Transmiterea credinţei

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
O Biserică evanghelizatoare şi misionară

1. Misiunea prioritară a Bisericii este aceea de a transmite credinţa pe care a primit-o

"Mergând, faceţi discipoli din toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Mt 28,19-20).

Acest mandat al lui Cristos defineşte misiunea evanghelizatoare a Bisericii şi caracterul său educativ. Biserica, ne spun documentele magisteriului, "există pentru a evangheliza", adică "pentru a duce vestea cea bună în toate păturile societăţii umane şi pentru ca, sub influenţa acesteia, să transforme din interior şi să reînnoiască omenirea" ⁽⁵⁾.

Activitatea evanghelizatoare a Bisericii a început după Rusalii, când apostolii au luat în serios trimiterea făcută de Isus ucenicilor pentru a predica vestea cea bună a prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Ei au acţionat după modelul lui Isus, care propovăduia mesajul său prin cuvinte şi fapte. Astfel, îşi desfăşurau misiunea lor prin predică, prin rugăciune, prin mărturia iubirii, prin ajutorul acordat celor mai săraci şi mici.

Aşa au fost începuturile şi Biserica a văzut întotdeauna în acest început modelul pentru activitatea sa, pentru o misiune care este aceea de a vesti împărăţia lui Dumnezeu. Biserica îşi îndeplineşte această misiune prin tot ceea ce face, adică: prin slujirea celor mai săraci, promovarea umană, lupta împotriva nedreptăţii etc. (diaconia); prin viaţa fraternă de comuniune şi iubire, grijă faţă de fraţii în credinţă etc. (koinonia); prin celebrarea cuvântului mântuitor, rugăciunea comună, celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor (liturgia) şi prin anunţarea explicită a misterului lui Cristos (evanghelizarea), meditarea şi explicarea cuvântului (predică, lectio divina, cateheză), interpretarea evenimentelor (profeţia).

Toate acestea sunt şi astăzi căi şi mijloace pentru transmiterea unicei evanghelii şi constituie "elementele evanghelizării" ⁽⁶⁾.

A. Prioritatea evanghelizării

"Credinţa, aşadar, este din auzite, iar auzul este prin cuvântul despre Cristos" (Rom 10,17. Aceste cuvinte ale apostolului Paul, care reconstruiesc procesul credinţei de la proclamarea cuvântului lui Dumnezeu la mântuirea finală, pun în prim plan rolul prioritar al evanghelizării sau vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Biserica universală, ca şi cele particulare care trăiesc în contextul cultural al tradiţiei creştine de secole, actualmente simt necesitatea unei noi evanghelizări din motiv că mulţi botezaţi, din diferite motive, au părăsit credinţa şi practica religioasă. Chiar şi creştinilor care participă la viaţa comunităţii ecleziale este necesar să li se propună din nou vestirea evangheliei, pentru ca viţa lor sacramentală şi liturgică să poată inspira şi întări viaţa lor creştină.

În centrul evanghelizării se află proclamarea clară, însoţită de o viaţă reînnoită din credinţă, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat pentru mântuirea oricărei fiinţe umane care crede (cf. Rom 10,9-10; 1Tes 1,9-10). El este răspunsul lui Dumnezeu la aşteptările oamenilor, care a promis şi a inaugurat mântuirea în primul legământ cu Israelul şi o duce acum la desăvârşire prin Biserică, "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi a unităţii întregului neam omenesc (LG 1).

Conţinutul esenţial al evanghelizării şi, prin urmare, nucleul credinţei creştine catolice sunt revelate de Dumnezeu, consemnate în Sfânta Scriptură, transmise, învăţate şi propuse în mod sigur în tradiţia vie a Bisericii (cf. DV 9-10).

B. Responsabilii evanghelizării

Toţi creştinii botezaţi, prin puterea Duhului Sfânt, trebuie să se angajeze la vestirea şi mărturisirea mântuirii, dar al lui Dumnezeu prin Isus Cristos, destinată tuturor oamenilor. Cu această vestire şi mărturie a mântuirii, cei botezaţi realizează misiunea profetică şi prelungesc misiunea lui Isus Cristos trimis de Dumnezeu ca dar şi angajare de pace pentru toţi oamenii (cf. Fap 10,36).

În virtutea Botezului şi a Mirului, laicii - bărbaţi şi femei - sunt rânduiţi vestitori ai lui Isus Cristos şi primesc de la el sensul credinţei şi harul cuvântului, pentru a face să strălucească lumina evangheliei în viaţa de fiecare zi, în familie şi în societate (cf. LG 35).

Responsabilii cei mai autorizaţi ai evanghelizării şi vestirii cuvântului lui Dumnezeu sunt însă episcopii, în calitate de păstori ai Bisericii particulare, şi preoţii, în virtutea misiunii încredinţate de a fi miniştri ai lui Cristos, care convoacă şi adună poporul lui Dumnezeu prin vestirea evangheliei (cf. PO 2). Ei, în calitate de cooperatori ai episcopului, au datoria de a vesti tuturor evanghelia pentru a face să nască şi să crească în inimile creştinilor credinţa, în care îşi are începutul şi se maturizează comunitatea creştină. În special parohii şi ceilalţi preoţi, cărora le este încredinţată grija faţă de suflete, sunt obligaţi să îndeplinească în mod conştiincios această datorie.

C. Forme şi metode de vestire a cuvântului lui Dumnezeu

Viaţa comunitară creştină şi a fiecărui creştin în parte este contextul vital în care se realizează vestirea şi mărturia despre vestea cea bună a mântuirii lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Pentru cei care frecventează viaţa comunităţii creştine, locul privilegiat de ascultare şi de primire al cuvântului lui Dumnezeu este liturgia duminicală şi celebrarea sacramentelor. Totuşi este indispensabilă o cateheză permanentă pentru a-i educa pe creştini şi a-i face să participe în mod conştient şi activ la misterul liturgic şi a-i determina la acţiuni apostolice concrete.

Liturgia, punct culminant şi izvor al vieţii creştine, este locul privilegiat de evanghelizare şi de cateheză. Proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu este o evanghelizare în act; totuşi ea cere să fie însoţită de capacitatea de a înţelege limbajul biblic, de capacitatea de lectură şi de studiere a Sfintei Scripturi, într-un spirit profund de rugăciune.

Ascultarea cuvântului cere reculegere şi atenţie. De mare importanţă sunt şi momentele de tăcere prevăzute de normele liturgice.

Sunt de încurajat şi acele forme care fac posibil pentru credincioşi să se pregătească la ascultarea cuvântului proclamat în liturgie şi o reluare a sa în formă de rugăciune personală, familială sau comunitară, aşa cum se practică în lectio divina.

Pentru mulţi creştini care nu au ocazia să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să aprofundeze credinţa urmând un curs catehetic, formele şi metoda vestirii cuvântului lui Dumnezeu sunt oferite şi sugerate de acele situaţii vitale de bucurie şi durere, de speranţă şi aşteptare în care se trezeşte sensul existenţei şi se pun mari întrebări cu privire la viaţă. Orice împrejurare fericită sau tristă este o ocazie pentru a arăta cum credinţa creştină face mai adevărată, dreaptă şi frumoasă viaţa personală, viaţa de familie sau cea socială, reînnoieşte raporturile de prietenie, dă sens muncii, angajării educative şi acţiunii sociale.

5. DGC 46.

6. Idem.