3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

4. Euharistia şi sfinţirea duminicii

a. Euharistia

Dacă economia mântuirii îşi are împlinirea în Cristos Domnul, atunci reprezentarea permanentă a misterul pascal îşi are adeverirea în dumnezeiasca Euharistie. De aceea, celebrarea Euharistiei este centrul întregii vieţi creştine, atât pentru Biserica Universală, cât şi pentru orice Biserică locală.

Euharistia este sacramentul sacramentelor, taina în care este conţinut tot binele spiritual al Bisericii, adică Isus Cristos însuşi, Paştele nostru. Conciliul Vatican II numeşte această taină izvorul şi culmea întregii vieţi creştine (SC 47). Toate sacramentele precum şi toate activităţile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi sunt rânduite în vederea ei, căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi pâinea cea vie.

După prefacere, în timpul sfintei Liturghii, preotul rosteşte "Misterul credinţei". Această afirmaţie vrea să spună că tot ceea ce Biserica crede şi trăieşte, este celebrat în Euharistie; pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: "Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi".

Euharistia - jertfa lui Cristos

Lucrarea de mântuire a oamenilor pe care Cristos a înfăptuit-o din iubire a culminat cu jertfa de pe cruce prin care, Cristos a ispăşit păcatele omenirii şi a adus Tatălui ceresc lauda şi mulţumirea desăvârşită. Prin Euharistie, Cristos prelungeşte lucrarea de mântuire până la sfârşitul lumii, pentru ca roadele mântuirii să ajungă la toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile.

Aşadar, Euharistia este jertfa lui Cristos de pe Calvar care devine prezentă pe altar. Cristos a făcut din Euharistie memorialul morţii sale de pe cruce, memorial însemnând nu comemorarea unui eveniment din trecut, nici amintirea unui fapt săvârşit cândva, ci reactualizarea, aducerea lui în prezent.

Aşa cum Moise a instituit memorialul "Paşte-alianţă", la împlinirea timpurilor Isus a instituit noul "memorial" pe care discipolii săi vor trebui să-l celebreze pentru a vesti moartea sa şi a proclama învierea sa, în aşteptarea venirii sale. Biserica a reamintit acest adevăr de credinţă la Conciliul Vatican II:

"La Cina de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a trupului şi sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătura carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos.

Pornind de la acest text conciliar, reiese că Euharistia a fost instituită de Cristos, este un sacrificiu sacramental, este jertfa lui Cristos, memorialul Paştelui său care face să fie prezent, eficace, actual pentru noi astăzi sacrificiul săvârşit şi oferit de Cristos o dată pentru totdeauna pe cruce şi anticipă împlinirea viitoare:

"Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit, se împlineşte opera răscumpărării noastre".

Euharistia, taina iubirii - prezenţa totală a lui Cristos

Caracteristica iubirii este aceea de a se dărui. Cristos, iubirea personificată, a venit şi a rămas în mijlocul nostru în atâtea moduri pentru a ni se dărui. O modalitate sublimă a prezenţei lui Cristos în Biserică este tocmai prezenţa euharistică. În Euharistie nu este prezentă numai persoana divină a lui Cristos, dar Cristos întreg, cu divinitatea şi omenitatea sa, cu trupul şi sângele său. De aceea, prezenţa lui Cristos în Euharistie este sacramentală (nu fizică), substanţială (toată substanţa pâinii şi a vinului devine trupul şi sângele lui Cristos), reală (nu aparentă), permanentă (rămâne şi după celebrare), Cristos fiind prezent total şi întreg (trup, sânge, suflet, divinitate; nu separat sau fragmentat).

Prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie este una din dogmele centrale ale creştinismului. Totodată este cel mai profund mister care nu poate fi cunoscut nici prin simţuri, nici cu raţiunea, ci numai prin credinţă, acceptând ca adevărate cuvintele lui Cristos:

Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat, ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului pentru că el, care este adevărul, nu minte (Sf. Ciril din Alexandria).

