6. VOCAŢIA LA VIAŢA CONSACRATĂ ŞI PERSOANELE CONSACRATE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

Viaţa consacrată: o înflorire a diecezei

Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 926, spune: "Viaţa consacrată ţine de misterul Bisericii. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. În felul acesta, Biserica poate să-l arate pe Cristos şi totodată să se recunoască mireasă a Mântuitorului. Viaţa consacrată este chemată să semnifice, sub feluritele ei forme, însăşi iubirea lui Dumnezeu, în limbajul timpului actual".

Prin profesiunea voturilor de ascultare, sărăcie şi castitate, fraţii şi surorile se consacră lui Dumnezeu în mod special, direct şi total; se conformează din ce în ce mai mult modului de viaţă al Domnului Cristos şi se unesc în chip special cu Biserica şi cu misiunea ei mântuitoare; exprimând astfel în mod deplin consacrarea de la Botez, ei se aprind tot mai mult de focul carităţii, progresează în viaţă ca nişte călători şi penitenţi pe acest pământ şi renunţă de bunăvoie la bunurile ce îi atrag mai mult în această lume. Ştim că viaţa călugărească poate fi înţeleasă în mod deplin numai la lumina credinţei; este o vocaţie, o carismă, chiar dacă are o semnificaţie pe plan uman, asumând o semnificaţie cristologică, întrucât exprimă o particulară adeziune la Cristos şi la misterul său pascal; de asemenea, asumă o semnificaţie ecleziologică, întrucât manifestă o particulară uniune cu Biserica pentru serviciul faţă de fraţi; asumă şi o semnificaţie escatologică, întrucât persoana consacrată anticipă şi mărturiseşte destinul final al umanităţii, în care oamenii nu se mai căsătoresc, în care iubirea nu mai are nevoie de nici o mediere.

A. Vocaţiile la viaţa consacrată

Alegerea liberă

Un aspect esenţial, de care depinde viitorul vieţii consacrate şi care, la rândul său, priveşte comunitatea călugărească în intimitatea sa, este creşterea importanţei date de către institute formării iniţiale. Persoanele care calcă pragul caselor călugăreşti sunt în căutarea acelor valori umane şi spirituale pe care în adâncul sufletului lor speră să le găsească în rugăciune, formare şi viaţă comunitară. Acest lucru se poate face numai prin programe clare, prin pregătirea formatorilor şi prin pastoraţia vocaţională care se face. Se simte necesitatea unei formări solide, atât la nivelul formării formatorilor, cât şi prin formarea permanentă (a fiecărei persoane consacrate), prin pastoraţia vocaţională în colaborare cu păstorii locali (preoţii), şi între congregaţii.

Tinerii şi tinerele care intră în viaţa călugărească sau care sunt în "prispa" vieţii consacrate, adică aspiranţii/tele, postulanţii/tele şi novicii/ele sunt viitorul fiecărui ordin sau congregaţie în parte şi, nu în cele din urmă, al diecezei. Un element de bază pentru formare îl constituie modul în care cei ce sunt responsabili cu fiecare casă de formare să înţeleagă psihologia tinerilor din ziua de astăzi şi împletirea dintre ştiinţele psiho-sociale şi viaţa călugărească. Nu aspectul psiho-somatic dus la paroxism trebuie să conducă alegerea vocaţiilor, ci modul în care viaţa şi aşteptările acestor persoane se identifică şi se fructifică în respectivul ordin sau respectiva congregaţie.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să privească spre viaţa consacrată şi s-o încurajeze atât prin rugăciune, cât şi prin disponibilitate şi prin acceptarea ca fiii şi fiicele sale să îmbrace haina călugărească. Numai prin familii dispuse să asculte planul lui Dumnezeu în persoana copiilor lor se va putea face o bună alegere şi asigura un bun viitor vieţii consacrate din dieceză.

Formarea vocaţiilor la viaţa consacrată

Aşa cum Dumnezeu a intrat în istorie prin Întruparea sa (cf. In 1,14), tot în acelaşi mod se poate observa întâlnirea dintre Dumnezeu şi oameni în persoanele consacrate pe care Biserica le descoperă ca fiind frumuseţea vieţii creştine.

