6. VOCAŢIA LA VIAŢA CONSACRATĂ ŞI PERSOANELE CONSACRATE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

D. Raportul vieţii consacrate cu viaţa pastorală

Prin munca pe care o desfăşoară persoanele consacrate, se doreşte o transmitere integrală a valorilor credinţei creştine (iubirea, dăruirea, rugăciunea, iertarea, înţelegerea, comuniunea etc.), educând pe toţi cei pe care îi întâlnesc pe drumul vieţii spre responsabilitate şi respect faţă de valori.

Dintre activităţile cele mai obişnuite, care sunt cunoscute sau necunoscute se pot aminti:

• îngrijirea şi educarea copiilor, cu precădere o atenţie deosebită acordată celor care provin din familii cu probleme;
• asistenţa socială în orfelinate;
• organizarea de cateheze şi campusuri cu scop educativ şi formativ;
• acordarea de sprijin şcolar şi social copiilor proveniţi din medii familiale disfuncţionale din diferite motive, cu scopul de a facilita integrarea pozitivă în societate;
• îngrijirea şi formarea tinerilor;
• îngrijirea bătrânilor în spitale, case de bătrâni, aziluri;
• angajarea în şcoală la toate nivelurile (grădiniţe, şcoli, licee şi facultăţi);
• aportul în mass-media;
• îngrijirea bolnavilor;
• angajarea în activitatea pastorală parohială.

În ceea ce priveşte această ultimă caracteristică a activităţii persoanelor consacrate, vom încerca să aprofundăm tema raportului vieţii consacrate cu viaţa pastorală.

Este foarte frecvent ca persoanele consacrate să fie cooptate în activitatea pastorală concretă a parohiei. Cu toate că nu de puţine ori pot ieşi dificultăţi în armonizarea celor două realităţi (cea de viaţă comunitară şi cea pastorală), prezenţa comunităţilor călugăreşti în acest câmp pot fi de mare ajutor şi utilitate pentru poporul lui Dumnezeu. O comunitate care este într-o permanentă integrare în activitatea parohială, întrucât exprimă o mărturie de viaţă trăită ca semn profetic şi în exigenţele evanghelice, găseşte în ea însăşi elemente valide pentru a anunţa cuvântul lui Dumnezeu şi a duce comunitatea la o matură viaţă creştină.

Cu ceea ce ea reprezintă, viaţa consacrată este deja o comunitate pastorală şi acest lucru se poate vedea în momentul în care persoanele consacrate se prezintă ca o comunitate: serviciul eclezial al călugărilor este cu atât mai eficace datorită expresiei sale comunitare. Comunitatea pentru persoanele consacrate nu este doar un mijloc de apostolat, în ceea ce ea reprezintă un substanţial sprijin şi un potenţial ajutor dat parohiilor în cazurile deosebite, ci este înainte de toate o misiune pe care o îndeplinesc din iubire şi respect faţă de Biserica Universală, faţă de Biserica locală reprezentată de episcop şi părinţii parohi împreună cu părinţii vicari. Viaţa fraternă a persoanelor consacrate care trăiesc în comunitate este de la sine o arătare a realităţii profunde a Bisericii care este anunţată şi înţeleasă ca o mare familie şi o fraternitate universală, adică reunirea fiilor lui Dumnezeu care practică în comun marea poruncă a lui Isus Cristos: porunca iubirii şi colaborării!

Este de notorietate faptul că persoanele consacrate destinate îngrijirii pastorale parohiale îşi exercită ministerul în spiritul şi cu stilul propriu institutului călugăresc din care fac parte. De aceea, nu se poate uniformiza pastoraţia numai de dragul unei uniformizări tipice sau tradiţionaliste, din momentul în care carismele diferitelor institute călugăreşti, ca şi multiplicitatea darurilor primite de la Duhul Sfânt, îmbogăţesc dieceza şi parohiile cu modalităţile diferite ale realizării mărturisirii împărăţiei lui Dumnezeu. Fidelitatea faţă de propria carismă este contribuţia cea mai utilă dată de către institutele călugăreşti Bisericii locale, carisme care influenţează creşterea poporului lui Dumnezeu şi care fac să crească întreaga comunitate parohială.