Prezenţa în Euharistie a lui Cristos cel înviat, devine culmea celorlalte modalităţi de prezenţe. Din nou, Conciliul este clar:

"Cristos... este prezent în multe feluri în Biserica sa: în cuvântul său, în rugăciunea Bisericii sale, «unde sunt doi sau trei adunaţi în numele său» (Mt 18,12), în cei săraci, în cei bolnavi, în cei robiţi (Mt 25,31-46), în sacramentele ale căror autor este, în jertfa Liturghiei şi în persoana celebrantului. Dar, «el este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice»".

Pentru această prezenţă diferită de celelalte sacramente, Biserica, încă din primele secole, a păstrat Euharistia şi după celebrarea liturgică, adorând-o şi înconjurând-o cu tot respectul. Scopurile păstrării sfintei Euharistii sunt următoarele: administrarea viaticului, distribuirea Împărtăşaniei, pentru motiv just, în afara sfintei Liturghii şi adorarea preasfântului sacrament ca dovadă de recunoştinţă şi iubire faţă de Domnul nostru Isus Cristos. Prin urmare, este de reţinut că Euharistia care se păstrează în bisericile noastre, nu este o relicvă, dar o persoană: prezenţa întrupată, victima vie, prezenţa glorioasă a persoanei lui Cristos care trăieşte în mijlocul nostru, plin de har şi de adevăr, pentru a fi centrul şi inima comunităţilor noastre parohiale şi a lumii întregi.

Sfânta Liturghie

Isus Cristos este prezent într-un mod special în timpul sfintei Liturghii care este culmea liturgiei şi centrul religiei creştine. Celebrarea sfintei Liturghii, întrucât este acţiunea lui Cristos şi a poporului lui Dumnezeu constituit în mod ierarhic, constituie centrul întregii vieţi creştine pentru Biserica Universală, pentru cea locală şi pentru fiecare credincios. Aici se află "culmen" atât a acţiunilor prin care Dumnezeu sfinţeşte lumea în Cristos, cât şi a cultului pe care oamenii îl aduc Tatălui, prin Cristos.

Sfânta Liturghie este întrunirea prin excelenţă a Bisericii, ca şi comunitate supranaturală a fiilor lui Dumnezeu; este adunarea plenară a poporului lui Dumnezeu, adunare în care ne întrunim pentru a ne instrui, pentru a oferi Tatălui un sacrificiu care să fie vrednic de el, pentru a face tot mai strânsă unirea noastră cu Cristos şi cu fraţii noştri.

Acest obicei datează încă de la începuturile creştinismului. În Faptele Apostolilor se menţionează că primii creştini "erau stăruitori la învăţătura apostolilor şi unirea frăţească, la frângerea pâinii şi la rugăciune". Adunarea liturgică era totul pentru primii creştini, care, pentru a lua parte la ea, sfidau şi moartea în timpul persecuţiilor.

Cele două mari momente ale celebrării Liturghiei, liturgia cuvântului şi liturgia euharistică formează un singur act de cult. Are câteva rituri introductive şi de încheiere. Aşa s-a desfăşurat şi Cina sau Liturghia pe care Isus, după înviere, a celebrat-o cu cei doi ucenici în drum spre Emaus: pe drum le-a explicat Scripturile (liturgia cuvântului), apoi, şezând la masă cu ei, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o (liturgia euharistică).

După întâlnirea cu Cristos în "sacramentul" cuvântului, are loc întâlnirea cu el sub semnele pâinii şi ale vinului. Adunarea creştină celebrează jertfa euharistică, acea jertfă care este unicul sacrificiu al lui Cristos în care el este preot şi victimă. La Liturghie, este el însuşi cel care se oferă şi ne oferă cu el şi pe noi, fiind şi noi părtaşi la roadele jertfei sale de pe Calvar. De aceea, nu este adevărată participare la Liturghie dacă nu ne oferim cu Isus, pentru el şi în el, cu bucuriile, cu suferinţele, cu speranţele noastre, dacă nu oferim cu el tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem; dacă nu devenim ostii cu Cristos - ostie, dacă nu jertfim pe aceeaşi cruce pe care a murit Cristos eul nostru cu toate pasiunile, dacă nu devenim cu el "corăscumpărători". În acest sens, Conciliul notează:

"Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini şi spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci, înţelegându-l bine cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu. Nu numai să ofere ostia nepătată prin mâinile preotului, ci împreună cu el să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi".

