3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

5. Sacramentele de vindecare

a. Sacramentul Pocăinţei

"Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi îndreptăţiţi, prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânia lui Dumnezeu".

Înainte de pătimirea şi moartea sa, la Cina cea de Taină, Isus a spus: "Acesta este sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" şi pentru că "Fiul Omului are, pe pământ, puterea de a ierta păcatele", această putere care aparţine numai lui Dumnezeu a transmis-o apostolilor şi Bisericii sale: "Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". Duhul Sfânt îi oferă omului harul pocăinţei şi al convertirii.

Există mai multe moduri prin care creştinul exprimă şi practică pocăinţa; aceste forme penitenţiale diferite, care sunt expresia convertirii inimii şi a penitenţei interioare, sunt concretizate în gesturi şi fapte de penitenţă exterioară, culminând cu sacramentul Pocăinţei.

- Rugăciunea, precedă şi însoţeşte actul convertirii; omul, conştient de propriile păcate, strigă şi imploră de la Dumnezeu darul convertirii şi al iertării.

- Postul ca renunţare şi semn concret al durerii pricinuite de păcat şi gest de caritate dacă săracii beneficiază de renunţarea noastră.

- Pomana ca gest de caritate care "acoperă o mulţime de păcate", dar şi ca expresie a reconcilierii cu aproapele.

- Sacrificiile vieţii prin care se ia parte la suferinţele lui Cristos.

Sacramentul Pocăinţei - prin care credincioşii primesc de la iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu iertarea păcatelor, reconcilierea cu Biserica şi cu aproapele - este prin excelenţă locul de întâlnire cu Cristos medicul, restauratorul şi sfinţitorul sufletelor. Pocăinţa, susţinută de căinţa inimii, de dorinţa şi hotărârea de îndreptare, devine eficace în mărturisire când Cristos, în persoana preotului, pronunţă cuvintele dezlegării: "Eu te dezleg de păcatele tale..." Adevărata convertire nu se limitează numai la cuvinte sau gesturi externe, ci trebuie să se concretizeze în corectarea vieţii, în repararea daunelor produse, în ispăşire, în transformarea vieţii. Aceasta nu este o schimbare magică, dar este rezultatul lucrării harului şi al efortului pe care creştinul îl depune pentru a se elibera de lâncezeala spirituală, de mediocritate, de slăbiciuni, mentalităţi etc.

Efectele principale ale sacramentului Pocăinţei sunt:

- reconcilierea cu Dumnezeu; învierea spirituală redând demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia cu Dumnezeu;

- împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească, iar sacramentul Pocăinţei o reface şi în acest sens el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a reintrat în comuniune cu Biserica, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale;

- împăcarea cu noi înşine. Sacramentul Pocăinţei produce o autentică înviere spirituală, redobândind pacea şi liniştea propriei conştiinţe; păcatul provoacă în inima omului tristeţe, remuşcare, nelinişte, teama de judecata lui Dumnezeu şi de osânda veşnică, iertarea însă aduce eliberarea interioară şi trecerea de la tristeţe la bucurie;

- anticipă judecata la care, fiecare om, va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Acum omului îi este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte. Convertindu-se la Cristos prin credinţă şi pocăinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă "şi nu va veni la judecată".

Sacramentul pocăinţei în criză?

O privire statistică asupra modului în care este frecventat sacramentul Pocăinţei scoate în evidenţă o criză tot mai profundă care merge, în anumite locuri şi la anumite categorii de persoane, până la fuga de confesional. Această criză, mult mai evidentă în Biserica din Occident, nu este străină nici Diecezei de Iaşi unde, chiar dacă "se face coadă încă la spovadă", frecventarea acestui sacrament a scăzut, mai ales în rândul tinerilor şi al creştinilor care locuiesc în oraşe. În plus, putem vorbi de o criză în trăirea acestui sacrament pentru că de foarte multe ori iertarea dobândită nu se concretizează într-o viaţă autentic creştină! Cu alte cuvinte, avem o viaţă sacramentală, dar nu una evanghelică, trăită după cuvântul lui Dumnezeu.

Care sunt cauzele acestei crize?

Prima cauză este pierderea sensului lui Dumnezeu, adică Dumnezeu nu mai este perceput ca prezenţă, ca realitate vie care acţionează în istorie şi în viaţa omului; nu se mai percepe raportul profund şi vital care există între om şi Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu este absolutizat omul care se pune pe sine în centrul tuturor.

A doua cauză este pierderea sensului păcatului. Omul modern, tributar unei societăţi desacralizate în care trăieşte, gândeşte că poate să se realizeze independent de orice normă morală, abandonându-se instinctului şi propriilor păreri arbitrare; el crede că totul este permis, că păcatul nu mai este păcat, ci face parte din procesele biologice inconştiente şi incontrolabile şi deci nu implică responsabilitate.