Cazurile cele mai frecvente sunt acelea în care unei comunităţi călugăreşti sau unei persoane singulare îi este dată o activitate, totală sau parţială, în folosul parohiei. În acest caz, trebuie ţinut cont că persoana consacrată respectivă nu lucrează în parohie pe cont propriu, adică nu se reprezintă pe sine, ci lucrează comunitatea pe care o reprezintă şi care a repartizat-o în acea activitate. Pentru o bună activitate şi pentru faptul din care decurge ascultarea şi pentru a evita ulterioarele conflicte dintre viaţa comunitară şi cea parohială este oportun ca să se facă acorduri precise între paroh şi responsabilii comunităţii de care aparţin personale consacrate.

Un loc deosebit îl ocupă acele comunităţi care sunt în întregime introduse în viaţa pastorală, adică acele comunităţi care sunt prin însăşi activitatea lor comunităţi-parohie. Sunt bine cunoscute, în cadrul Diecezei de Iaşi, acele parohii care au fost încredinţate diferitelor ordine călugăreşti şi care se ocupă în întregime de întreaga activitate pastorală a comunităţii parohiale. În aceste oaze de spiritualitate şi reculegere se întâlneşte deseori acel zel de mântuire a sufletelor, caracteristic de altfel întregii dieceze, dar ajutorul şi suportul acordat de comunitate celor care lucrează în pastoraţie este substanţial.

E. Provocările timpului prezent: lumini şi umbre

În momentul prezent provocările situaţiilor concrete ale Bisericii şi societăţii adresate vieţii consacrate sunt multiple.

Membrii oricărui institut să-şi amintească în primul rând că prin profesiunea sfaturilor evanghelice au răspuns la chemarea divină, astfel încât, nu numai murind păcatului (cf. Rom 6,11), ci şi renunţând la lume, trăiesc numai pentru Dumnezeu. Într-adevăr, ei şi-au închinat întreaga viaţă slujirii lui, ceea ce constituie o consacrare deosebită, ce se înrădăcinează profund în consacrarea baptismală şi o exprimă mai deplin.

Întrucât această dăruire de sine a fost acceptată de Biserică, ei să ştie că se află şi în slujba acesteia. Această slujire a lui Dumnezeu trebuie să stimuleze şi să favorizeze în ei practicarea virtuţilor, mai ales a umilinţei şi a ascultării, a tăriei şi a curăţiei, care îi fac părtaşi la nimicirea de sine a lui Cristos (cf. Fil 2,7-8) şi în acelaşi timp la viaţa lui în Duhul Sfânt (cf. Rom 8,1-13).

Aşadar, persoanele consacrate, credincioase profesiunii lor, părăsind toate pentru Cristos (cf. Mc 10,28), să-l urmeze pe el ca pe unicul necesar (cf. Lc 10,42; Mt 19,21), ascultându-i cuvintele (cf. Lc 10,39) şi ocupându-se de lucrurile lui (cf. 1Cor 7,32).

De aceea, membrii oricărui institut, căutându-l numai pe Dumnezeu şi punându-l mai presus de toate, să îmbine contemplaţia - prin care se ataşează de el cu mintea şi cu inima -, cu iubirea apostolică prin care se străduiesc să colaboreze la opera răscumpărării şi să extindă împărăţia lui Dumnezeu (PC 5).

Lumini

Viaţa consacrată în spaţiul moldav a strălucit cu o deosebită intensitate începând cu anii 1990, ani care au permis o mai mare activitate a ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti de a-şi desfăşura activitatea proprie şi un mare număr de tineri şi tinere au intrat în viaţa consacrată, iar mulţi dintre ei deja au început să aducă roade în sus-amintitele institute.

Prin activităţile comune ale acestor institute de viaţă consacrată se strânge convingerea că făcând parte din poporul lui Dumnezeu, în forma consacrării prin voturile călugăreşti şi prin drumul spre sfinţenie proprie, comunitară şi exemplu parohial, se dă un răspuns liber vocaţiei creştine de a se dărui în totalitate lui Dumnezeu, printr-o dăruire nupţială cu Isus Cristos. Persoanele consacrate chemate să menţină vie în cei botezaţi conştiinţa valorilor fundamentale ale evangheliei (cf. VC 33) şi de aici rezultă faptul că sunt chemate în Biserică să mărturisească spiritul fericirilor, oglindind "(...) chipul Bisericii mirese, chemată să trăiască în dăruire deplină şi exclusivă faţă de mirele ei de la care primeşte tot binele" (VC 34). Misiunea persoanelor consacrate este una deosebită: "Voi aveţi misiunea de a-i invita din nou pe oamenii timpului nostru să privească în sus, să nu se lase copleşiţi de lucrurile de fiecare zi, ci să se lase cuceriţi de Dumnezeu şi de evanghelia Fiului său" (VC 109).

