3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

6. Sacramentele slujirii

a. Sacramentul Preoţiei

Sacramentele slujirii - Preoţia şi Căsătoria - conferă o misiune specială în Biserică; ele sunt conferite în primul rând nu pentru un bine personal, dar pentru mântuirea celorlalţi şi dacă obţin mântuirea personală, aceasta o fac prin slujirea altora.

"Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în persoana lui Cristos, capul şi păstorul, prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, capi şi păstori ai Bisericii".

Din voinţa lui Dumnezeu, toţi cei care sunt în Biserică, sunt făcuţi părtaşi, prin Botez, la unica preoţie a lui Cristos, sunt o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl, o preoţie sfântă. În această preoţie comună, Cristos a voit şi a instituit preoţia ministerială, prin care cel ales de Dumnezeu primeşte hirotonirea şi o dată cu ea puterea de acţiona în persoana lui Cristos, capul - "in persona Christi capitis". A acţiona în persoana lui Cristos înseamnă un raport foarte strâns între preot şi Cristos, astfel încât însuşi Cristos acţionează şi se face prezent în persoana preotului: "Când cineva botează, însuşi Cristos este cel care botează....". Prin preoţia ministerială Cristos îşi continuă lucrarea sa preoţească în lume cu cele două aspecte fundamentale: aduce mântuirea oamenilor din partea lui Dumnezeu şi aduce cult lui Dumnezeu din partea oamenilor. Această lucrare se realizează prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, dar mai ales prin celebrarea Euharistiei, care perpetuează jertfa de pe cruce a lui Cristos, prin care lumea este mântuită, iar lui Dumnezeu i se aduce închinare desăvârşită. Consacrarea preoţească nu anulează din persoana preotului slăbiciunile umane sau posibilitatea de a greşi, dar Duhul Sfânt garantează eficacitatea actelor sacramentale săvârşite de preot, astfel încât eventualul păcat al preotului nu poate să împiedice rodul harului.

Preoţia ministerială nu are doar misiunea de a-l reprezenta pe Cristos, capul Bisericii, dar ea acţionează în numele întregii Biserici în aşa fel încât "acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii care este sacramentul unităţii, adică poporul sfânt adunat şi organizat sub călăuzirea episcopilor". Acţiunile săvârşite de preot aparţin întregului trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui; rugăciunile pe care el le adresează lui Dumnezeu sunt spuse în numele întregului popor sfânt şi al tuturor celor prezenţi, iar jertfa este oferită lui Dumnezeu în numele întregului popor.

"Această slujire bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată în diferite trepte de cei care, încă de la început, au fost numiţi episcopi, preoţi, diaconi".

Rugăciunea de consacrare exprimă harul special al Duhului Sfânt dăruit fiecărui grad al acestui sacrament:

- pentru episcopat: puterea Duhului Sfânt pentru a conduce turma sfântă şi a îndeplini în mod corect misiunea preoţiei depline, pentru a ierta păcatele, pentru a dispune ministerele Bisericii, pentru a dezlega tot ce a fost legat;

- pentru prezbiterat: Duhul de sfinţenie pentru a conduce pe toţi la o comportare de viaţă integră, pentru a face să ajungă evanghelia la marginile pământului, pentru ca toate naţiunile, reunite în Cristos, să formeze unicul popor al lui Dumnezeu;

- pentru diaconat: revărsarea Duhului Sfânt care să-i fortifice pe diaconi cu cele şapte daruri ale harului pentru a putea îndeplini cu fidelitate opera misiunii lor; să fie sinceri în caritate, plini de grijă faţă de cei slabi şi săraci, umili în slujire, drepţi şi curaţi cu inima, vigilenţi şi credincioşi în spirit. Viaţa lor, generoasă şi castă, să fie un apel constant la evanghelie, să fie puternici şi perseverenţi în credinţă.

Sacramentul Preoţiei este un dar pe care Cristos îl face în mod liber, deci acest sacrament nu poate fi căutat şi primit ca o onoare, ci este primit numai prin vocaţie. Biserica de rit latin cere alegerea voluntară a celibatului, semn care anticipă împărăţia cerurilor, semn de totală dăruire lui Cristos şi Bisericii. Dreptul canonic enumeră şi alte condiţii şi calităţi cerute pentru hirotonire: absenţa oricărei constrângeri, credinţă integră, intenţie dreaptă, ştiinţa necesară, nume bun, integritatea moravurilor, practicarea virtuţilor, calităţi fizice şi psihice.