În măsură mult mai mică, dar nu de neglijat, o altă cauză s-ar putea găsi în anumite experienţe negative pe care unii credincioşi le au în legătură cu sacramentul Pocăinţei: o severitate prea mare, mai ales cu aceia care nu au încă o maturitate spirituală - copii, tineri - insistenţă deosebită numai pe anumite păcate "delicate", întrebări excesive care transformă spovada într-un interogatoriu, pot crea în sufletele unor credincioşi teamă sau aversiune faţă de acest sacrament.

b. Ungerea bolnavilor

"Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, îi îndeamnă să se asocieze de bună voie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu".

Boala şi suferinţa s-au aflat totdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne face să întrezărim moartea.

Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii? Răspunsurile sunt multe, dar singurul care aduce o rază de speranţă, de încredere, care dă sens suferinţelor şi morţii este răspunsul credinţei:

"Creştinii sunt conştienţi de complexitatea suferinţei, însă, luminaţi şi susţinuţi de credinţă, au posibilitatea de a pătrunde mai în profunzime misterul durerii şi de a o suporta cu mai mare tărie. De fapt, ei ştiu din cuvintele lui Cristos care este semnificaţia şi valoarea suferinţei pentru mântuirea proprie şi a lumii, şi cum în boală Cristos însuşi le este alături şi îi iubeşte, el care în viaţa sa pământească de atâtea ori i-a vizitat pe bolnavi şi i-a vindecat".

Cristos, care s-a arătat totdeauna milostiv cu cei bolnavi şi le-a venit în ajutor iertându-le păcatele şi vindecându-i, merge până acolo încât se identifică cu ei: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat". Mai mult, chemându-i pe ucenici să-l urmeze purtându-şi crucea, le încredinţează lor această misiune de compătimire şi vindecare: "Vindecaţi bolnavii..."; "În numele meu... îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi se vor vindeca".

Biserica, încă din vremea apostolilor, cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de sfântul Iacob:

"Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate".

Roadele acestui sacrament

- comunică un har sacramental, adică un har special al Duhului Sfânt, un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală; în starea de tulburare psihico-fizică, de nelinişte şi de încercare în care se află, bolnavul are nevoie de un ajutor special care să-i reînnoiască încrederea în Dumnezeu şi să-l întărească împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii;

- unirea cu patima lui Cristos - bolnavul primeşte harul de a aduce roade prin participarea la pătimirea răscumpărătoare a Mântuitorului, la opera salvifică;

- un har eclezial - bolnavul, asociindu-se de bună voie la pătimirea şi moartea lui Cristos, contribuie la binele poporului lui Dumnezeu;

- o pregătire pentru trecerea din urmă, când boala, în planul lui Dumnezeu, conduce la moarte; Maslul îl ajută pe cel care se află pe punctul de a ieşi din această lume să crească în credinţa şi speranţa că va participa la victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii;

- vindecarea trupească - poate avea loc în două forme: una pământească, imediată, care constă în recuperarea sănătăţii fizice, a doua escatologică, ce se va realiza la învierea de apoi şi care va reprezenta victoria totală şi definitivă asupra bolii şi a morţii.

Problematica pastoraţiei

Dintre toate sacramentele, pastoraţia Ungerii bolnavilor pare să fie astăzi cea mai deficitară, fragmentată şi provizorie, iar aceasta din mai multe cauze:

- cauze socio-culturale. Datorită fenomenului secularizării, omul contemporan este incapabil să integreze în propria existenţă realitatea suferinţei şi a bolii; într-o societate bazată pe producţie şi eficientism, bolnavul şi bătrânul sunt marginalizaţi, devin povară, piedică. Bolnavul însuşi, simţindu-se refuzat, se închide în sine, iar rudele acceptă această stare de lucruri, reducând tot mai mult la sfera privată boala unuia din familie. În aceste condiţii, preoţii sunt constrânşi la o acţiune privată, oarecum pe ascuns şi în grabă, chemaţi în ultimul moment pentru "a-şi face datoria" cât mai repede şi apoi să dispară!

- ignoranţa însoţită de prejudecăţi care a dus la acea concepţie total greşită că Ungerea bolnavilor este un semn precursor al morţii; de aceea preotul este chemat în ultima clipă "să nu-l sperie pe bolnav", sau chiar când bolnavul intră în comă sau şi-a dat deja sufletul!

- convingerea că aceste sacrament aparţine celor muribunzi şi nu tuturor acelora care sunt afectaţi de o boală gravă - şi bătrâneţea este uneori o boală destul de gravă -, sunt în pericol de moarte sau sunt slăbiţi din cauza unor suferinţe grele.