PASTORAŢIA COPIILOR ŞI A TINERILOR
Responsabilitate şi angajare

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

A. Cine sunt copiii şi tinerii pentru Biserică

Copiii - preferaţii Domnului

Tratând despre datoria Bisericii de a se ocupa şi de a se îngriji în mod special de copii, nu putem să nu începem cu unele referinţe la exemplul şi la atitudinea lui Isus faţă de aceştia, prietenul celor "mai mici" dintre fraţii săi.

În primul rând, amintim că şi Isus a fost copil, copilăria sa fiind sintetizată în acele câteva cuvinte pe care sfântul Luca ni le prezintă, care sunt, probabil, o confidenţă din partea Mariei: "Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, iar harul lui Dumnezeu era asupra lui (...) Apoi coborî cu ei, se înapoie la Nazaret şi le era supus. Mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Lc 2,40.51-52).

În al doilea rând, subliniem atenţia deosebită a lui Isus faţă de copii. Copiii sunt preferaţii Domnului (cf. Mc 10,16), sunt simbolul disciplinei autentice (cf. Mt 19,14). Cerul este promis tuturor celor care, ca şi ei, curaţi şi bogaţi în bunătate, se încredinţează Tatălui. Numai aceştia îl pot găsi pe Dumnezeu Tatăl şi pot deveni, datorită harului lui Isus, fii ai lui Dumnezeu. Cine va provoca pierderea unuia din cei mici ai săi, care cred în el, săvârşeşte un delict grav şi mai bine i-ar fi aceluia "să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare" (Mt 18,6). Se ştie foarte bine ceea ce Isus spunea şi făcea pentru copii: îi binecuvânta, îi lua în braţe, îi apăra, voia ca să fie feriţi de scandal, îi propunea ca model sau simbol al apartenenţei la împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 18,1-10; 19,13-15; Mc 9,35-36; 10,13-16; Lc 9,46-48; 18,15-17).

Această iubire a lui Isus faţă de copii nu putea să nu treacă şi în inima Bisericii. Biserica trebuie să vadă în copii partea cea mai delicată a turmei care i-a fost încredinţată, trebuie să vadă în ei terenul fertil al Bisericii, atât al celei de azi, dar mai ales al celei de mâine. Prin urmare, pastoraţia copiilor trebuie să fie unul din sectoarele principale ale activităţii sale.

Copiii în lumea de azi

Într-un context socio-cultural, în continuă transformare, situaţia copiilor este şi ea foarte diferită. Astfel, este în mod evident diferită situaţia copiilor de la oraş de cea a copiilor de la sate care au rădăcini culturale şi ambiente de viaţă diferite. Totuşi, în ciuda diferenţelor, putem descoperi şi sublinia în continuare anumite elemente de convergenţă care caracterizează vârsta copilăriei, vârstă care ţine, după părerea celor mai mulţi, până la 12 ani.

Copilăria este o stare de tranziţie, de formare a identităţii personale. Este vârsta în care de la un comportament egocentric se trece, treptat, la atitudini de deschidere faţă de cei din jur. În mod gradual, copiii descoperă în afară de părinţi şi alte modele în societate, ies de sub influenţa familiei pentru a stabili noi relaţii cu cei de aceeaşi vârstă, cu educatori, cu cei din cadrul şcolii. Astfel, copiii fac trecerea de la modelele de mare importanţă oferite de părinţi, la cele propuse de către educatori şi de către colegi.

O altă problemă este faptul că cei mai mulţi copii petrec cele mai multe ore din zi în faţa televizorului, fără a fi ajutaţi să controleze informaţiile pe care le primesc. Astfel, încă din primii ani de viaţă, îşi însuşesc limbajul imaginii, al mijloacelor de comunicare în masă, fără a mai fi în stare să mai acorde aceeaşi atenţie şi discursului oral. Imaginea devine adesea adevăratul şi unicul mijloc de cunoaştere, canalul prin care, în cele mai multe cazuri, li se descoperă pentru prima dată ceea ce oamenii spun despre Dumnezeu, despre istoria religioasă a omenirii şi despre evenimentele din Biserică. În felul acesta, copiii sunt stimulaţi să pună întrebări referitoare la sensul vieţii, al morţii, al omului, al lumii şi să relativizeze opiniile, atât de numeroase şi, în acelaşi timp, atât de contradictorii, care îi "bombardează" în fiecare zi. Însăşi credinţa lor este în pericol în acest climat al pluralismului de idei şi de comportări, ea putând fi considerată ca una dintre atâtea alte opinii care poate fi relativizată ca şi celelalte.