Sacramentul Preoţiei astăzi

Cum este privit preotul astăzi, într-o lume în continuă schimbare? Se poate vorbi despre o criză a sacramentului preoţiei?

Este cunoscut faptul că în multe ţări se simte tot mai mult lipsa de preoţi, că numărul candidaţilor la preoţie a scăzut vertiginos; această lipsă face ca aceia care sunt activi să fie foarte ocupaţi, să fie constrânşi a se rezuma doar la munca de organizare, ministerul lor fiind tot mai puţin înţeles de lumea desacralizată în care trăiesc. Aceasta poate duce la o adevărată criză spirituală, la o criză de identitate, preotul găsindu-se izolat şi neînţeles, lipsit de motivaţie, străin într-o lume care i-a devenit străină! Este semnificativă încurajarea dată de papa Ioan Paul al II-lea:

"Nu ne ascundem dificultăţile; nu sunt nici puţine, nici uşoare. Dar pentru a le învinge avem speranţa noastră, credinţa noastră în iubirea inepuizabilă a lui Cristos, siguranţa noastră în imposibilitatea de a înlocui ministerul sacerdotal pentru viaţa Bisericii şi a lumii".

Această criză este amplificată şi de faptul că, pe lângă preoţii care trăiesc cu mare entuziasm şi dăruire propriul minister pastoral, sunt şi preoţi care nu-şi înţeleg suficient propria vocaţie şi misiune. Rezultatul? Comunităţi în care dialogul între preot şi credincioşi nu există, severitate excesivă, duritate, preocupări exagerate pentru problemele materiale, financiare, comportament duplicitar, exemplu rău, scandal etc.

Dieceza de Iaşi se bucură de un număr mare de vocaţii, dar, în ultimii ani, ele sunt într-o vizibilă scădere şi ca număr şi din punct de vedere calitativ. De aceea se impune o atentă şi îngrijită pastoraţie a vocaţiilor; comunitatea parohială, preotul şi familia creştină formează mediul cel mai prielnic, leagănul vocaţiilor. De credinţa familiilor din comunităţile noastre, de modul în care preotul sau preoţii dintr-o comunitate îşi trăiesc astăzi preoţia lor depinde viitorul Bisericii noastre locale.

b. Sacramentul Căsătoriei

La fel ca Preoţia, sacramentul Căsătoriei este un sacrament de slujire şi conferă o misiune specială în Biserică.

S-a spus că sacramentul Căsătoriei nu este un sacrament ca toate celelalte, deoarece, în timp majoritatea celorlalte sacramente derivă din însăşi acţiunea lui Isus Cristos, Căsătoria, în schimb, exista cu mult înaintea lui. Într-adevăr, există astăzi printre creştini, o mentalitate foarte variată cu privire la căsătorie. Cu toate că ritul natural a fost încreştinat, conştiinţa unora care se căsătoresc, deşi sunt botezaţi, nu este pe deplin încreştinată, rămânând mai departe în sfera naturalului, dacă nu chiar a superstiţiilor. Unii consideră căsătoria mai mult cu o mentalitate păgână, ca pe o cale liberă pentru folosirea instinctelor sau ca o trecere spre o normalitate juridică, ori, în cazuri puţin mai fericite, chiar dacă este percepută ca un sacrament al indisolubilităţii şi al fidelităţii, totuşi nu există deplina convingere că toate acestea nu se vor realiza fără harul sacramental.

Noutatea creştină a Căsătoriei-sacrament poate fi înţeleasă mai bine urmărind planul pe care Dumnezeu l-a avut încă de la începutul creaţiei.

"Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă... De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup". Astfel se poate spune că "acea comunitate intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii. Dumnezeu însuşi este autorul Căsătoriei".

