Instruirea şi educaţia catolică în şcoală

I. CINE SUNTEM?

Introducere

Instruirea şi educaţia catolică în şcoală, aspecte pe care dorim să le dezvoltăm în cele ce urmează, fac parte din misiunea de evanghelizare a Bisericii şi ele contribuie, prin specificul lor, la creşterea şi dezvoltarea deplină a persoanei umane în pluralitatea dimensiunilor sale.

Vom începe tema cu o scurtă trecere în revistă a celor mai importante repere istorice. În felul acesta ne vom contura o imagine cât se poate de clară a modului în care a apărut şi s-a dezvoltat la nivel de Biserică Universală ideea de instruire şi educaţie în spirit creştin. Apoi, schimbând coordonatele geografice, ne vom opri la nivelul Bisericii noastre locale pentru a observa cum a fost percepută şi asimilată această misiune de a instrui şi educa în spirit creştin prin intermediul unei educaţii instituţionalizate.

A. Coordonate istorice la nivelul întregii Biserici

Şcoala populară în ţările occidentale îşi are rădăcinile în primele instituţii ale creştinismului. Ea era direcţionată în special spre alfabetizarea poporului. Totul începe cu şcolile catehumenale şi catehetice şi se dezvoltă prin şcolile parohiale apărute începând cu secolul al V-lea. Aşadar, parohia devine mediul potrivit pentru şcolile populare, iar parohul va fi în acelaşi timp şi profesorul localităţii.

Biserica se va impune organizând instituţii cu activitate pedagogică şi didactică, iar episcopii şi parohii vor organiza şcoli populare pentru copiii săraci din cele mai îndepărtate localităţi. În acest tip de şcoli elementare sau primare, cu statut gratuit şi adresate în special celor săraci, se învăţau elementele fundamentale de citire şi scriere.

Papa Leon al X-lea prin bula din 1512, Studium orbis, va determina reorganizarea la Roma a şcolilor primare pentru instrucţia populară şi cateheza copiilor în cadrul parohiilor. Aceste şcoli sunt cunoscute sub numele generic de "şcoli populare de doctrină creştină". La vremea respectivă acestea erau structurate astfel:

• şcoli parohiale festive (de duminică);
• şcoli de cartier;
• şcoli de doctrină creştină şi instrucţie abecedară;
• şcoli parohiale de instrucţie literară pentru cei săraci;
• şcoli papale;
• şcoli internat (pensionate);
• şcoli gratuite ale unor aristocraţi;
• şcoli populare gratuite ale unor congregaţii religioase;
• şcoli populare gratuite de orientare în muncă etc.

Anul 1824 va înregistra, prin intervenţia papei Leon al XII-lea, ultima organizare a acestui tip de şcoli având următoarea configuraţie, specifică şcolilor secolului al XIX-lea:

• şcoli de cartier;
• şcoli parohiale;
• şcoli private;
• şcoli serale;
• şcoli pontificale;
• şcoli ale mănăstirilor;
• şcoli ale unor societăţi private, laice sau ecleziastice.