6. VOCAŢIA LA VIAŢA CONSACRATĂ ŞI PERSOANELE CONSACRATE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

I. CINE SUNTEM?

Introducere

Nu este pentru nimeni nici un secret că Dieceza de Iaşi a fost zidită de misionarii călugări veniţi aici din diferite ţări cu tradiţie creştină latină: Italia, Polonia etc; dar prezenţa lor în cele trei ţări româneşti (Valahia, Moldova şi Transilvania) s-a făcut gradual şi cu multe eforturi şi riscuri, iar moştenirea acestor misionari suntem noi, catolicii din România şi în special din Dieceza de Iaşi. Viaţa consacrată s-a dezvoltat în decursul timpului şi s-a maturizat tocmai în simplitatea vieţii, în trăirea zilnică a celor trei sfaturi evanghelice de sărăcie, ascultare şi castitate şi, progresiv, a devenit un stil de viaţă diferit de cel cunoscut anterior. Persoanele consacrate au contribuit, prin slujirea pe care au adus-o deja, la formarea trupului mistic, care este Biserica Universală, în general, şi Biserica locală, în special (cf. Col 1,24).

O reînnoită prezenţă a persoanelor consacrate în misiunea Bisericii locale, în ceea ce priveşte noua evanghelizare şi promovarea umană în toate aspectele sale, nu ar avea un rezultat pe deplin autentic dacă ar trebui să se renunţe, chiar şi în cea mai mică parte, la caracteristicile vieţii călugăreşti şi la institutele sale. Această exigenţă trebuie să constituie o îndatorire asiduă a comunităţilor noastre călugăreşti (cf. LG 43-47; PC 2; MR 11-12).

Efortul pe care îl depunem împreună pentru a fi la nivelul timpului nostru dă expresia a unei fidelităţi dinamice, deschisă inspiraţiei Duhului Sfânt, care se manifestă prin intermediul evenimentelor ecleziastice, dovada semnului (cum de altfel este şi acest Sinod diecezan) al căror portavoce se fac. Mai atenţi la necesităţile oamenilor din ziua de astăzi, la problemele lor, la întrebările şi aspiraţiile lor, comunităţile călugăreşti şi persoanele consacrate pot discerne mai bine aşteptările şi dorinţele comunităţii ecleziale şi civile din care fac parte şi împreună cu celelalte componente ale Bisericii locale, adică episcop, preoţi şi laici, pot deveni semne vizibile ale prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, pot actualiza planul său. Dialogul comunitar între toţi membrii săi (episcop, clerici, persoane consacrate şi laici), condus de credinţă, speranţă şi iubire, primirea reciprocă şi valorizatoare a persoanelor, ascultarea religioasă devin locul preferat al bunei înţelegeri şi al păcii. Tocmai pentru acest fapt comunităţile călugăreşti păzesc şi iradiază acea lumină care mişcă poporul lui Dumnezeu, pentru a individualiza intenţiile lui Dumnezeu în vocaţia integrală a omului, pentru a descoperi soluţiile optime, umane şi religioase ale problemelor comunitare şi individuale ale fiecărui credincios în parte.

Plecând de la acest premise, vom căuta în paginile care urmează să identificăm aspectele cele mai importante în descoperirea vocaţiei şi slujirii persoanelor consacrate în cadrul Bisericii locale de Iaşi.

Scurt istoric al vieţii consacrate în teritoriul Diecezei de Iaşi

Viaţa consacrată în teritoriul Diecezei de Iaşi până în anul 1948

De-a lungul istoriei Bisericii Catolice din Moldova, rolul celor care au aparţinut diferitelor ordine călugăreşti a fost foarte important în predicarea evangheliei şi în menţinerea legăturii acestei zone cu Roma.

Chiar dacă primele mărturii ale prezenţei şi activităţii misionarilor din Moldova sunt din prima jumătate a secolului al XIII-lea, trebuie subliniat faptul că aceşti călugări, fraţi franciscani sau călugări dominicani, nu aveau încă structurile şi mijloacele necesare pentru o continuitate în desfăşurarea activităţii lor, cauzele principale fiind desele războaie şi năvăliri ce aveau loc în această zonă, ca şi împotrivirea clerului autohton supus Bizanţului.

Pe de altă parte, lipsa totală sau prezenţa sporadică a clerului secular a făcut ca până în secolul al XIX-lea istoria Bisericii Catolice din Moldova să fie strâns legată de ordinele călugăreşti care au activat pe aceste teritorii considerate zone de misiune, în mod special de Ordinul Franciscan Minor Conventual care se va bucura de ajutorul Congregaţiei De Propaganda Fide ce-i va încredinţa în mod oficial Misiunea din Moldova, până când se va înfiinţa Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti (27 aprilie 1883) şi Episcopia Catolică de Iaşi (27 iunie 1884).

Primul document scris care vorbeşte despre prezenţa unor membri din ordinele călugăreşti în aceste zone este o cerere, din 1238, a papei Grigore al IX-lea adresată franciscanilor şi dominicanilor, prin care îi solicita să pregătească o cruciadă împotriva ţarului Ioniţă Asan al II-lea, ce stăpânea Bulgaria şi sudul României de astăzi, deoarece îi prigonea pe creştinii de rit latin. Acelaşi papă va cere în mod oficial Ordinului Minor Franciscan, ca misiune specială din partea Bisericii Catolice, prin documentul papal Cum hora undecima, din 11 iunie 1239, predicarea evangheliei la valahi, cumani (cumanii erau un popor migrator de origine asiatică stabilit în secolele XI-XIII în sudul Moldovei) şi bulgari. Doar după doi ani, într-o scrisoare din 1241 a regelui Bela al IV-lea, vor fi consemnaţi şi primii martiri franciscani şi dominicani în timpul năvălirii tătarilor.