Instituţia de bază, familia, suferă o serie de mutaţii fără precedent: din cauza obligaţiilor profesionale, părinţii sunt puţin timp acasă şi, astfel, se răceşte relaţia dintre soţ-soţie şi, concomitent, dintre părinţi-copii, aceştia fiind abandonaţi prea devreme propriilor forţe, devenind beneficiarii unei libertăţi care, în mod normal, aparţine vârstei adulte.

Datorită sărăciei, multe familii nu pot asigura copiilor o educaţie adaptată vârstei lor, aceştia fiind obligaţi să abandoneze şcoala, să ajungă în rândul copiilor străzii, să fie victime ale drogurilor, ale pornografiei şi ale prostituţiei. În multe cazuri, ne găsim astăzi în faţa unor copii incapabili să reflecteze, foarte instinctivi, fără nici o motivaţie şi orientare în viaţă.

Tinerii - viitorul Bisericii

Situaţia tinerilor în lumea de astăzi apare ca o realitate complexă, însă o realitate de o importanţă fundamentală pentru viitorul societăţii religioase şi civile. Perioada tinereţii variază în funcţie de transformările şi de condiţionările bio-psiho-somatice: pentru unii între 14 şi 25 de ani, pentru alţii între 12 şi 30 de ani. Mai recent, această perioadă a tinereţii este împărţită în trei etape cu folosirea unei terminologii specifice: preadolescenţa între 12 şi 14 ani; adolescenţa între 14 şi 18 ani; tinereţea între 18 şi 30 de ani. Intenţia noastră nu este aprofundarea fiecăreia din aceste etape în mod separat, ci vom face unele consideraţii de ordin general despre problematica şi pastoraţia tinerilor, referindu-ne la toate cele trei etape.

Aspecte pozitive

Problema tinerilor este fundamentală pentru comunitatea creştină, este o problemă de viaţă şi de viitor. Biserica este conştientă de aceasta şi, de aceea, s-a ocupat mereu de tineri cu aceeaşi iubire predilectă a lui Isus. Istoria Bisericii este plină de iniţiative pentru educarea tinerilor, pentru a-i conduce la maturitate umană şi creştină. În special, în ultimul secol, în care problema tinerilor a devenit una dintre cele mai urgente pe plan familial, şcolar, social şi religios, magisteriul Bisericii a intervenit deseori în favoarea tinerilor, a promovat şcoli, opere religioase şi sociale, organizaţii, campanii şi întâlniri internaţionale cu tinerii, pentru a-i apăra astfel pe tineri de nenumăratele pericole, pentru a-i salva şi a-i forma după legea lui Dumnezeu şi credinţa creştină, pentru a-i păstra în Biserica lui Cristos.

Unul din mesajele Conciliului către lumea întreagă este adresat tocmai tinerilor: "Către voi, tineri şi tinere din lumea întreagă, Conciliul vrea să îndrepte ultimul său mesaj, pentru că sunteţi voi cei care veţi lua flacăra credinţei din mâinile părinţilor voştri şi veţi trăi în lume în momentul celor mai mari transformări ale istoriei sale. Voi sunteţi cei care veţi lua ceea ce este mai bun din exemplul şi învăţătura părinţilor voştri şi a învăţătorilor voştri şi veţi forma societatea de mâine, voi vă veţi salva sau veţi pieri cu ea. Biserica, timp de patru ani, a lucrat pentru a-şi întineri propria-i faţă, pentru a corespunde mai bine planului propriului Întemeietor, Cel viu, Cristos veşnic tânăr (...) Biserica vă priveşte cu încredere şi cu iubire (...) Ea este adevărata tinereţe a lumii. Ea posedă ceea ce face să fie forţa şi frumuseţea tinerilor: capacitatea de a se bucura pentru ceea ce începe, de a se dărui fără ezitare, de a se reînnoi şi de a porni pentru noi cuceriri. Priviţi-o şi veţi găsi în ea faţa lui Cristos; adevăratul erou, umil şi înţelept, profetul adevărului şi al iubirii, însoţitorul şi prietenul tinerilor". De aceea, pentru că tinerii sunt speranţa Bisericii, Conciliul aminteşte păstorilor sufleteşti despre îndatorirea deosebit de gravă pe care o au de a da tinerilor o educaţie creştină.

