Transmiterea credinţei

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
O Biserică evanghelizatoare şi misionară

2. Transmiterea credinţei la oamenii de astăzi

C. Acţiunea pastorală

Aceasta constituie a treia etapă în procesul evanghelizării pe care Biserica ni-l propune astăzi. Cuprinde diferite acţiuni printre care:

1. Omilia

"Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă: pornind de la textul sacru, în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele şi normele vieţii creştine" (SC 52).

Omilia are un rol foarte important în celebrarea rodnică a cuvântului lui Dumnezeu în liturgie. Ea tinde să apropie cuvântul proclamat de conştiinţa credincioşilor şi-i ajută să intre în celebrarea misterului. Prin omilie creştinii pot să primească efectiv cuvântul cu un act reînnoit de credinţă şi să găsească în participarea conştientă la misterului celebrat o invitaţie plină de curaj la mărturia zilnică.

Izvoarele de inspiraţie a omiliei

"Predica să izvorască în primul rând din Sfânta Scriptură şi din Liturghie, ca o vestire a faptelor minunate ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii, în misterul lui Cristos, care este mereu prezent şi activ în noi, mai ales în celebrările liturgice" (SC 35).

Funcţiile omiliei

Prima finalitate a omiliei este anunţul evanghelic care face referinţă nu la un corp doctrinar, ci la o istorie salvifică şi la evenimentele sale.

Învăţătura doctrinară - când în omilie se introduc pasaje doctrinare, nu trebuie să pierdem din vedere că nu vorbim despre ceva, ci despre cineva care este prezent şi oferă un raport viu acum şi aici.

Exortaţia - are ca scop principal nu atât să rănească pe cineva, ci acela de a transmite speranţă, forţă, consolare, milostivire.

Profeţia - ia naştere acolo unde persoanele sunt capabile să citească situaţiile şi evenimentele în lumina planului divin, un plan viu, activ în prezent, finalizat către un viitor.

Mărturia - Întâlnim trei tipuri de mărturie: o mărturie notarială care se limitează să certifice un fapt care nu în mod necesar implică personal martorul; o mărturie de tip istoric adusă de un martor ocular care doreşte să transmită nu numai cunoaşterea unui fapt, dar şi sensul său; o mărturie ce pleacă din convingere sau etică, cea care este susţinută de valoarea personală a martorului în cazuri extreme şi implică chiar sacrificiul propriei vieţi. Această mărturie îl priveşte pe cel care trebuie să anunţe şi să transmită mesajul creştin.

Implorarea, rugăciunea de mulţumire şi laudă, mistagogia - Omilia nu poate să nu ţină cont de climatul de rugăciune şi de prezenţa sacramentală a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru, Isus Cristos, de care este pătruns. Omilia are şi o finalitate mistagogică, adică aceea de a dărui celor care ascultă ochii credinţei ce ştiu să recunoască în limbajul simbolic şi al ritului prezenţa lui Dumnezeu după intenţiile şi semnificaţia fiecărei celebrări, în aşa fel încât destinatarii acţiunilor sacramentale să fie deschişi pentru a primi harul în plinătate şi să-şi asume misiunea care derivă din el.

2. Lectio divina

Referitor la Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii, la Conciliul Vatican II, Bibliei i s-a acordat un rol central în liturgie (în predică şi în celebrarea sacramentelor). Biserica venerează dintotdeauna Scripturile sfinte aşa cum venerează însuşi trupul Domnului; Biserica nu încetează să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu, cât şi de la cea a trupului lui Cristos. Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură, iar Biserica Catolică ştie că toţi creştinii, prin lectura Bibliei, îşi însuşesc o înaltă cunoaştere a lui Isus Cristos.

Dumnezeu îl întâlneşte pe om. În relaţia cu omul, Dumnezeu se manifestă în mod special în şi prin cuvânt. Dacă Dumnezeu este invizibil, omul poate însă asculta cuvântul. Dumnezeu îi vorbeşte omului, îl cheamă la o legătură de comuniune şi de viaţă cu el şi, astfel, ascultarea devine de maximă importanţă pentru om.

Credinciosul este tocmai omul care se deschide la ascultare, primeşte cuvântul lui Dumnezeu şi răspunde la invitaţia sa. Textele biblice pun în evidenţă, pe de o parte, eficacitatea intrinsecă a cuvântului lui Dumnezeu, şi, pe de altă parte, importanţa dispoziţiei de a asculta (din partea omului, căruia îi este adresat cuvântul).

Lectio divina îşi găseşte o largă folosire în literatura patristică a secolelor al IV-lea şi al V-lea; astfel, sfântul Ieronim afirmă că "sufletul se hrăneşte zilnic din lectura divină", iar sfântul Ambrozie, vorbind despre un creştin, afirmă că este neobosit în a se hrăni cu lectura divină.