Participarea creştinului la Liturghie se concretizează în mod special prin participarea sacramentală la ospăţul euharistic. Chemarea lui Cristos de a-l primi în sfânta Împărtăşanie este deosebit de stăruitoare: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi". Iar după expresia sfântului Toma d'Aquino, aşa cum există nevoia biologică a hranei pentru trup, tot la fel există pentru suflet o necesitate vitală a împărtăşaniei, a acestei hrane prin excelenţă care este Cristos însuşi. De aceea, cei care neglijează apropierea de masa euharistică, ajung din vina lor să trăiască o viaţă anemică, incoerentă şi sunt mereu în pericolul de a pierde prietenia cu Dumnezeu.

Condiţiile cerute pentru primirea sfintei Împărtăşanii sunt menţionate în Codul dreptului canonic şi în Catehismul Bisericii Catolice, dar aceste condiţii sunt neglijabile, având în vedere roadele imense pe care sfânta Împărtăşanie le produce în viaţa creştinului.

Rodul principal al Împărtăşaniei este unirea intimă cu Isus Cristos. Mântuitorul a spus: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el". Într-adevăr, Euharistia potoleşte foamea şi setea, esenţiale omului, foamea şi setea după Dumnezeu. Ea este izvor de forţă morală, antidot împotriva slăbiciunii şi nestatorniciei noastre, este izvor nesecat de viaţă divină. Împărtăşania este o hrană spirituală mai puternică decât noi pentru că ne asimilează într-un mod atât de minunat încât să putem spune cu apostolul: "Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine".

Sfânta Împărtăşanie realizează şi unitatea Bisericii şi unitatea creştinilor între ei. Cei care o primesc, fiind mai strâns uniţi cu Cristos, sunt totodată mai strâns uniţi între ei, formând împreună un singur trup, care este Biserica. Aşadar, Euharistia exprimă şi realizează fraternitatea şi reconcilierea, exprimă şi produce unitatea poporului lui Dumnezeu, formând astfel o comunitate unită, dar deschisă Bisericii Universale, pâinea netrebuind numai să fie mâncată, dar trebuind să fie şi împărţită. Astfel, Euharistia este sacramentul carităţii şi al păcii, iar iubirea faţă de Cristos euharisticul trebuie să treacă de la linia verticală la cea orizontală, adică la iubirea faţă de toţi oamenii. Iubirea primită de la Cristos trebuie să fie dăruită celor din jurul nostru, ea fiind semnul distinctiv al autenticităţii creştine.

