Biserica lui Cristos care este în Moldova

I. CINE SUNTEM?
Noul popor al lui Dumnezeu

Biserica a fost instituită de Isus Cristos la împlinirea timpurilor

Plănuită şi voită încă din veşnicie de întreaga Sfântă Treime, Biserica începe să existe în istorie prin lucrarea lui Cristos. Acesta, la împlinirea timpurilor, a dus la îndeplinire în mod plenar planul de mântuire al Sfintei Treimi. Dându-şi viaţa pentru oameni, Cristos i-a eliberat de păcat şi i-a scos din sclavia diavolului şi, trimiţându-l pe Duhul Sfânt, a încheiat între Dumnezeu şi omenire o nouă alianţă, mai generoasă, mai universală şi mai definitivă decât cea a vechiului Legământ. Prin toate aceste iniţiative, Cristos a dat naştere Bisericii, o face să crească şi o ţine în viaţă.

Faptul că Biserica îşi trage originea istorică de la Isus din Nazaret este admis şi de cei care nu au credinţă; însă pentru noi care credem, acest eveniment dobândeşte o semnificaţie cu totul deosebită, datorită raportului de credinţă pe care îl avem cu Cristos. Pentru noi, el nu este numai un personaj istoric strălucit, ci Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a făcut om şi care şi-a asumat natura umană cu scopul precis de a duce la îndeplinire acel plan de mântuire voit de Dumnezeu încă din veşnicie: planul de a încheia cu omenirea o nouă alianţă şi de a da astfel viaţă unei noi omeniri, unui nou popor al lui Dumnezeu.

Noi, cei care credem că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu întrupat, ştim că Biserica îşi trage originea de la el prin ceea ce el este şi prin ceea ce a făcut în timpul vieţii sale pământeşti şi prin ceea ce a dăruit comunităţii ucenicilor săi.

Biserica are o origine cristică înainte de toate prin ceea ce Isus Cristos este: Fiul lui Dumnezeu întrupat. În el, omenirea este deja unită personal cu Dumnezeu. Tocmai prin ceea ce Cristos este, Fiul lui Dumnezeu întrupat, între Dumnezeu şi oameni poate fi încheiată o alianţă nouă, şi oamenii pot intra din nou în comuniune cu Dumnezeu. Umanităţii lui Isus i se poate uni, i se poate încorpora şi omenirea, şi astfel noi toţi suntem introduşi în circuitul vieţii trinitare. Graţie a ceea ce Cristos este în persoana sa, şi anume Dumnezeu, el a putut să realizeze ceea ce nici un alt om nu ar fi putut face: să plătească preţul răscumpărării noastre, să ne elibereze de lanţurile păcatului şi ale legii, să ne elibereze de sub stăpânirea diavolului; astfel, a dat naştere noii omeniri, noului popor al lui Dumnezeu.

Părinţii Bisericii, printr-o fericită intuiţie şi în analogie cu originea Evei din coasta lui Adam, au văzut naşterea Bisericii în sângele care ţâşneşte din coasta străpunsă a lui Cristos pe cruce.

Isus din Nazaret este cauza principală a originii Bisericii nu numai pentru ceea ce este în persoana sa şi pentru ceea ce face ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, acceptând să sufere şi să moară pentru noi, ci şi pentru tot ceea ce dăruieşte noii omeniri, noului popor al lui Dumnezeu: sacramentele (în special Botezul şi Euharistia), ministerele (de a învăţa şi conduce), legile (porunca cea nouă), valorile (credinţa în Tatăl, speranţa împărăţiei, caritatea fraternă faţă de toţi). Toate sunt elemente foarte importante, esenţiale, însă dimensiunea cristică a Bisericii este condensată într-un mod mai deosebit şi mai real în sacramentul Botezului şi al Euharistiei, pentru că prin aceste două sacramente Biserica este unită cu capul ei, şi astfel prin ele ea este consacrată şi hrănită mereu.

În Biserică, aşadar, totul vine de la Cristos şi este al lui Cristos: originea, statutele, ministerele, structurile, învăţătura, mijloacele de sfinţire, legile; de la Cristos vine iubirea, credinţa, speranţa, adică valorile specifice noului popor al lui Dumnezeu. Cine este unit cu Cristos, este unit şi cu Biserica; cine trăieşte în Cristos, trăieşte în Biserică; cine primeşte harul lui Cristos, primeşte harul Bisericii; cine vorbeşte şi acţionează în numele lui Cristos, vorbeşte şi acţionează în numele Bisericii. Biserica este continuarea acţiunii mântuitoare a lui Cristos de-a lungul veacurilor: în ea, Cristos se roagă, suferă, moare şi învie. El este păstorul care continuă să-şi păstorească turma prin păstorii care urmează apostolilor; el este preotul care continuă să se ofere Tatălui şi să mijlocească pentru noi prin miniştrii care celebrează sfânta jertfă a Liturghiei. El este profetul care ascultă vocea Tatălui şi proclamă adevărurile care conduc la viaţa veşnică prin magisteriul bisericesc.

Relaţia dintre Cristos şi opera sa, Biserica, mai mult decât relaţia dintre un artist şi opera sa (care este o relaţie extrinsecă), este ca aceea dintre un tată şi fiul său. Prin sângele său, el ne obţine participarea la viaţa divină. Şi aşa cum între părinţi şi fii există o identitate de natură, tot astfel şi între noi şi Cristos, Fiul lui Dumnezeu, există o cvasiidentitate de natură: prin har şi noi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi fii adoptivi. De aceea se poate afirma pe bună dreptate că Biserica nu este doar cristică, ci este Cristos însuşi: Cristos care se răspândeşte şi comunică filiaţiunea sa tuturor oamenilor de-a lungul veacurilor.