În vizita sa apostolică din România, papa Ioan Paul al II-lea afirmă că "o provocare de prim ordin este grija de a propune credinţa noilor generaţii. Din punct de vedere statistic, România este o ţară relativ "tânără". Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăţi ce complică şi periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinţilor, cei dintâi educatori ai fiilor, şi să le ofere contribuţia sa specifică mai ales prin cateheză şi învăţământul religiei".

Aspecte negative

Într-o lume aflată într-o transformare rapidă şi continuă, într-o lume marcată de raţionalism, pluralism şi secularism, tinerii întâmpină tot mai multe dificultăţi în căutarea lor de a înţelege sensul adevărat al vieţii, de a-şi forma o ierarhie de valori care să le călăuzească întreaga existenţă şi care să-i conducă la formarea personalităţii lor. Pe de o parte, astăzi, iese în evidenţă sensibilitatea excesivă pentru prezent, pentru clipa de faţă, care-i face pe tineri insensibili faţă de dimensiunile trecutului şi ale viitorului, faţă de tradiţie şi de istorie, faţă de alegerile decisive pentru viaţă.

Întreg setul de valori creştine sunt şi ele în pericol, astfel, valoarea generozităţii şi a fidelităţii este tot mai puţin apreciată; interesul pentru muncă este înlocuit cu interesul pentru fericire, pentru consumism; capacitatea de a se angaja profesional într-un loc de muncă este tot mai scăzută. Libertatea este rău înţeleasă, astfel, în numele ei, mulţi consideră că îşi pot permite totul fără să mai ţină seama de vreo lege civilă sau normă morală. Permisivismul, în numele unei false autonomii şi democraţii, este o adevărată plagă a zilelor noastre.

Din cauza lipsei de valori, de idealuri nobile, de speranţă în viitor, din nefericire, mulţi tineri ajung în situaţii foarte dificile: prietenii rele, prostituţie, dependenţă de droguri, violenţă şi multe alte vicii.

Printre cauzele profunde ale acestor fenomene negative, amintim şi ambientele principale în care "se joacă" prezentul şi viitorul tinerilor.

În primul rând, este familia, care are o mare responsabilitate în această privinţă, pentru că îşi îndeplineşte cu superficialitate sau în mod greşit datoria principală pe care o are de a da o educaţie sănătoasă propriilor fii. Deoarece mulţi părinţi sunt constrânşi, datorită obligaţiilor profesionale, să rămână mai mult timp în afara căminului propriu (mai ales prin fenomenul migrării în căutarea unui loc de muncă), tinerii beneficiază de o mai mare autonomie şi libertate sau se simt pur şi simplu abandonaţi şi, de aceea, caută alte puncte de referinţă în ambiente şi prietenii de multe ori periculoase. Ei nu beneficiază în familie de o formare solidă a caracterului, de o formare la autostăpânire şi la autodisciplină, ci sunt lăsaţi pradă propriilor înclinaţii şi influenţelor extrafamiliale, cu repercusiuni dintre cele mai nocive. Rădăcina răului stă, aşadar, de multe ori, în familia care nu este pe deplin conştientă de funcţia sa educativă

Familia nu poate lăsa această obligaţie a educaţiei numai pe seama şcolii. Pe de o parte, este posibil ca şcoala să se ocupe prea puţin de problema educativă şi să se ocupe mai mult de sectorul didactic.

Întrebarea este dacă însăşi învăţarea religiei în şcoală, făcând abstracţie de consideraţiile referitoare la competenţa doctrinară şi arta didactică a profesorilor, este un adevărat mijloc de formare a conştiinţei morale şi religioase a tinerilor, dacă este o cateheză vie sau, mai degrabă, o lecţie despre o doctrină abstractă, care nu oferă elevului nimic pentru viaţa concretă?