Sacramentele iniţierii creştine astăzi

Modul în care sunt percepute şi mai ales trăite sacramentele iniţierii creştine astăzi ridică anumite întrebări:
- Pregătirea care se face, mai ales pentru Botez şi Mir, este suficientă?
- Naşii îşi înţeleg obligaţiile ce le revin? Pentru marea majoritate dintre creştini nu există nici o implicare din partea naşilor în formarea spirituală a finilor - unii nici nu-i cunosc!
- Cine poate fi naş? Cunoaştem răspunsul oficial, dar ştim că practica diferă foarte mult de la o parohie la alta, de la parohiile din mediul rural la cele din oraş!
- Vârsta de 12 ani cerută pentru primirea Mirului este într-adevăr "vârsta maturităţii creştine"?
- Vârsta de 7 ani - pentru Euharistie - este oare "vârsta priceperii"?
- Participarea la Euharistie - celebrarea Liturghiei şi împărtăşania - cunoaşte o scădere vizibilă în ultimii ani; este oare numai efectul crizei prin care trece societatea de astăzi sau responsabilităţile trebuie căutate şi în Biserică, în atitudinea unor preoţi, în modul lor de a celebra, în calitatea mesajului, în predicile doar moralizatoare, pline de reproşuri etc.
- Ce se poate face ca ruptura dintre participarea la sacramente şi viaţa de fiecare zi să nu fie atât de mare, să nu avem atât de "mulţi creştini doar duminica?"
- Posibilitatea de a ne împărtăşi "ori de câte ori participăm la sfânta Liturghie" nu ar trebui revizuită în forma ei de aplicare în Dieceza de Iaşi?
- Este oare momentul introducerii distribuirii Împărtăşaniei "în palmă"?
- În ce măsură pot fi implicaţi laicii în distribuirea Împărtăşaniei?
- Numărul de Liturghii ce se celebrează într-o parohie este într-adevăr motivat de "raţiuni pastorale"?
- Este bine să fie copiii cei care proclamă lecturile la Liturghiile care se celebrează pentru copii? Pot fi ei într-adevăr "vestitori ai cuvântului"?

b. Sfinţirea duminicii

"În ziua numită a soarelui, se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat".

Cu aceste cuvinte sfântul Iustin descria către anul 155 celebrarea euharistică a creştinilor. Adunarea duminicală a creştinilor a fost încă de la începuturi unul din semnele caracteristice ale Bisericii.

"Noi celebrăm duminica datorită preamăritei învieri a Domnului Isus Cristos, nu numai de Paşti, ci şi în fiecare săptămână": astfel se exprima, la începutul secolului al V-lea, papa Inocenţiu I, confirmând o practică deja bine înrădăcinată, care a luat naştere încă din primii ani după învierea Domnului. Sfântul Vasile vorbeşte de "sfânta duminică, onorată de învierea Domnului, pârgă a tuturor celorlalte zile", iar sfântul Augustin numeşte duminica "sacramentul Paştelui".

Prima zi a săptămânii, ziua învierii lui Cristos, este, după precizarea Conciliului, ziua festivă primordială a creştinilor. Este şi rămâne pentru ei ziua cea mai importantă. Celebrarea euharistică este centrul şi culmea duminicii, unde "întreaga comunitate a credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat care îi invită la ospăţul său".

Obligaţia de a observa preceptul duminical provine dintr-o necesitate interioară a vieţii de credinţă. Viaţa de credinţă a comunităţii parohiale depinde de practica duminicală, deoarece Biserica prinde viaţă şi din momentele de întâlnire de la celebrările comunitare. Cine nu respectă ziua de duminică din neglijenţă, cu greu va şti să păstreze o credinţă vie.

La încheierea anului jubiliar 2000, sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, privind spre un nou parcurs pastoral pentru noul mileniu, îndeamnă comunitatea creştină să se apropie mai mult de celebrarea sacramentelor, mai ales de Euharistie.

"Trebuie să se persevereze în această direcţie, dând o importanţă specială Euharistiei duminicale şi duminicii însăşi, înţeleasă ca o zi specială de credinţă, ziua Domnului înviat şi a darului Duhului, adevăratul Paşte al săptămânii (...). Nu ştim ce evenimente ne va rezerva mileniul care începe, dar avem certitudinea că el va sta puternic în mâinile lui Cristos, regele regilor şi Domnul domnilor, şi, celebrând Paştele său nu numai o dată pe an, ci în fiecare duminică, Biserica va continua să arate astfel fiecărei generaţii cine constituie axa purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii şi cel al destinului ei final".

În continuarea scrisorii, referindu-se la timpurile particulare pe care le trăim, Sfântul Părinte insistă ca participarea la Euharistie să fie pentru toţi creştinii sufletul duminicii.

