndreaptă de la sensul de responsabilitate la prietenie, de la lipsa căutării puterii la prudenţa judecăţii, la răbdare, la înţelepciune; de la interiorizare la respectul faţă de creaţie, la edificarea păcii. Cel în vârstă culege foarte bine superioritatea faptului de "a fi" asupra lui "a face" şi "a avea". Societăţile umane vor fi mai bune dacă vor şti să beneficieze de carismele bătrâneţii.

Dintre problemele cu care se confruntă bătrânii una, poate mai mult decât celelalte, atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Acest fenomen a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai spre eficienţă şi spre imaginea rafinată a unui om veşnic tânăr, îi exclude din propriile "circuite raţionale" pe cei care nu mai întrunesc acest cerinţe. Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor umane, care fac persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, ci şi a abandonării, a solitudinii, a izolării.

O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă care au contribuit la construirea prezentului său trebuie să ştie să creeze instituţii şi servicii adecvate. Dacă bătrânii au dreptul să-şi găsească un loc în societate, şi mai mult ei au dreptul unui loc onorabil în sânul familiei. Familia, chemată să fie comuniune de persoane, nu trebuie să uite de misiunea ei proprie de a păstra, revela şi comunica iubirea.

Practica religioasă ocupă un loc important în viaţa persoanelor în vârstă. Drept confirmare ne sunt, printre altele, asidua şi trăita lor participare la adunările liturgice; întoarcerile neaşteptate ale multor bătrâni care se apropie de Biserică după mulţi ani de îndepărtare; spaţiul important rezervat rugăciunii, care reprezintă o contribuţie preţioasă la capitalul spiritual de rugăciune şi jertfe din care Biserica scoate din belşug şi care trebuie reevaluat în sânul comunităţilor şi în familii. Uneori credinţa lor este caracterizată de un anumit fatalism. Atunci suferinţa, limitele, bolile, pierderile legate de această fază a vieţii sunt văzute ca semne ale unui Dumnezeu care pedepseşte. Comunitatea bisericească are responsabilitatea de a purifica acest fatalism, ajutând la evoluţia religiozităţii persoanei în vârstă şi redând un orizont de speranţă credinţei sale. În această acţiune, cateheza are rolul primar de a tempera imaginea unui Dumnezeu al fricii, călăuzindu-l pe bătrân spre descoperirea unui Dumnezeu al iubirii.

Departe de a fi subiecţi pasivi ai grijii pastorale a Bisericii, persoanele în vârstă sunt apostoli de neînlocuit, mai ales printre cei de aceeaşi vârstă cu ei, pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine ca ei problemele şi sensibilitatea acestei faze a vieţii umane. "În timpurile noastre, scrie Papa Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, numărul 41, omul ascultă mai mult [...] de martori decât de maeştri, sau dacă îi ascultă pe maeştri o fac pentru că sunt martori".

Încercarea, boala, suferinţa reprezintă momentul care conduce spre completarea în trup şi în inimă a pătimirii lui Cristos pentru Biserică şi pentru lume (cf. Col 1,24). Ele trebuie să dea mărturia abandonării în mâinile lui Dumnezeu pe urmele Domnului. Dar aceasta va fi posibil numai în măsura în care persoanele în vârstă se vor simţi iubite şi cinstite.

Este necesar ca şi în credincioşi să fie dezvoltat tot mai mult simţul de slujire faţă de cei bătrâni. În special tinerii sunt foarte sensibili şi deseori pot să-şi descopere autentica vocaţie creştină venind în contact cu suferinţa. Dacă asistăm în zilele noastre la multiplicarea instituţiilor civile de asistenţă a celor bătrâni aceasta nu înseamnă că nu mai este necesară o pastoraţie creştină care să aducă în toate locurile de suferinţă darul carităţii şi tăria speranţei. Prin grija faţă de cei bătrâni Biserica nu numai că aduce o uşurare a suferinţelor credincioşilor săi, ci va trezi în oameni sensul realităţilor de dincolo şi va săvârşi o autentică operă de evanghelizare.

Tinerii care aparţin grupurilor, asociaţiilor şi mişcărilor prezente în parohii, trebuie educaţi la solidaritatea faţă de membrii mai în vârstă ai comunităţii bisericeşti, care să-şi găsească expresia şi în compania pe care ei o pot oferi celor în vârstă. Tinerii care au posibilitatea de a se angaja în ajutorarea bătrânilor ştiu că această experienţă îi formează, îi fac să crească şi îi ajută să dobândească o optică de atenţie faţă de ceilalţi, valabilă pentru toată viaţa.

A merge împreună cu persoanele în vârstă şi spre persoanele în vârstă este de datoria tuturor. A sosit deja timpul de a acţiona pentru o schimbare efectivă de mentalitate faţă de ei, pentru a le restitui locul care le revine în comunitatea umană. Comunitatea bisericească trebuie să se străduiască de a-l ajuta pe bătrân să-şi trăiască vârsta proprie în lumina credinţei şi să descopere el însuşi valoarea resurselor pe care mai este încă în stare să le pună în slujirea celorlalţi şi pe care are responsabilitatea de a le oferi celorlalţi. Cel în vârstă trebuie să devină din ce în ce mai conştient că mai are încă un viitor de construit, pentru că nu s-a epuizat angajarea sa misionară de a da mărturie celor mici, tinerilor, adulţilor, chiar celor de aceeaşi vârstă cu el, că în afara lui Cristos nu există sens, nici bucurie, şi aceasta atât prin viaţa personală cât şi prin viaţa împreună cu alţii.

Un exemplu extraordinar al acestui adevăr ne parvine de la papa Ioan Paul al II-lea, un mare martor pentru omul de astăzi şi în acest sens. El îşi trăieşte bătrâneţea cu o extraordinară naturaleţe. Departe de a şi-o ascunde (oare cine nu l-a văzut glumind cu bastonul său?), o oferă ochilor tuturor. Cu o senină simplitate, spune despre el însuşi: "Sunt un preot bătrân". El îşi trăieşte propria bătrâneţe în credinţă, spre slujirea mandatului încredinţat lui de către Cristos. Nu se lasă condiţionat de vârstă. Cei 83 de ani împliniţi nu l-au privat de tinereţea sufletului. Fragilitatea sa fizică incontestabilă nici măcar nu i-a atins entuziasmul cu care se dedică misiunii sale de succesor al lui Petru. Îşi continuă călătoriile sale apostolice prin toate continentele. Şi este surprinzător să constatăm cum cuvântul său dobândeşte tot mai multă putere, cum el ajunge acum mai mult ca niciodată la inima oamenilor.