Numărul mare de tineri şi tinere care au intrat în viaţa călugărească în ultimii ani a fost semnul providenţial trimis pământului nostru binecuvântat de Dumnezeu. Biserica Universală şi în mod particular Biserica locală recunoaşte că acest număr se datorează suferinţelor, privărilor, frustrărilor anilor de prigoană, dar şi rugăciunilor, sacrificiilor şi sensibilităţii poporului creştin român care a ştiut să-şi educe tinerii în spirt religios şi cu iubire faţă de Biserică şi viaţa consacrată.

Viaţa consacrată este relativ tânără în Dieceza de Iaşi, dacă ţinem seama că majoritatea comunităţilor sunt tinere, iar membrii lor sunt persoane care au început viaţa călugărească după 1990, iar operele lor de apostolat sunt la început. Lipsa experienţei şi tinereţea formatorilor, sau uneori greşita impunere a formării a dus la eşecuri, la a considera viaţa consacrată un refugiu, o posibilitate de a face carieră, o încercare de a evada din spaţiul autohton şi nu în cele din urmă a dus la o formare religioasă pietistă, devoţională.

Formarea tinerilor şi tinerelor la viaţa consacrată presupune eforturi mari, trebuie să-şi recapete valoarea unei maturizări şi responsabilităţi umano-religioase în adevăratul sens al cuvântului; ei trebuie să fie ajutaţi în alegerea pe care vor să o facă. Chemarea la viaţa consacrată este şi rămâne un dar al lui Dumnezeu; răspunsul generos din partea celor care doresc să-l urmeze pe Isus mai de aproape trebuie să fie sincer şi total, lăsând deoparte anumite interese cum ar fi familia sau studiile. Aşadar, a-l urma pe Isus Cristos în viaţa consacrată pretinde o mare responsabilitate în a îndeplini misiunea primită şi o mai mare disponibilitate în a întâmpina "omul timpului nostru" cu problemele şi dificultăţile sale. Cu toţii suntem invitaţi în a trăi carismele proprii în mijlocul situaţiilor concrete, lăsând deoparte comodităţile şi interesele personale. Avem unica misiune de a-l cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu şi de a vesti cuvântul său prin propria viaţă, prin cateheză şi prin diferitele forme de apostolat.

A transmite mesajul iubirii lui Dumnezeu oamenilor timpului nostru este o caracteristică fundamentală a persoanelor consacrate. Nu trebuie să se uite că a vorbi despre Isus Cristos şi a-l dărui tuturor celor care îl caută înseamnă coerenţa vieţii de zi cu zi şi trecerea prin gesturile simple şi obişnuite cum ar fi rugăciunea, meditaţia, transmiterea cuvântului lui Dumnezeu prin slujirea celor umili şi marginalizaţi, generoasa şi dezinteresata dăruire către cei care au nevoie de ajutor spiritual şi material, de afecţiune şi sprijin şi în nenumăratele încercări ale vieţii.

În spiritul celor spuse până acum, discernământul şi formarea candidaţilor care se prezintă ordinelor şi congregaţiilor noastre, trebuie să fie obiectul unei atenţii reînnoite din partea formatorilor. De fapt, cultura noastră contemporană, însemnată de un puternic simţ hedonistic, de dorinţa de a poseda şi de o concepţie greşită a libertăţii, nu ajută exprimării generozităţii tinerilor şi tinerelor care doresc să-şi consacre viaţa lor lui Dumnezeu printr-un drum de iubire oblativă, de slujire concretă şi generoasă. Complexitatea vocaţiei personale, fragilitatea psiho-somatică, dificultăţile de a trăi cu fidelitate în timp alegerea făcută, invită a face tot posibilul din partea formatorilor de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a oferi celor care doresc să intre în viaţa consacrată o formare care să cuprindă toate dimensiunile persoanei. În mod particular să se acorde o atenţie deosebită alegerii de formatori capabili de a-i însoţi pe candidaţi în întreaga lor "peregrinare" formativă în libertatea spiritului şi cea interioară şi sub conducerea Duhului Sfânt.