În contextul actual al vocaţiilor, personale consacrate, contemplând zi de zi atitudinea lui Isus Cristos faţă de oameni, răspund chemării divine pe care au primit-o în dar prin slujirea lui Dumnezeu în fraţii săraci, cu o încredere nemărginită în providenţa divină şi cu o inimă plină de iubire, umilinţă şi blândeţe.

Umbre

Alături de luminile care au fost enumerate mai sus, în aceşti ani, rămân nu puţine întrebări şi situaţii problematice care au reieşit fie din raportul existent în fiecare realitate călugărească internă, fie din raportul existent cu clerul local şi cu laicii.

O primă problemă se referă la distanţa dintre înţelegerea doctrinară a vieţii consacrate şi situaţia concretă care se trăieşte în comunităţile călugăreşti. Nu întotdeauna intenţiile bune şi aspiraţiile de început au durat în anii imediat următori intrării în viaţa consacrată!

O altă problemă ar fi legată de raportul existent între societatea actuală şi modernismul exacerbat şi viaţa consacrată. Care este identitatea comunităţilor călugăreşti în lumea modernă şi postmodernă actuală? Cum trebuie să trăiască persoanele consacrate pentru Dumnezeu şi oameni în noua societate? De cele mai multe ori persoanele consacrate sunt privite ca persoane care "au": au bani, au putere, au posibilităţi şi relaţii în Occident, au de toate, au... şi atât, şi sunt datoare să dea. Dacă problema este privită cu maturitate şi seriozitate, se poate observa că adevăratele comunităţi care dau mărturie despre Dumnezeu tuturor sunt acelea care au înţeles că acest "a avea" se datorează lui Dumnezeu şi celor care s-au alăturat planului său. Sunt riscuri mari ca o anumită comunitate sau alta să se închidă în sine şi să devină "autonomă" din toate punctele de vedere. Pe de o parte, trebuie condamnată lipsa unei depline integrări în realitatea societăţii de azi, frica de a risca şi a accepta ceva nou; pe de altă parte, o deschidere necontrolată, fără o perspectivă profetică şi fără o mărturie autentică de trăire a sfaturilor evanghelice de sărăcie, ascultare şi castitate nu face decât rău comunităţii călugăreşti şi Bisericii locale. Viaţa consacrată este lovită şi deseori riscă de a fi prea individualistă, secularizată şi îmburghezită. Încă o dată, este de subliniat o mare aşteptare pentru viitor în ceea ce priveşte calitatea vieţii consacrate şi nu cantitatea, pentru că doar aşa putem fi autentici în lumea de azi: a menţine şi reînflori viaţa evanghelică ajută la creşterea vieţii consacrate. O insistenţă deosebită trebuie acordată trăirii vieţii în comun şi de fraternitate, în comuniunea bunurilor spirituale şi materiale, în unitate şi în a găsi noi modalităţi pentru a răspunde provocărilor lansate de societate.

O ulterioară problemă ar fi diminuarea membrilor şi lipsa vocaţiilor. În aceşti ani de înflorire vocaţională, un număr impresionant de persoane au intrat în diferitele ordine sau congregaţii pentru a răspunde chemării profunde la viaţa consacrată. Dar s-a observat că un mare număr au părăsit viaţa consacrată şi au fost foarte multe voci care au comentat acest fapt ca fiind o neseriozitate a formării, atracţia Occidentului, un refugiu faţă de responsabilităţile vieţii de familie etc. Pentru a evita o scădere dramatică a vocaţiilor, care de altfel este inevitabilă ţinând cont de numărul naşterilor şi a diferitelor orientări vocaţionale, este nevoie de o îngrijire particulară a formării iniţiale şi permanente, favorizând colaborarea dintre familiile călugăreşti prin întâlniri, comunicări ştiinţifice, momente de fraternitate, schimburi de experienţă etc.