Lectio divina este o lectură rugată, este o lectură personală a cuvântului lui Dumnezeu, este o lectură în credinţă, în spirit de rugăciune. Aşadar, lectio divina include seriozitatea şi angajamentul care caracterizează pe credincios; în practica "lecturii divine" nu mai surprinde enorma încredere a credinciosului în eficacitatea spirituală a acesteia; experienţa lecturii sacre înteţeşte sensibilitatea cititorului, îi măreşte capacitatea de înţelegere, îl scoate din amorţeală, îi conferă ordinea existenţei, îi corectează relele obişnuinţe, îi provoacă un plâns cathartic şi binefăcător şi descătuşează lacrimile din inima îndurerată.

Lectio divina, în conformitate cu afirmaţia lui Guigo al marii Mănăstiri Certuziene, se prezintă ca o "lectio-meditatio-oratio-contemplatio-missio". Văzută din această perspectivă, Sfânta Scriptură devine cartea de rugăciune şi de hrană spirituală.

Lectio. Întotdeauna, lectura trebuie să înceapă prin invocarea Duhului Sfânt; prin această invocare ne deschidem spre ascultarea lui Dumnezeu care ne vorbeşte. Duhul Sfânt a inspirat cărţile sacre şi inspiră şi influenţează şi pe cel care citeşte. Astfel se explică acea comuniune dintre lectura revelatoare şi adevărul revelat. Biblia este cuvântul inspirat nu numai pentru că a fost scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, dar şi pentru că în prezent se revelează ca o carte vie, capabilă să comunice adevărurile ascunse.

Pentru acest motiv, în momentul ascultării cuvântului Domnului, suntem invitaţi să ne rugăm în felul următor: "O Cristoase, Domnul nostru, eu care sunt atât de nedemn te strâng în mâinile mele impure prin Sfânta ta Evanghelie. Spune-mi, te rog, cuvinte de viaţă şi de consolare prin gura şi prin limba sfintei tale Evanghelii".

Meditatio. Isus ne avertizează că este necesar să rămânem statornici în cuvântul său: "Dacă veţi rămâne în cuvântul meu, veţi deveni discipolii mei perfecţi şi veţi cunoaşte adevărul".

A rămâne în cuvânt, înseamnă, aşadar, a rămâne alături de Isus. A rămâne în Isus, însemnă ca învăţăturile sale să găsească spaţiu în noi şi să ne sălăşluiască mereu.

Meditaţia sârguincioasă nu se limitează la un contact exterior cu textul, ci merge în profunzime, îl pătrunde şi îi pune întrebări. Scopul meditaţiei este ca să crească în interiorul nostru. Tradiţia orientală ne învaţă că repetarea asiduă a Sfintei Scripturi lasă urme adânci în inima credincioşilor. Această dimensiune cristologică a vieţii începe cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi este inspirată de Duhul Sfânt pe care sfântul Paul îl aseamănă cu cerneala. Această afirmaţie paulină îşi află precedentul veterotestamentar chiar în tradiţia ebraică: "Cuvântul, când ieşi din gura Celui Sfânt, era ca săgeata, ca fulgerul, ca flăcările de foc care ţâşneau". Cuvântul coboară sub forma limbilor de foc şi pătrunde în inimile persoanelor, astfel, Duhul Sfânt interiorizează misterul cuvântului, al voinţei divine, al împărăţiei sale, şi-l face inteligibil în viaţa noastră.

O dată primit, cuvântul pe care Cristos vrea să ni-l spună coboară în inimile noastre: este ceea ce sfinţii părinţi numesc meditaţie. Pentru a determina cuvântul să coboare în inimă, acesta se repetă, apoi se aşteaptă în tăcere, se repetă din nou şi, astfel, ne pătrundem de cuvântul lui Cristos. Acest cuvânt iluminează situaţiile, le ia asupra sa şi ni le duce în inimă, iar aceasta este meditaţia.

Oratio (Rugăciunea). Cuvântul lui Dumnezeu, coborât în inima noastră, a vorbit şi a luat asupra sa problemele noastre, întrebările, neliniştile şi bucuriile noastre, adică toată lumea noastră interioară. Dumnezeu spune şi omul ascultă în tăcere, cercetează, coboară în inimă ceea ce aude prin repetarea pe o voce litanică a cuvântului-cheie. Când cuvântul încolţeşte în interior, înseamnă că Dumnezeu a sădit o sămânţă vie, care poate fi asemuită cu o rugăciune interioară profundă, nu cu una rostită din vârful buzelor. Pentru ca rugăciunea să fie profundă şi adevărată trebuie ca, atunci când ne rugăm, să nu spunem nimic fără el; trebuie să trăim cu simplitate ceea ce el a trezit în noi.

Altfel spus, rugăciunea (oratio) este trăirea cuvântului, modul în care noi îl primim în inima noastră şi capacitatea noastră de reacţie la cuvânt. Rugăciunea repetă un anume cuvânt, îl include într-o propoziţie, rămâne într-o tăcere de adoraţie şi trăieşte în comuniune cu Dumnezeu. Contactul nostru cu cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne conducă la acea stare de comuniune cu Dumnezeu în care tăcerea şi cuvântul, deopotrivă, exprimă iubirea pe care Sfânta Scriptură a eliberat-o din sufletele noastre.