În schimb, a crescut durata timpului liber, a timpului dedicat distracţiilor, muzicii, discotecii, sportului, televizorului şi celorlalte mijloace de comunicare socială, a crescut durata timpului petrecut uneori în grupuri stradale dubioase, în compania celor răi, vicioşi şi violenţi, care compromit formarea caracterului şi a personalităţii tânărului. Este vârsta la care tânărul are tot dreptul şi este chemat să lupte pentru propria identitate, pentru autorealizarea sa în viaţă, pentru valorizarea persoanei sale, însă, după cum am văzut, multe sunt dificultăţile pe care trebuie să le depăşească.

Problema religioasă

Pe lângă criza socio-culturală, analizăm în continuare, în mod special, criza religioasă în care se află din ce în ce mai mulţi tineri. Este vorba de o criză de fidelitate doctrinară şi cultuală, de o criză de acceptare a învăţăturii Bisericii, mai ales în sectorul moralei sexuale, de o creştere continuă a atitudinilor gnostice şi chiar ateiste. Îşi face loc tot mai mult o etică alternativă bazată pe permisivism şi secularism, fără nici o referinţă la motivaţii religioase. Viaţa religioasă a multor tineri este la un nivel foarte scăzut. Valorile religioase nu mai sunt aşa de căutate de către unii tineri pentru a da un sens creştin vieţii lor. Se ajunge astfel la separarea dintre experienţa religioasă şi formarea propriei identităţi, considerându-se că aceasta poate fi realizată chiar fără a face referinţă la religie şi la instituţiile sale, Biserica fiind tot mai puţin căutată de tineri.

Practica religioasă este foarte diferită, punându-se accent pe unele aspecte şi desconsiderându-le pe celelalte. De exemplu, participarea tinerilor la Liturghia duminicală este încă destul de mare, însă este în mare criză participarea lor la sacramente, mai ales la sacramentul Spovezii. Este, de multe ori, o religiozitate superficială, periferică, laică, subiectivă, fără coerenţă în viaţă. Morala creştină este considerată ca fiind un complex de norme inventate de Biserică, de aceea, tinerii cedează uşor în faţa aşa-zisei "morale laice" care susţine relativismul, după care fiecare decide ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Credinţa este văzută ca o listă de adevăruri care trebuie învăţate şi acceptate necondiţionat.

După copilărie şi prima adolescenţă, ambientul parohial devine, treptat, pentru tineri prea restrâns, prea închis, prea moralist, în perioada în care tinerii se află la o vârstă în plină evoluţie. Ei nu vor să se simtă legaţi de nici o prohibiţie, ei vor "să treacă peste", să experimenteze personal dacă toate limitele impuse de morală şi de principiile formării creştine pot fi depăşite fără nici o daună cât priveşte dezvoltarea completă a personalităţii umane. Astfel, ei se îndepărtează de ambientul parohial.

Alte ambiente externe frecventate de tineri pot avea şi ele o anumită incidenţă negativă. În şcoală, în locurile de distracţie şi de sport, în fabrică, oriunde în lume, tinerii se pot întâlni cu forţe active contradictorii, capabile de a stinge în sufletele lor flacăra credinţei. Mijloacele de comunicare socială, de cele mai multe ori, influenţează negativ sufletul tinerilor, conducându-i la pierderea simţului păcatului. Făcând o confruntare între ambientul creştin şi ambientul profan, li se pare mai uşor să aleagă calea de a face dolce vita, eliberându-se astfel de toate "prohibiţiile" moralei creştine.

Uneori, erorile pedagogice din partea preoţilor şi ale educatorilor influenţează mult formarea tinerilor. În anumite cazuri, se constată prea mult autoritarism, lipsă de încredere în tineri, lipsă de actualitate în punerea problemelor, lipsa unei instruiri religioase adecvate însoţită de experienţe religioase personale, de asemenea şi lipsa exemplelor creştine actuale edificatoare din propria familie şi din comunitatea creştină locală. Instruirea religioasă sau cateheza nu poate fi redusă doar la o simplă informare, ci trebuie să conducă la experienţe şi practici creştine coerente. Credibilitatea părinţilor, a învăţătorilor de religie, a cateheţilor, a preoţilor este cu atât mai scăzută cu cât învăţătura lor este mai puţin însoţită de mărturii concrete de credinţă în viaţa cotidiană.