Înculturarea vieţii consacrate se va face printr-un proces de internaţionalitate şi pluriformularitate în interiorul institutului călugăresc, după culturile şi concepţiile Bisericii locale. Nu trebuie neglijate sau dispreţuite obiceiurile şi tradiţiile sănătoase ale Bisericii locale în ceea ce priveşte viaţa de credinţă şi de spiritualitate, iar persoanele care intră în ambientul Diecezei de Iaşi trebuie să cunoască viaţa consacrată locală şi să o promoveze. Nu este indicată "occidentalizarea" vieţii consacrate din Biserica locală numai pentru că este la un alt început! Se ştie că din cauza regimului existent până în anii 1989 viaţa consacrată a fost aproape stinsă în România şi puţine persoane consacrate au putut face trecerea de la stilul de viaţă de după 1989. Majoritatea congregaţiilor venite după aceşti ani sunt noi pe meleagurile moldave şi ele au adus un suflu nou vieţii consacrate, au creat o nouă realitate, situaţie care în unele părţi au provocat "rupturi" şi "ciocniri". Imediat după 1989 primele generaţii de persoane consacrate indigene (în marea majoritate) au fost formate la viaţa consacrată în diferite ţări europene şi nu aici în România, realitate ce a dus, din nou, la mari schimbări de mentalitate şi, implicit, de atitudini.

De asemenea, se simte nevoia unei colaborări mai strânse şi o deschidere mai mare din partea conducătorilor comunităţilor parohiale locale (părinţii parohi) prin cunoaştere reciprocă, implicare în rezolvarea unor soluţii la problemele prin care trece societatea de azi. Ajutorul care se acordă activităţilor parohiale trebuie preţuit şi stabilirea unor convenţii clare în ceea ce constă acest ajutor pentru a nu da loc la interpretări şi la prejudecăţi (cf. MR).

F. Fecioarele consacrate

În ceea ce priveşte ordinul fecioarelor consacrate, încă de la începutul creştinismului, secolele I-III, bărbaţi şi femei au trăit o viaţă ascetică, "curăţia pentru împărăţia cerurilor", sărăcia şi slujirea săracilor, rămânând totuşi în lume şi în comunitatea creştină. Din secolul al III-lea apar primele tratate despre fecioarele consacrate şi în secolul al IV-lea apare în ritul liturgic "consacrarea fecioarelor" (pactum virginitatis). După Conciliul Vatican II ordinul fecioarelor s-a consolidat şi a luat o formă definitivă; sunt persoane care fac "propunerea pentru virginitate" şi sunt consacrate lui Dumnezeu, mistic logodite cu Cristos şi dedicate serviciului Bisericii (cf. CDC can. 604). Ele se pot aduna şi se pot întruni fără însă a constitui o comunitate în întregul înţeles al cuvântului. Acest mod de viaţă a fost cultivat şi în Dieceza de Iaşi în anii grei ai oprimării religioase şi multe persoane au îmbrăţişat această formă de viaţă pentru slujirea Bisericii şi a aproapelui.

Intră în gândul Conciliului Vatican II perspectiva trăirii vieţii de consacrat "în lume", adică în mijlocul celor care sunt ocupaţi cu diferite activităţi, dar persoanele care trăiesc acest mod de viaţă, introduse în propriul ambient de lucru, sunt prezenţa tipică a mărturiei care contribuie ca evanghelia să ajungă în fiecare colţ al societăţii.

Acestor persoane Biserica locală le mulţumeşte pentru eforturile pe care le-au făcut, pentru jertfele şi mărturia lor şi se străduieşte să le ofere tot sprijinul prin asistenţă spirituală, prin recunoaşterea statutului lor şi prin diferite momente de întâlnire programate. Pe viitor, se va acorda o mai mare importanţă acestui mod de a trăi evanghelia fiind consacraţi în mijlocul fraţilor din societate.

Concluzie

În persoanele consacrate se recunoaşte iubirea lui Dumnezeu prin vestirea evangheliei, prin slujirea vieţii, prin răspândirea adevărului, prin deschiderea spre dialog, spre a privi înainte şi la mai mult. Pentru sublinierea unirii vitale a vieţii consacrate trebuie indicat faptul că persoanele consacrate sunt legate de activităţile specifice umane, dar şi spirituale: trebuie să se găsească unitatea dintre valorile umane şi valorile religios-apostolice ale evangheliei.

Persoana consacrată, pentru a deveni cu adevărat interpretul autentic al acestui nume, trebuie să fie înainte de toate "om", care să fi reuşit să se integreze pe deplin în societate şi în viaţa de călugăr. După aceea poate să manifeste viaţa consacrată pentru cei din jurul său. Doar aşa va putea să manifeste harul lui Dumnezeu şi darul vocaţiei sale în persoana sa.

Doar în felul acesta putem participa activ la viaţa Diecezei de Iaşi.