3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

1. Liturgia - noţiuni generale

În contextul vieţii creştine, liturgia ocupă un loc privilegiat din mai multe motive. Înainte de toate, ea este şcoala vieţii spirituale a Bisericii, dar nu o simplă şcoală, ci "prima şcoală a vieţii noastre spirituale" (Paul al VI-lea). Într-adevăr, prin intermediul cuvântului, al semnelor, al catehezelor, prin rugăciunile şi sărbătorile anului liturgic, Biserica explică şi arată toată puterea ei pedagogică, de instruire a poporului lui Dumnezeu în viaţa spirituală. Pe bună dreptate, Conciliul numeşte liturgia "izvorul primar şi indispensabil din care credincioşii pot dobândi un spirit cu adevărat creştin" (SC 14), adică îşi pot forma o adevărată spiritualitate creştină care să fie şi spiritualitatea Bisericii; în liturgie creştinul descoperă izvoarele harului şi formele caracteristice ale conţinuturilor misterice (cuvântul, rugăciunea, sacramentele, anul liturgic) ale căror celebrări îi pot modela şi maturiza existenţa creştină.

Conciliul Vatican II în constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium defineşte liturgia în realitatea ei profundă:

"Liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi în acelaşi timp se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos - de cap şi mădularele sale.

Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos, preotul, şi a trupului său care este Biserica, este acţiunea sacră prin excelenţă, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii".

Cuvântul grecesc "liturgia" (leitourgia) la origine semnifica "o slujire în favoarea comunităţii", iar în sens mai larg şi un "oficiu divin public", dar în înţelegerea creştină şi după specificarea Conciliului, liturgia este înainte de toate "opera lui Dumnezeu" în favoarea oamenilor, înainte ca ea să devină, într-un al doilea moment, slujirea noastră prin care îi răspundem, ne rugăm şi îi mulţumim lui Dumnezeu.

Nu suntem noi cei care realizăm şi împlinim sau "îi dăm forma" liturgiei, ci este însuşi Cristos "liturgul", primul celebrant al serviciului nostru divin. El a împlinit pentru noi "opera lui Dumnezeu": mântuirea noastră şi preamărirea lui Dumnezeu. Marea "liturgie" a lui Cristos este dăruirea propriei vieţi, sacrificiul pe care el, "o dată pentru totdeauna" l-a oferit pe cruce pentru noi şi pentru împăcarea noastră cu Tatăl.

Ori de câte ori Domnul Cristos celebrează liturgia pentru noi şi cu noi, "se actualizează opera răscumpărării noastre". Această afirmaţie este valabilă în mod special în cazul sacramentelor, şi în mod particular pentru sacramentul sfintei Euharistii în care Cristos însuşi se oferă pe sine Bisericii şi Tatălui ceresc. Aceasta vrea să sublinieze Conciliul când vorbeşte de acţiunea sacerdotală a lui Cristos. Isus, marele preot, este prezent cu prezenţa sa invizibilă, dar reală, în toate celebrările liturgice şi continuă să săvârşească lucrarea pe care a săvârşit-o în cursul vieţii sale pământeşti. În limba română, mare preot este traducerea cuvântului pontifex, care înseamnă "făcător de punte". Acest cuvânt latin exprimă foarte bine misiunea preoţească a lui Isus Cristos: punte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Pe această punte, care este Cristos se realizează toate acţiunile liturgice; Isus îşi continuă misiunea preoţească, adică de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Este vorba de opera pe care a împlinit-o prin misterul pascal prin care el însuşi, dobândind promisiunile făcute de Tatăl, a eliberat întregul neam omenesc şi l-a constituit "un neam sfânt, popor dobândit, moştenire aleasă, preoţie regească", realizând astfel sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu. Într-adevăr, acesta a fost adevăratul cult al lui Cristos adus Tatălui, în sensul că prin sine el i-a readus la Dumnezeu pe oameni, purificaţi, sfinţiţi şi reconciliaţi. Acum, prin liturgie, aceeaşi operă a lui Cristos este reactualizată: omul se poate sfinţii şi astfel poate să-i dea slavă lui Dumnezeu.

S-a notat că Sacrosanctum Concilium defineşte liturgia exerciţiul preoţiei lui Cristos. Se specifică apoi că în liturgie, prin intermediul semnelor sensibile, este semnificată şi realizată sfinţirea oamenilor şi de asemenea este exercitat cultul public şi integral al trupului mistic al lui Cristos. Astfel este scos în evidenţă caracterul sacramental al Bisericii şi scopul final al liturgiei. O astfel de finalitate nu constă numai în cultul către Dumnezeu, dar şi în sfinţirea omului. Elementele constitutive ale acestui proces sunt: pe de o parte acţiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, răspunsul cultual al omului. Astfel, liturgia devine realmente locul privilegiat de întâlnire şi de dialog dintre Dumnezeu şi om. Prin intermediul semnelor, din marea sa milostivire şi din imensa iubire faţă de om, Dumnezeu se coboară spre om; acesta, mântuit şi sfinţit, se înalţă cu încredere filială către Dumnezeu.