Ştiind de asemenea că viaţa fraternă şi comunitară este un element fundamental al vieţii consacrate, este strict necesar ca în comunităţile călugăreşti de formare (şi nu numai!) să domnească iubirea reciprocă, dezvoltând un climat spiritual şi un stil de viaţă conform carismei ordinului sau congregaţiei.

Apartenenţa totală lui Dumnezeu şi asemănarea cu Isus Cristos

Istoria vieţii consacrate ne învaţă că misiunea specifică a persoanelor consacrate a fost şi va fi aceea de a vorbi omenirii prin viaţa lor, mai mult, să-şi dăruiască viaţa pentru alţii prin activitatea zilnică pe care o desfăşoară. Persoanele consacrate sunt invitate să conserve toată autenticitatea evangheliei şi profunda specificitate a drumului spiritual pe care Isus Cristos l-a arătat prin cuvântul şi exemplul său. Cunoaşterea lui Dumnezeu, alimentată cu rugăciune şi în meditaţia cuvântului lui Dumnezeu, invită poporul lui Dumnezeu să-şi extindă propria privire la orizonturile noii umanităţi în căutarea deplinei semnificaţii şi unităţi. Sărăcia oferită pentru gloria lui Dumnezeu şi mântuirea lumii este o elocventă contestare a logicii de reducţie şi de eficacitate a omului care de cele mai multe ori închide inima omului şi a naţiunilor la adevăratele nevoi ale fraţilor săi. Viaţa ascunsă în Isus Cristos, ca şi crucea tăcută sădită în inima umanităţii răscumpărate, rămâne în Biserică şi pentru lume semnul elocvent şi permanenta rechemare a faptului că fiecare fiinţă, ieri ca şi azi, se poate lăsa "cucerită" de acela care singur ştie să dăruiască fericirea veşnică.

Apartenenţa totală a persoanelor consacrate lui Dumnezeu vrea să ajute întreaga Biserică în a valorifica tot mai mult mărturia acestora, deoarece misiunea vieţii consacrate în prezentul şi în viitorul Bisericii nu priveşte doar pe aceia care au primit această carismă, ci întreaga comunitate creştină.

În primul rând, Biserica răspunde dorinţei intime de a lăuda pe Domnul şi de a-i mulţumi pentru marele dar al vieţii consacrate, care îmbogăţeşte şi propulsează comunitatea creştină către noi idealuri şi ţeluri de urmat. Nu trebuie să uităm niciodată că viaţa consacrată este darul care vine de la Domnul şi este iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl. "Ce ar fi lumea dacă nu ar fi persoanele consacrate?" se întreba sfânta Tereza. Iată o întrebare care ne îndeamnă a da mulţumire neîncetat lui Dumnezeu, care cu acest singular dar al Duhului Sfânt continuă să însufleţească şi să susţină Biserica în drumul ei în lume.

În al doilea rând, personale consacrate sunt invitate să celebreze minunatele daruri pe care Dumnezeu le-a făcut în ele, pentru a descoperi cu mai multă luciditate razele frumuseţii divine răspândite de Duhul Sfânt în carisma fiecărei vocaţii şi pentru a lua în serios misiunea Bisericii.

B. Slujirea persoanelor consacrate în dieceză

Percepţia persoanei consacrate în Dieceza de Iaşi diferă de la comunitate la comunitate, de la carismă la carismă şi de la persoană la persoană: dacă în comunităţile în care persoanele consacrate desfăşoară un apostolat social (grădiniţe, şcoli, orfelinate, aziluri) ele sunt privite ca acelea care aduc alinare celor neputincioşi şi pregătire celor tineri; în cazul în care sunt implicate în pastoraţie sau în mass-media, ele sunt privite ca persoane ce transmit cuvântul lui Dumnezeu şi învaţă drumul spre mântuire. Tot în această perspectivă, putem să vorbim acum despre câteva elemente specifice care sunt pe deplin recunoscute în ceea ce priveşte viaţa consacrată în Dieceza de Iaşi.

