Biserica lui Cristos care este în Moldova

I. CINE SUNTEM?
Noul popor al lui Dumnezeu

Sfânta Fecioară Maria este mama şi modelul Bisericii

Sfânta Fecioară Maria a contribuit şi ea la naşterea Bisericii pentru că, după cum ştim, Biserica a început să existe în formă germinală o dată cu întruparea. În momentul în care a rostit acel "fiat", Maria şi-a dat consimţământul şi a permis Cuvântului lui Dumnezeu să-şi asume personal o natură omenească, să se facă om în sânul ei feciorelnic şi să-şi încorporeze astfel, prin Isus, întreaga omenire; ea a făcut posibilă formarea Bisericii, care este tocmai omenirea încorporată în Cristos.

Inspirându-se din mărturiile sfinţilor părinţi, Conciliul al II-lea din Vatican a formulat acest adevăr în cap. al VIII-lea al constituţiei Lumen gentium, unde se afirmă că

Maria, fiica lui Adam, dându-şi consimţământul la cuvântul divin, a devenit mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, aşadar, sfinţii părinţi consideră că Maria nu a fost un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinţei şi a ascultării. Într-adevăr, după cum spune sfântul Irineu, "prin ascultare a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc" (LG 56).

Conciliul mai subliniază că, întrucât a cooperat în mod eficace la mântuirea noastră, Mariei i se poate atribui pe bună dreptate titlul de "corăscumpărătoare", titlu ce trebuie înţeles în mod corect, adică să nu sustragă şi să nu adauge nimic demnităţii şi eficacităţii lui Cristos, unicul răscumpărător şi mijlocitor (cf. LG 62).

Pe lângă ordinea cauzalităţii eficiente, Biserica este legată de Maria şi în ordinea cauzalităţii exemplare. Într-adevăr, Maria este modelul perfect, paradigma, realizarea superioară a tot ceea ce Biserica trebuie să fie.

Maria este modelul Bisericii şi în ceea ce priveşte proprietăţile şi caracteristicile ei principale. Maria este sfântă, pentru că este în întregime consacrată lui Dumnezeu, "este plină de har" (Lc 1,28); este una şi chiar unică, datorită unirii ei speciale cu Fiul lui Dumnezeu şi cu Sfânta Treime; este catolică, pentru că este mama tuturor celor care cred; este apostolică, pentru că este regina apostolilor. Maria este modelul Bisericii, mai ales prin feminitatea ei, prin titlurile ei de mireasă, mamă şi fecioară.

Biserica, asemenea Mariei, este mireasa Duhului Sfânt, unită printr-o legătură nupţială indisolubilă; şi ea, precum Maria, este mireasa neatinsă şi castă, şi totodată fecundă (dă naştere fiilor lui Dumnezeu); însă în Maria, minunea este infinit mai mare, pentru că ea este nu numai spiritual, ci şi fizic nepătată şi, în acelaşi timp, nu numai spiritual, ci şi fizic fecundă.

Asemenea Mariei, şi Biserica este numită mamă şi fecioară, însă Conciliul al II-lea din Vatican precizează că, prin aceste două proprietăţi,

sfânta Fecioară Maria este cea dintâi, oferind în mod neasemuit şi unic exemplul de Fecioară şi Mamă. Căci prin credinţă şi ascultare, ea l-a născut pe pământ pe însuşi Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt, ca o nouă Evă, arătând, nu şarpelui din vechime, ci vestitorului lui Dumnezeu, o credinţă nealterată de vreo îndoială. Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a orânduit primul născut dintre mulţi fraţi (Rom 8,29), adică dintre credincioşi, la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă. Contemplând sfinţenia tainică a Mariei şi imitându-i iubirea, împlinind cu fidelitate voinţa Tatălui, prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica devine şi ea mamă: prin predică şi Botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Ea este şi fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de mirele ei şi, imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în mod feciorelnic credinţa neatinsă, speranţa tare, iubirea sinceră (LG 63-64).

Dintre cele trei titluri - mireasă, fecioară şi mamă - cel mai elocvent pentru noi creştinii este cel de mamă: noi apreciem şi iubim Biserica mai ales ca mamă.

Acest titlu de "mamă" nu trebuie înţeles ca o metaforă, pentru că pe plan supranatural Biserica este cu adevărat mama noastră, în sens literal şi nu simplu alegoric. Într-adevăr, ea este cea care ne comunică viaţa, viaţa dumnezeiască. Ne naşte la această viaţă superioară prin Botez, ne hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu dumnezeiasca Euharistie, ne întăreşte şi ne maturizează prin Mir, ne vindecă de vinovăţiile şi de slăbiciunile noastre prin Spovadă şi ne introduce în viaţa veşnică prin Ungerea bolnavilor. Aşadar, Biserica nu ne aduce la lumina vieţii divine pentru a ne abandona ulterior, ci ne păstrează uniţi la sânul ei matern până în ultima clipă când vom intra definitiv în communio sanctorum. În toate acestea, Biserica nu face altceva decât să imite grija maternă pe care Maria o are faţă de toţi fraţii lui Cristos.

Biserica depinde de Maria şi sub aspectul cauzalităţii finale: Maria este ultimul obiectiv, ţinta finală spre care se îndreaptă Biserica în munca ei zilnică de creştere şi desăvârşire, obiectiv înalt de care se poate doar apropia, fără să reuşească să-l realizeze la perfecţiune, nu doar pentru că nu va reuşi niciodată să se identifice cu Maria, ci pentru că ceea ce ea vede în Maria va fi mereu contrariul identificării. Doar escatologic ea va putea spera să ajungă membrul ei cel mai ales, când toate petele păcatului originar vor fi spălate, toată integritatea originală va fi refăcută, orice înălţare corporală la ceruri va fi împlinită. Până atunci, Biserica, venerând-o pe Maria, nu poate să se celebreze pe ea însăşi, şi cu cât mai mult ea (ca Biserică triumfătoare adunată în ceruri) devine asemănătoare cu modelul ei cu atât mai puţin va cădea într-o astfel de ispită.