"Este un angajament la care nu se poate renunţa şi care trebuie trăit nu numai ca o împlinire a unui precept, ci ca o necesitate pentru o viaţă creştină într-adevăr conştientă şi coerentă".

Magisteriul Bisericii cere ca încă de la începutul formării creştine, credincioşii să fie instruiţi cu privire la considerarea şi respectarea duminicii ca o sărbătoare primordială, în care toţi să se adune pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a participa la misterul pascal.

În timpurile actuale există anumite fenomene care pun în pericol justa celebrare a zilei Domnului. Duminica este considerată ca o zi de odihnă, ziua exodului, a excursiilor, a petrecerilor, a spectacolelor şi a sporturilor. Biserica a încercat să găsească noi soluţii, celebrând Liturghia prefestivă, dar aceasta nu este peste tot o alternativă reuşită.

Participarea la Euharistie în zilele de duminică şi de sărbătoare este un moment forte de sfinţire a zilei respective şi este şi har şi mijlocire pentru a deveni mai apţi pentru a sfinţi ziua Domnului. Abţinerea de la anumite activităţi nu înseamnă numaidecât sfinţirea sărbătorii, ci doar o condiţie pentru a putea aduce cult lui Dumnezeu şi a îngriji de viaţa spirituală.

Din cele expuse mai sus ne dăm seama de importanţa sfintei Euharistii în viaţa creştinului. Ea este memorialul Paştelui lui Cristos, este inima Bisericii, iar celebrarea euharistică este o imagine fidelă a ceea ce este Biserica şi însăşi raţiunea sa de a fi. Astfel, Biserica apare ca o comunitate fraternă convocată de Domnul, o comunitate în ascultarea Domnului său, o comunitate care crede, o comunitate care "face" Euharistia şi care este "construită" de Euharistie prin darul Duhului Sfânt.

c. Cântul sacru

Cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei în manifestarea ei solemnă. El este strâns legat de acţiunea liturgică, dând o expresie mai plăcută rugăciunii, favorizând unitatea credincioşilor şi contribuind la o mai mare solemnitate a riturilor sacre. Biserica aprobă şi admite în cultul divin toate formele de artă muzicală adevărată care slujeşte scopului de a da slavă lui Dumnezeu şi a sfinţi pe credincioşi.

Păstrând tradiţia muzicală a Bisericii Universale, Biserica noastră locală de Iaşi a adus slavă lui Dumnezeu prin cântul gregorian în limba latină, veacuri de-a rândul, folosind cântările monodice din aşa-numitul "Liber usualis" sau diferite cântări polifonice mai accesibile, în general mise, tot în limba latină.

Concomitent cu aceste cântări s-a dezvoltat şi un repertoriu muzical în limba română format din diferite piese gregoriene traduse, din compoziţii autohtone sau din unele cântece împrumutate din Biserica Greco-Catolică şi Ortodoxă, mai ales legate de repertoriul marilor sărbători ale Crăciunului şi ale Paştelui.

După Conciliul Vatican II, prin influenţa Bisericii Catolice din Occident, în dieceza noastră a pătruns spiritul muzicii moderne. Primul pas au fost traducerile din repertoriul italian, apoi francez, german, polonez, englez, maghiar, apoi compoziţii autohtone în stil modern sau folk şi în final împrumuturi din cântul Bisericii Greco-Catolice, Ortodoxe şi chiar din cel neoprotestant.

În ceea ce priveşte textele fixe de la sfânta Liturghie (Kyrie, Gloria, Sanctus şi Agnus Dei), tonul psalmilor şi ritualul înmormântării, s-a încercat pe cât posibil o traducere inspirată din gregoriană.

Un rol deosebit în formarea unui repertoriu muzical românesc cu accent autohton l-au avut preoţii: Carmil Tocănel, Herghelegiu, Serin, Constantin Hausner, Iosif Simon etc.