Legătura bazată pe comuniunea de iubire şi de viaţă dintre soţi şi binecuvântată de Dumnezeu ca o realitate "foarte bună", destinată la misiunea de a creşte de a se înmulţi şi de a stăpânii pământul a fost confirmată şi amintită de Isus atunci când spune: "Nu aţi citit cum Creatorul i-a creat... şi vor fi amândoi un singur trup?" Din păcate, această legătură nu a rămas fidelă idealului stabilit de Creator. Păcatul introduce o mare dezordine în capacitatea de a iubi şi în modul de a exprima iubirea ducând la pierderea armoniei iniţiale şi făcând loc spiritului de dominare, de gelozie, de infidelitate şi diviziune. Această experienţă a slăbiciunii le foloseşte profeţilor pentru a sublinia aspectul cel mai misterios al iubirii lui Dumnezeu: el rămâne fidel în ciuda tuturor infidelităţilor, iar iubirea sa este fără margini. Totuşi, adevăratele căsătorii vor fi acelea ale timpului mesianic, când iubirea lui Dumnezeu va deveni vizibilă în Mesia, Isus Cristos. Iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său nu va mai fi ilustrată de experienţa matrimonială, ci de însăşi iubirea lui Cristos pentru Biserică, mireasa sa, care va deveni şi model-prototip al comuniunii conjugale. În această nouă realitate Isus se prezintă ca mire, în timp ce Biserica este mireasa iubită, purificată, "născută" din coasta deschisă a lui Cristos, mireasa pe care sângele mirelui a purificat-o pentru totdeauna.

Roadele sacramentului Căsătoriei

Noul Drept canonic afirmă că

"Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care prin natura ei este veşnică şi exclusivă; mai mult, în căsătoria creştină, soţii sunt întăriţi şi într-un fel consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor".

Intervenţia lui Cristos asupra căsătoriei este, prin urmare, decisivă. El, care a venit pentru ca să avem viaţă din belşug şi pentru a face noi toate lucrurile, n-a lăsat căsătoria aşa cum a găsit-o, dar a restaurat-o, a readus-o la perfecţiunea de la început, reafirmând unitatea şi fidelitatea absolută şi făcând din ea un mare sacrament, canal de har. Prin căsătorie, harul sacramental oferă celor doi caracteristicile iubirii matrimoniale: totalitate, unitate, fidelitate, fecunditate..., o semnificaţie nouă şi o valoare supranaturală căsătoriei naturale. Căsătoria creştină devine simbolul alianţei noi şi eterne, pecetluită cu sângele lui Cristos. Duhul Sfânt, trimis de Domnul, le dă soţilor o inimă nouă şi-i face capabili să se iubească aşa precum Cristos îşi iubeşte Biserica. Astfel, iubirea conjugală poate ajunge la desăvârşire, la caritatea conjugală care este modul propriu şi specific prin care soţii participă şi sunt chemaţi să trăiască însăşi caritatea lui Cristos care se dăruieşte pe cruce.

Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale

Sub acest titlu Catehismul Bisericii Catolice parcurge în câteva numere unele caracteristici sau calităţi esenţiale ale sacramentului Căsătoriei: unitatea şi indisolubilitatea, fidelitatea, fecunditatea.

- unitatea şi indisolubilitatea este rodul unei adevărate iubiri care comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei. Ea are ca scop o unitate profund personală, aceea care, pe lângă unirea într-un singur trup, să fie şi o singură inimă şi un singur suflet.

- fidelitatea se referă la specificitatea iubirii conjugale care trebuie să fie exclusivă până la moarte. Ea exprimă statornicia în a menţine cuvântul dat. Adulterul este o nedreptate, este o rană făcută legăturii matrimoniale care compromite unirea stabilă a părinţilor şi binele fiilor lor.

- fecunditatea este semnul şi rodul iubirii conjugale, mărturia vie a reciprocei dăruiri depline a soţilor, expresie concretă a vocaţiei de a fi de partea vieţii. Soţii sunt chemaţi printr-o vocaţie specială să fie colaboratorii lui Dumnezeu creatorul şi ai lui Cristos mântuitorul care prin ei răspândeşte şi îmbogăţeşte în mod continuu familia umană. Fecunditatea iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, dar trebuie să continue prin toate acele roade de viaţă morală, spirituală şi supranaturală pe care tatăl şi mama sunt chemaţi să le dea copiilor şi, prin ei, Bisericii şi lumii întregi.

Fiind binecuvântată de Dumnezeu, căsătoria creştină face din soţi, din familia creştină, o comunitate de har şi de rugăciune, o şcoală de virtuţi umane şi de caritate creştină, locul privilegiat unde copiii primesc primul anunţ al credinţei; reluând şi repropunând datoria înrădăcinată în Botez şi în Mir, de a apăra şi de a răspândi credinţa, sacramentul Căsătoriei îi face pe soţii şi pe părinţii creştini martorii lui Cristos, adevăraţi misionari ai iubiri şi ai vieţii.