Dimensiuni caracteristice interne ale vieţii consacrate

Primul aspect pe care trebuie să-l subliniem este că în comunităţile călugăreşti se simte o profundă înţelegere a vieţii consacrate care trece prin dimensiunile cristologică, pneumatologică, ecleziologică, cu o puternică amprentă evanghelică. La acest punct se poate spune că un factor relevant este reîntoarcerea la carisma iniţială a fondatorului sau fondatoarei, la istoria institutului, la carisma şi spiritualitatea proprie fiecărei familii călugăreşti. A fost şi este o continuă dorinţă de reîntoarcere la izvoarele carismei iniţiale, pentru a culege mai bine propria identitate şi specificitatea carismei.

Al doilea aspect îl găsim într-o nouă sensibilitate spirituală. În comunităţile noastre călugăreşti adie o sinceră dorinţă de a trăi radicalismul evanghelic autentic, în armonie, prin convingeri personale profunde, în convertire personală şi comunitară pentru-o reînnoită viaţă de rugăciune. Viaţa de rugăciune este din ce în ce mai profundă şi câştigă o dimensiune comunitară, personalizată şi nu formală. Intensificarea trăirii vieţii spirituale se face prin interiorizare, pentru că "pornind iarăşi de la Isus Cristos" vom reuşi conştientizarea şi consolidarea propriei identităţi "lumina şi sarea pământului"; vom da gust şi celorlalţi de a-l căuta pe Dumnezeu într-o relaţie personală, iar prim participarea deasă la sfintele sacramente, în mod deosebit la sacramentele Reconcilierii şi Euharistiei, se vor putea medita şi se vor putea pune în practică învăţăturile şi cuvântul lui Dumnezeu pentru o mai mare coerenţă între ceea ce spunem şi ceea ce suntem.

Al treilea aspect îl găsim în conştiinţa valorii comunităţii şi a vieţii fraterne comunitare. În comunităţile călugăreşti din Dieceza de Iaşi s-au redescoperit motivaţiile teologice ale vieţii comunitare, astăzi recunoscută unanim ca fiind elementul esenţial al vieţii consacrate. În aceeaşi perspectivă este reevaluat sensul persoanei ca membru aparte al comunităţii, dar şi sensul şi rolul său în sânul comunităţii; se merge către o mai mare atenţie, stimă acordată fratelui şi surorii în contextul întregii comunităţii. Se ţine cont de personalitatea şi demnitatea fiecăruia, subliniindu-se aspectele umane, relaţiile de maturitate şi creştere adecvate etapei de formare şi contribuţia pe care fiecare în parte o aduce în sânul comunităţii prin carismele personale, iar la toate acestea se adaugă responsabilitate fiecăruia în parte. În continuare, trebuie acordată o deosebită prioritate trăirii unei vieţi fraterne în comunitate (urgenţa convertirii) şi unui spirit de comuniune atât între congregaţii, cât şi cu slujitorii Bisericii (preoţii) şi cu credincioşii.

Dimensiuni caracteristice externe ale vieţii consacrate

Ceea ce iese imediat în evidenţă este o redescoperirea centralităţii misionarităţii persoanelor consacrate: însăşi comunitatea devine o misiune! Câştigarea conştiinţei că natura apostolică şi misionară a vieţii consacrate a fost prezentă de la începutul oricărei forme călugăreşti, a dat naştere la problema unităţii şi coerenţei dintre consacrare şi misiune, cu voinţa de integrare a consacrării în misiunea de a duce evanghelia pe tot mapamondul.

O altă caracteristică ad extra este traducerea în fapte a relaţiei pe care persoana consacrată o are cu lumea, adică un mod carismatic, un mod mai natural şi deschis. În activitatea călugărului sau a călugăriţei se vede foarte bine acea libertate mai mare în exercitarea apostolatului, o mai mare capacitate de a intra în problemele omului şi omenirii şi de a asuma dificultăţile prin care trece lumea. Este vorba despre o solidaritate care ne dă capacitatea de "a fi cu", "de a trăi cu" omul de rând, în voinţa de a răspunde provocărilor şi necesităţilor timpului nostru, de a da o mai mare atenţie omului şi istoriei sale personale.