În acest sens se poate vorbi de o dublă mişcare favorizată de liturgie: una de sus în jos, de la Dumnezeu la oameni, alta de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu. Aceste două elemente - ascendent şi descendent - indică unitatea care se instaurează între Dumnezeu şi om. În liturgie Dumnezeu vorbeşte poporului său prin Cristos care continuă să vestească evanghelia mântuirii şi, prin Cristos, cu el şi în el, poporul adunat răspunde lui Dumnezeu prin cântări şi rugăciuni.

Prin urmare, în acţiunile liturgice, Cristos îşi continuă misiunea preoţească, adică de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Prin el, Dumnezeu continuă să sfinţească lumea şi aceasta este ceea ce numeşte liturgia linia descendentă - coborâtoare - sau catabasică. Dar la această acţiune de mântuire a lui Dumnezeu comunitatea creştină răspunde tot prin intermediul lui Cristos, prin rugăciuni de laudă şi de recunoştinţă şi aceasta este numită în liturgie linia ascendentă - coborâtoare - sau anabasică.

Deoarece în celebrările liturgice acţiunea lui Dumnezeu este mult mai importantă decât intervenţia omului, linia descendentă are o importanţă mai mare decât cea ascendentă. Aceste două linii nu se pot separa, ele sunt prezente în orice acţiune liturgică, întrucât orice celebrare liturgică este o întâlnire, un dialog între Dumnezeu şi oameni, înfăptuit prin intermediul lui Isus Cristos. În unele celebrări liturgice predomină linia descendentă în altele linia ascendentă. Acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu - descendentă - este predominantă în celebrarea sacramentelor. Aducerea de mulţumire şi laudă a lui Dumnezeu - ascendentă - este predominantă în Liturgia orelor (Breviar). Aceste două linii sau acţiuni îşi găsesc armonizarea maximă în celebrarea Euharistiei (Liturghie), care este inima întregii liturgii; la Liturghie, pe de o parte, se face prezentă sacramental întreaga lucrare de mântuire înfăptuită de Isus Cristos, pe de altă parte i se aduce lui Dumnezeu prin Isus Cristos mulţumire perfectă.

Constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium în definiţia amintită mai sus afirmă că în liturgie se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos - de cap şi mădularele sale. Cult înseamnă adoraţie, laudă, mulţumire (linia ascendentă). Sfântul Paul ne învaţă că prin Botez creştinii devin mădulare ale unui singur trup al cărui cap este Cristos. La o celebrare liturgică, Isus Cristos, capul, nu este singur în aducerea de închinare, de laudă şi mulţumire, ci îşi asociază şi mădularele trupului său, adică pe creştinii care iau parte la celebrare. În felul acesta cultul adus Tatălui este integral.

Cu siguranţă, liturgia nu este unica acţiune a Bisericii şi prin urmare nu epuizează toată acţiunea ei. De aceea, "mai înainte ca oamenii să se poată apropia de liturgie, trebuie ca ei să fie chemaţi la credinţă şi la convertire". Vestirea evangheliei, slujirea activă a aproapelui, rugăciunea, jertfirea de sine, mărturia ascunsă sau expresă a vieţii creştine: toate acestea ţin de viaţa Bisericii. Dar totuşi, "liturgia este culmea spre care tinde toată activitatea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei".

Desigur, uneori se poate ivi necesitatea de a absenta de la oficiul divin pentru a veni în întâmpinarea unei nevoi urgente a aproapelui. Dar iubirea aproapelui şi oficiul divin nu se opun. Pentru Biserică, liturgia rămâne "lucrul cel mai important, cel mai urgent şi cel mai sublim care se poate înfăptui pe pământ", deoarece din acest izvor îşi primeşte toată forţa, de aceea merită cea mai mare atenţie şi veneraţie.

Experienţa ne învaţă că acolo unde liturgia Bisericii este celebrată în mod demn şi cu iubire în toată simplitatea şi frumuseţe ei, acolo credincioşii se reunesc în mod spontan. Liturgia devine astfel izvorul din care se poate absoarbe seva vie a lui Cristos care se oferă pentru a ne astâmpăra setea.