Instruirea şi educaţia catolică în şcoală

II. CE TREBUIE SĂ FIM? O Biserică "mamă şi învăţătoare"

A. Instruirea şi educaţia în şcoala catolică

3. O educaţie care îmbină credinţa, raţiunea şi mărturia

Omul devine om şi îşi umanizează natura şi istoria prin limbajul său, prin munca, prin cele o mie şi una de activităţi sau maniere de a fi şi de a înfăptui. Cultura marchează transcendenţa omului faţă de animal: lumea nu îi este dată omului gata confecţionată, nici propria sa umanitate, care are nevoie de educaţie şi ucenicii. Transformându-şi lumea, omul se transformă pe el însuşi.

O educaţie într-adevăr evanghelizatoare trebuie să se caracterizeze prin faptul de a avea o altă logică, de a pune accentele altfel, de a fi o alternativă care să nu se mulţumească doar cu a oferi un grad mai mare de eficacitate la nivel intelectual, de disciplină sau condiţii şi mijloace mai performante. O educaţie alternativă trebuie să facă ceea ce alţii nu fac, trebuie să schimbe definiţia problemei, să se concentreze asupra finalităţilor. Nu contează atât de mult cum, ci pentru ce.

Iar pentru a se realiza acest deziderat sunt necesare următoarele condiţii:

a) Fundamentul unei şcoli catolice este spiritul de credinţă al educatorilor şi al comunităţii educative.

Acest lucru însemnă un ansamblu de atitudini permanente care se arată, de exemplu, atunci când se face selecţia elevilor nu după criterii de prestigiu social sau de putere economică, ci altfel; sau când există preocupare pentru o actualizare permanentă sau se face un efort de sensibilizare a conştiinţelor faţă de problemele umane şi deci faţă de valorile evanghelice. Este o bază de credinţă care se traduce într-o pasiune pentru a cunoaşte, într-o curiozitate fără limită pentru adevăr, într-o atitudine de apropiere faţă de nevoile istorice ale oamenilor, într-o experienţă reală a lui Dumnezeu şi o cunoaştere adâncă a lui Isus Cristos, piatra unghiulară în orice instituţie creştină. Educatorii sunt primii responsabili de crearea unui stil specific creştin care să fie particularitatea şcolii.

b) Şcoala catolică are o viziune despre om care înţelege persoana umană ca subiect activ, responsabil, liber, solidar şi protagonist al istoriei. Nu poate fi vorba de un proiect pur teoretic, ci de un proiect întrupat în viaţă şi în organizarea şi metodologia şcolii. Este o şcoală configurată pe persoana umană. Persoanele sunt centrul proiectului educativ. Nu e o şcoală neutră, aseptică.

c) Şcoala trebuie să fie o comunitate educativă caracterizată prin competenţa profesională a cadrelor didactice, prin atitudinea de formare permanentă, prin respectul faţă de elevi, printr-un stil de relaţii cu elevii personal şi prietenos, prin încrederea posibilităţii persoanei, prin metodologia riguroasă de lucru, prin deschiderea unei participări active din partea elevilor şi a părinţilor. Este o şcoală care nu se izolează de celelalte instituţii educative, promovează deschiderea în relaţiile cu lumea culturii, lumea politică şi cea economică, este loc de întâlnire şi dialog între tineri de credinţe şi ambiente diferite.

d) Şcoala catolică trebuie să fie un loc de interiorizare a mesajului evanghelic, de prezentare vie şi explicită a evangheliei, un loc de acţiune pastorală adevărată şi specifică pentru că participă la misiunea evanghelizatoare a Bisericii şi este loc de experienţe ecleziale. Pe această dimensiune eclezială se bazează şi caracteristica şcolii catolice de a fi o şcoală pentru toţi, dar care acordă prioritate şi o atenţie specială celor mai slabi, săraci, marginalizaţi.

e) Şcoala catolică este cadrul ideal pentru un dialog permanent între credinţă şi cultură. În proiectul educativ al şcolii catolice nu se pot separa momentele de învăţare ştiinţifică de cele de educaţie. Fiecare disciplină trebuie să prezinte datul ştiinţific, valorile de asimilat şi adevărurile de descoperit. Finalitatea şcolii catolice este, pe de o parte, dezvoltarea personalităţii integrale a elevilor, pornind de la o viziune creştină despre om şi, pe de altă parte, transformarea şi îmbunătăţirea progresivă a mediului înconjurător, atât social cât şi eclezial.

4. O şcoală catolică adaptată zilelor noastre

Situaţia actuală a şcolii catolice în România se deosebeşte de perioada interbelică. La acel moment avea numeroase realizări în diferite zone, mai ales urbane, din România. În multe oraşe pot fi şi astăzi văzute construcţii în care diferite instituţii ale Bisericii Catolice desfăşurau o lucrare educativă recunoscută. Confiscate de stat şi, în general, neretrocedate, au şi astăzi o anumită utilitate şcolară sau culturală. După evenimentele din 1989, şcoala catolică a renăscut. Mai mult decât o reluare, a fost o deschidere de drumuri noi, un proces care, fiind încă la început, numără deja opere educative semnificative care răspund la nevoile sociale prezente (grădiniţe, orfelinate, o şcoală profesională, licee şi facultăţi cu profil teologic şi asistenţial, seminarii etc.). Probabil nu toate aceste centre îndeplinesc în mod complet cerinţele unei şcoli catolice, însă reprezintă un efort comun pentru a resădi în mod creativ o educaţie catolică, deschisă ecumenic, în serviciul Bisericii şi al societăţii, într-o epocă nouă.

Şi în România, şcoala catolică a fost apreciată deseori ca o şcoală de elită, după calitatea ei foarte bună şi după nivelul social relativ înstărit al elevilor care o frecventau. Acest fapt nu s-a datorat, în general, unei alegeri principiale, dar a fost mai mult consecinţa unor împrejurări socio-economice. Pe de altă parte, pe lângă centrele cu plată, existau altele gratuite. În cadrul legal prezent, finanţarea şcolilor catolice nu este deloc uşoară. Dar, în conjunctura actuală a ţării, în ansamblu, şi a minorităţii catolice, în concret, şi având în vedere orientările Bisericii, modelul recomandabil pentru noile şcoli catolice nu este cel al centrelor de elită socio-economică. Trebuie luate în seamă nevoile mai urgente din jurul nostru atât în mediul urban cât şi rural (acesta din urmă mult mai neglijat).