Viaţa consacrată se caracterizează prin prezenţa iubirii lui Isus Cristos în mijlocul omenirii, iar în această perspectivă datoria morală a persoanelor consacrate este de a avea un plan bine definit şi coerent adoptat timpului pe care-l trăim. Trebuie să ne angajăm să recunoaştem "semnele timpului" în care trăim şi să contribuim nu numai cu jumătate de măsură, adică stând deoparte şi privind acest Sinod, eventual apreciind sau criticând iniţiativele, atitudinile sau hotărârile care se iau, ci cu o dăruire deosebită să acţionăm împreună cu el. Toate ordinele şi congregaţiile călugăreşti să aibă un plan bine pus la punct pe care să-l prezinte şi pe care să-l susţină cu argumente solide, pentru că doar participarea activă a acelor persoane şi implicarea lor în viaţa diecezei pot face mult bine.

Tot în această privinţă, persoanele consacrate şi cei care sunt responsabilii lor (provinciali, superiori, superioare etc.) să aibă curajul de a înfrunta încercările şi provocările timpului nostru (aici putem nota: numărul mare al vocaţiilor, vârsta lor fragedă, lipsa formatorilor, necunoaşterea limbii şi a culturii locale etc.) care de multe ori nu ajunge să cuprindă toate sferele şi subtilităţile celor care îl caută pe Dumnezeu într-un ordin sau congregaţie călugărească.

Rugăciunea comunitară şi particulară, adică viaţa spirituală, să ocupe primul loc atât în comunităţi, cât şi în individualizarea de noi forme de spiritualitate şi rugăciune proprii spaţiului românesc şi moldovean. A porni de la Isus Cristos înseamnă a contempla cuvântul lui Dumnezeu făcut trup şi a ne regăsi pe noi înşine şi comunitatea noastră în rugăciune şi contemplare: fără aceste două coloane ale vieţii spirituale nu se poate supravieţui nici în comunitate, nici în afara ei. Avem destule exemple de derapaje şi trădări ale vocaţiei din cauza lipsei rugăciunii! De asemenea, Euharistia, alături de cuvântul lui Dumnezeu, să susţină viaţa interioară a consacratului şi consacratei pentru a vedea în ea locul privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

În Dieceza de Iaşi, se simte nevoia de îmbinare a carismelor vechi cu cele noi. Aşa cum am mai spus la începutul expunerii, comunităţile de persoane consacrate sunt chemate să meargă dincolo de propria familie sau de interesul propriu al ordinului sau institutului său. Întâlnirea şi solidaritatea dintre institute de viaţă consacrată trebuie deci să favorizeze unitatea Bisericii nu prin uniformitate, ci prin integrare organică a diversităţilor (cf. 1Cor 12,12). Nu trebuie să existe o competiţie, ci o emulaţie, o reînnoită căutare a lui Dumnezeu de către toţi.

C. Viaţa consacrată şi ierarhia

Episcopul locului - primul îndrumător al vieţii consacrate

Cu ocazia pregătirii acestui material, în vederea unei mai bune analize a vieţii consacrate în Dieceza de Iaşi, s-a întocmit un formular care ulterior a fost trimis tuturor comunităţilor călugăreşti; punctul principal subliniat de toţi a fost acela că s-a observat marea înţelegere din partea E.S. Petru Gherghel şi a E.S. Aurel Percă a vieţii consacrate prin aprecierile făcute cu diferite ocazii (întâlniri, Ziua Persoanelor Consacrate etc.).

În ceea ce priveşte diferitele carisme pe care Duhul Sfânt le oferă Bisericii locale, reiese necesitatea de a recunoaşte, în persoana episcopilor, pe aceia care primesc de la Isus Cristos datoria de a discerne darurile şi competenţele, de a coordona diferitele energii şi de a fi perfecţionatorii întregii turme a lui Dumnezeu (cf. MR 9).

În tot ceea ce fac, persoanele consacrate trebuie să-l considere pe episcop ca tată, păstor şi învăţător, nu numai al vieţii spirituale, ci al întregii activităţi pe care o congregaţie sau alta o exercitează pe teritoriul diecezei. De aceea, persoanele consacrate trebuie să-şi dea aportul lor în sintonie cu episcopul locului atât în pastoraţie cât şi în toate celelalte domenii în care-şi desfăşoară activitatea.