Ajuns în fruntea diecezei, episcopul Petru Gherghel, printre multe alte iniţiative, a avut-o şi pe aceea de realizare a unei antologii muzicale prin culegerea şi editarea tuturor cântecelor existente în dieceză. Prin strădania comisiei muzicale, a cărei inimă au fost preoţii Ioan Ciuraru şi Iosif Simon, această muncă a fost finalizată, constituind azi singura colecţie de cântece oficial autorizată în dieceză, constituind o comoară adevărată a cântului nostru sacru popular simplu şi totodată profund.

Dintotdeauna, dar parcă cu precădere în ultimii ani, Seminarul din Iaşi s-a evidenţiat, contribuind cu ajutorul studenţilor şi al profesorilor de specialitate la promovarea cântului liturgic prin editarea unor colecţii cu uz intern şi nu numai.

În toată această perioadă de după Conciliul Vatican II şi până azi s-a făcut uneori simţită nemulţumirea şi chiar critica, în multe cazuri îndreptăţită, a unor preoţi şi chiar credincioşi legat de compoziţii şi traduceri mai puţin reuşite sau de anumite intervenţii neavenite ale unor comisii în texte sau melodii existente.

Documentul Bisericii despre liturgie, vorbind despre cântul liturgic, îl numeşte tezaur şi îndeamnă ca el să fie păstrat şi cultivat cu grijă acordându-se o mare importanţă educaţiei şi practicii muzicale. Seminarul, atât cel minor cât şi cel major nu trebuie să neglijeze să ofere viitorilor preoţi pe lângă formarea teologică şi suficiente cunoştinţe de muzică sacră. Un rol aparte trebuie acordat Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti, căreia să nu i se rezerve doar rolul de a pregăti viitori dascăli, dar chiar şi pe acela de a încuraja cântul sacru în general prin descoperirea şi promovarea de autori valoroşi de text şi muzică bisericească. Aşadar, cântul gregorian este recunoscut de Biserică drept propriu liturgiei romane. De aceea, acestuia ar trebui să i se dea primul loc în acţiunile liturgice, fără însă a exclude celelalte genuri de muzică.

Referitor la cântul religios popular, el trebuie să fie promovat în mod inteligent pentru ca toţi credincioşii să poată lua parte activ la celebrările liturgice.

În ceea ce priveşte instrumentele, orga ocupă un loc privilegiat, fiind un instrument muzical tradiţional. Celelalte instrumente trebuie să fie adaptate demnităţii Biserici şi să favorizeze pietatea credincioşilor.

În compunerea pieselor muzicale, ca şi în selectarea lor, trebuie să se ţină seama mereu de faptul că ele nu se adresează doar corurilor de renume, dar şi corurilor modeste şi chiar maselor obişnuite de credincioşi care simt nevoia să-şi exprime credinţa şi evlavia şi în formă cântată.

Trebuie să se aibă totdeauna în vedere ca textele cântului sacru să fie conforme cu doctrina catolică şi de preferinţă să fie inspirate din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice.

La numărul 29 al constituţiei liturgice Sacrosanctum Concilium se aminteşte că nu numai ministranţii, lectorii sau acoliţii, dar chiar şi membrii corului bisericesc îndeplinesc o adevărată slujire liturgică, manifestând în tot ceea ce fac pietate sinceră şi bună rânduială demnă de măreţia unei asemenea slujiri pe care poporul lui Dumnezeu pe drept le cere de la ei. Cât de bine se verifică în acest context dictonul "Qui bene cantat bis orat"!

Problemele expuse mai sus, ca şi multe altele aşteaptă luări de poziţie şi soluţionări. Nu-i de dorit ca intervenţiile să fie făcute doar în ideea de a critica sau corecta, ci mai ales cu intenţia de a preîntâmpina multe din neajunsurile existente în această materie. În acest sens, se poate spune că după destrămarea renumitei comisii muzicale diecezane se simte acut necesitatea formării unei noi comisii care să favorizeze, să controleze şi să promoveze noi compoziţii şi să autorizeze introducerea oficială a noilor cântece în colecţia existentă aprobată de episcopul nostru.