Contemplatio. Acum rugăciunea devine simplă, nu mai este făcută din cuvinte, dar este înălţătoare către Dumnezeu. Contemplaţia duce la dezvoltări extreme; contemplaţia creştină este culmea iubirii pe care omul o trăieşte în raport cu Dumnezeu. Putem aprecia, din acest punct de vedere că viaţa este contemplaţie recondusă la sine însăşi. Toate etapele contemplaţiei ne conduc la un mai mare grad de iubire a lui Dumnezeu. La unison cu psalmul, "candelă picioarelor mele, lumină paşilor mei", cuvântul lui Dumnezeu devine mesaj spus, nu numai credincioşilor, ci şi tuturor oamenilor care practică deja contemplaţia.

Missio (punerea în practică). Cuvântul trebuie să devină viaţa noastră, iar noi scrisoarea lui Cristos scrisă de Duhul Sfânt. Efortul continuu va fi de a transpune în convertire şi dedicare preferenţială către cei săraci, colaborând astfel pentru venirea pe pământ a dreptăţii împărăţiei. Dreptatea pe care Dumnezeu o vrea pe pământ nu este numai cea a răsplăţii, dar una care să includă acea atitudine a inimii care nu condamnă, are răbdare, oferă timp şi nu caută propriile interese. Această dreptate coincide cu iubirea sa operativă care salvează omul şi-l transformă.

3. Misiunile populare

Au apărut în timpul Reformei şi s-au dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi au avut o influenţă asupra creştinătăţii în secolul al XIX-lea. Finalitatea misiunilor populare consta în reînnoirea radicală a vieţii religioase şi morale a poporului creştin. Cu toate că poporul a răspuns în masă acestor practici, ele nu prea au avut rezultate care să dureze în timp. După Cel de-al II-lea Război Mondial misiunile populare s-au concentrat doar la nivelul parohiilor nereuşind să mai evanghelizeze zone şi regiuni păgâne. Misiunile populare se bazau pe binomul mântuire / pedeapsă. Aceste misiuni, erau necesare pentru salvarea păgânilor şi a păcătoşilor rătăciţi. Temele prezentate făceau referinţă la păcat, iad, moarte, judecată, răsplată şi pedeapsă veşnică.

Astăzi misiunile pot fi repropuse nu numai ca un episod sau un moment de o trăire intensă, dar şi ca un drum spiritual în cadrul parohiei pentru a recupera conştiinţa existenţei sale şi a-şi asimila acel stil misionar ce caracterizează autenticele comunităţi creştine. Avem de-a face cu o realitate preţioasă şi fragilă deopotrivă; credinţa pe care este întemeiată are nevoie de purificare şi consolidare. Bine organizate, misiunile populare pot deveni din ce în ce mai mult, pentru masele largi, o autentică întâlnire cu Dumnezeu în Isus Cristos.

4. Catehezele ocazionale (exerciţii spirituale, pelerinaje, diferite întâlniri)

Există situaţii şi împrejurări care impun forme specifice de cateheză.

Exerciţiile spirituale sunt considerate un timp forte al Duhului în care creştinul se predispune, într-o reculegere în ascultarea şi meditarea cuvântului divin cu o mai intensă rugăciune personală sau comunitară pentru a putea înţelege voinţa lui Dumnezeu în propria viaţă şi a creşte în disponibilitatea şi împlinirea a ceea ce Dumnezeu cere de la noi. Exerciţiile spirituale pot fi predicate pe perioada a trei zile sau pe o perioadă de o săptămână în special la liturghia de seară.

Pelerinajele. Veneraţia credincioşilor faţă de sfinţi, în special faţă de Maica Domnului, a îmbrăcat diferite forme de-a lungul timpului în funcţie de zonă, de sensibilitatea popoarelor şi de tradiţia lor culturală. Formele de exprimare a acestor pietăţi mariane sunt supuse uzurii timpului şi au nevoie de o cateheză reînnoită care să le permită să se debaraseze de elemente caduce, să le pună în valoare pe cele imuabile şi să-i înglobeze datele doctrinare rezultate în urma reflecţiei teologice şi propuse de magisteriul bisericesc.

Diferite întâlniri. Sunt catehezele prilejuite de evenimentele mai semnificative ale vieţii cum ar fi: Căsătoria, Botezul copiilor sau alte sacramente ale iniţierii creştine, momentele de boală, împrejurări în care persoanele sunt mai dispuse să-şi pună întrebări cu privire la adevăratul sens al vieţii. Mai accentuăm catehezele legate de experienţele deosebite ale vieţii cum ar fi: intrarea în câmpul muncii, stagiul militar, migrarea etc. Este vorba de schimbări care pot prilejui evoluţii spirituale, dar şi rătăciri care au nevoie de a fi luminate de cuvântul lui Dumnezeu.