De asemenea, episcopul locului trebuie să fie atent nu numai în a cere aportul persoanelor consacrate în activitatea pastorală, ci şi să promoveze şi să protejeze viaţa călugărească în conformitate cu propriile caracteristici ale institutului călugăresc (cf. MR 9). Din acelaşi document Mutuae relationes reiese importanţa pe care episcopul locului trebuie să o aibă în ceea ce priveşte viaţa consacrată, făcându-se garantul şi păzitorul ei în dieceza sa. "Episcopii, uniţi cu propriul cler, sunt apărătorii convinşi ai vieţii consacrate, apărătorii comunităţilor călugăreşti, educatorii vocaţiilor, valizi tutori ale propriilor carisme ale institutelor călugăreşti, fie în câmpul spiritual, fie în cel apostolic" (MR 28b).

Cu alte cuvinte, dacă episcopului locului i se cere să respecte şi să promoveze identitatea carismelor vieţii consacrate, persoanelor consacrate li se cere să se lase coordonate de episcop, care este primul responsabil al comuniunii organice şi al misiunii Bisericii sale locale.

Vicarul episcopal pentru viaţa consacrată

MR la numărul 45 spune că este oportun ca în dieceză să fie această slujire, adică un responsabil din partea episcopului pentru viaţa consacrată; mandatul acestuia este acela de a da ajutor vieţii consacrate, de a îngriji viaţa consacrată în dieceză şi de a o introduce în complexul activităţii pastorale. Această slujire nu este obligatorie, dar ea este de un adevărat folos pentru ambele părţi. Ceea ce este necesar este grija episcopului în privinţa vieţii călugăreşti locale, care nu constă numai ca element unificator al diecezei sale, ci ca promotor al sfinţiei tuturor: preoţi, călugări, laici, fiecare după propria sa vocaţie (cf. CD 15). Este de datoria episcopului locului de a valida oportunitatea constituirii acestui vicar episcopal pentru viaţa consacrată, iar rolul acestui vicar este prelungit de la interesul său către viaţa consacrată. Vicarul episcopal pentru viaţa consacrată se află pe versantul Bisericii locale ca prelungitor al slujirii şi reprezentant al episcopului pentru viaţa consacrată.

Tot din rezumatul relaţiilor primite de la comunităţile călugăreşti s-a făcut propunerea unui consiliu (trei persoane: un reprezentant al diecezei, câte un reprezentant al congregaţiilor masculine şi feminine) pentru viaţa consacrată în dieceză.

Preoţii şi persoanele consacrate

Un alt punct de mare actualitate este raportul existent între clerul diecezan şi viaţa consacrată.

Aportul clerului diecezan a fost dintotdeauna de mare importanţă pentru viaţa consacrată. La originile multor institute călugăreşti şi la începutul multor vocaţii s-au găsit activitatea şi exemplul multor preoţi zeloşi şi sfinţi, cum tot aşa de adevărat este faptul că grija vieţii spirituale a unor comunităţi călugăreşti este în sarcina părinţilor parohi.

În momentul actual, se sugerează anumite indicaţii care pot fi utile clerului diecezan, în responsabilitatea sa către viaţa consacrată. De fapt, preoţii sunt chemaţi să aprecieze vocaţia călugărească pentru ceea ce ea exprimă şi pentru ceea ce face: acest lucru presupune o înţelegere a teologiei vieţii consacrate, înţelegere care începe prin a se cultiva cursuri de viaţă consacrată în perioada formării academice, cursuri care nu ar trebui să lipsească din nici o "ratio" care vrea să respecte totalitatea misterului Bisericii. Un alt mod de a înţelege viaţa consacrată îl constituie cunoaşterea propriilor institute călugăreşti care activează în comunitatea parohială: persoanele consacrate care activează în aceste parohii sunt încredinţate grijii pastorale proprii poporului încredinţat parohului şi carismele respectivelor institute sunt daruri făcute comunităţii parohiale proprii şi Bisericii locale. Pentru a favoriza introducerea respectivelor institute călugăreşti în viaţa parohiei trebuie respectate carisma şi viaţa lor comunitară. În acest caz, nu este permis nici un amestec în viaţa internă a comunităţilor. Un alt factor important este favorizarea vocaţiilor la viaţa consacrată; adică se presupune o cunoaştere adaptată diferitelor vocaţii şi comportă o explicită propunere a diferitelor vocaţii.