Demn de menţionat este faptul că datorită activităţii acestor misionari se vor înfiinţa şi primele episcopii: dominicanii, prin convertirea cumanilor, vor obţine înfiinţarea Episcopiei de Milcov (1227-1241), iar franciscanii vor reuşi în timpul domniei lui Laţcu (1365-1374), la 9 martie 1371, înfiinţarea Episcopiei de Siret, fiind numit episcop franciscanul Andrei din Cracovia.

Între anii 1400 şi 1600, singurul ordin călugăresc ce va activa pe teritoriul Moldovei va fi Ordinul Minori Franciscan, care între timp se va despărţi în 1517 în două ordine distincte: observant şi conventual. Pentru scurt timp, ambele ordine vor activa în Valahia şi Moldova, dar după 1622, când papa Grigore al XV-lea va înfiinţa Congregaţia De Propaganda Fide care se va ocupa cu misiunile Bisericii Catolice, activitatea misionară va fi încredinţată franciscanilor conventuali ce vor fi organizaţi în mod juridic din 1623 în Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, va ajunge în Moldova (1588-1589) primul misionar iezuit, preotul polonez Stanislau Warszewicz, care era alungat din Transilvania din cauza prigoanei protestante, fiind primit de domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591). A fost însă doar o prezenţă de scurtă durată (doi ani), deoarece Petru Şchiopul este înlăturat în 1591.

Interesul franciscanilor nu s-a restrâns doar la păstorirea credincioşilor din ambientul rural, ci s-a extins şi la activitatea culturală, aşa cum scria misionarul pr. Bonici într-o scrisoare trimisă de la Cotnari în 1632: "...După 10 ani de activitate... iau cu mine în Italia 12 tineri catolici şi alţi 20 de studenţi, ce vor deveni preoţi franciscani sau seculari...; important este ca via Domnului să fie îngrijită, indiferent de cine, franciscani sau seculari...; dar cheltuielile sunt mari, iar punga este mică...".

În 1644, va ajunge la Iaşi şi misionarul iezuit Paul Beke care va încerca, cu spiritul întreprinzător caracteristic iezuiţilor, să înfiinţeze un colegiu latin în spiritul Conciliului din Trento (1545-1563), fiind sprijinit de secretarul domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), Gheorghe Kothnarski, dar, numai după 6 ani, invazia tătarilor şi a cazacilor (1650) a întrerupt activitatea iezuiţilor la Iaşi.

În general, între a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, singurii reprezentanţi ai vieţii consacrate din Moldova vor fi franciscanii conventuali.

În anul 1861, Fraţii Şcolilor Creştine vor veni în Moldova pentru a-şi aduce contribuţia atât de preţioasă în formarea culturală, carisma acestei congregaţii fiind misiunea apostolică de educatori; educaţie umană şi creştină a tinerilor, în special a celor nevoiaşi.

După înfiinţarea Seminarului diecezan din Iaşi (29 septembrie 1886), episcopul Nicolae Iosif Camilli îi va chema la conducerea seminarului pe fraţii din Societatea lui Isus (iezuiţii). Carisma lor este: apărarea şi răspândirea credinţei; angajarea pentru progresul spiritual al credincioşilor prin folosirea tuturor formelor de propagare a cuvântului lui Dumnezeu.

Congregaţia Notre Dame de Sion a venit în Moldova în anul 1866. Carisma: a da mărturie în Biserică şi în lume despre fidelitatea lui Dumnezeu asupra iubirii sale faţă de poporul evreu şi a lucra la împlinirea promisiunilor biblice, revelate patriarhilor şi profeţilor lui Israel, pentru a mântui lumea.

În toamna anului 1919, după Primul Război Mondial, când au rămas foarte mulţi orfani de război, preoţii franciscani vor chema patru surori din Congregaţia Misionarelor Franciscane de Assisi ce-şi vor începe imediat apostolatul în cele două orfelinate din Huşi şi Hălăuceşti.

Viaţa consacrată în perioada 1948-1989

În anul 1948, prin Legea nr. 176 din 3 august, au fost suprimate toate ordinele călugăreşti, fiind închise şi instituţiile cu caracter religios sau social conduse de acestea: Seminarul Teologic Franciscan din Luizi-Călugăra (1932-1948), Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti (1936-1948), noviciate, orfelinate, tipografii, case călugăreşti. Viaţa consacrată din România era pusă în afara legii, comuniştii considerându-i trădători de ţară pe aceia care aparţineau ordinelor călugăreşti: au fost momente de prigoană şi teroare, dar care nu au reuşit să strivească sămânţa vieţii consacrate sădită cu trudă şi eroism de mulţi fraţi şi surori în inima poporului catolic din Moldova.

Viaţa consacrată după 1989

După 1989, în Dieceza de Iaşi au avut loc schimbări radicale în ceea ce priveşte contribuţia pe care persoanele consacrate au adus-o la dezvoltarea spirituală şi pastorală. Dacă la începutul anilor 1990 viaţa consacrată părea o "anormalitate" a diecezei, adică nu se înţelegea rolul persoanelor consacrate şi se confunda viaţa consacrată cu personalul de serviciu din parohii ("sora"), ulterior, s-a constatat o ameliorare şi o revizuire a acestei teme.

Chiar în rândul vieţii consacrate autohtone, şi aici ne gândim la prezenţele călugăreşti care au funcţionat clandestin în anii de până în 1989, s-a observat o evoluţie de la o formă prevalent monastică şi eremitică, de parohie, la o amplă formă diversificată cu noi expresii autentice ale vieţii consacrate, în mod special de tip apostolic. Este o schimbare care a cerut mult curaj în revizuirea stilului de viaţă şi de structuri ale Bisericii locale.