Transmiterea credinţei

I. CINE SUNTEM?

2. Evanghelizarea: "harul şi vocaţia Bisericii"

Misiunea de a vesti evanghelia revine în primul rând "episcopilor ajutaţi de preoţi, avându-l în frunte pe urmaşul lui Petru" (AG 5). Această misiune însă este încredinţată, în unire cu aceştia, tuturor celor botezaţi. Evanghelizarea revine întregului popor al lui Dumnezeu:

"Cristos... îşi împlineşte funcţia profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învaţă în numele şi prin puterea lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea martori, înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului" (LG 35).

Începuturile evanghelizării pe teritoriul Moldovei se pierd în negurile vremurilor. Creştinii din Moldova, după slavonizarea din secolele VI-IX, au fost constrânşi de împrejurări să se supună Patriarhiei Bulgare de la Ohrida (Macedonia), iar misionarii latini au fost nevoiţi să se întoarcă în Italia. Ritul greco-slav începe să ia locul celui latin iar, după marea ruptură din 1054, creştinii moldoveni şi-au păstrat ritul şi limba slavonă.

Istoric, activitatea evanghelizatoare pe teritoriul Moldovei este atestată încă din prima parte a secolului al XIII-lea prin activitatea călugărilor dominicani care reuşesc să încreştineze cumanii. Treptat, până la înfiinţarea Vicariatului Apostolic al Moldovei (1818-1884) cu sediul la Iaşi, care a precedat înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi (1884) se vor înfiinţa mai multe episcopii dintre care un rol mai important le-au avut cele de Siret, Bacău şi Baia.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea activitatea misionară primeşte un nou suflu prin noul curent promovat de iezuiţi pentru ca, imediat, la începutul secolului al XVII-lea, să sosească în Moldova şi primii misionari franciscani conventuali care vor avea un rol deosebit în transmiterea şi menţinerea credinţei. La mijlocul secolului al XIX-lea, activitatea misionară dobândeşte accente noi care vor fi marcate în mod deosebit de înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi şi a Seminarului diecezan şi de numeroasele opere misionare, educative şi caritative organizate pe teritoriul noii dieceze, dar şi în exterior.

În perioada dintre cele două războaie mondiale activitatea evanghelizatoare va cunoaşte o înflorire deosebită. Din nefericire însă aceasta va fi stopată o dată cu venirea sistemului socialist care va persecuta orice activitate religioasă. După 1948 dictatura comunistă va încerca să aservească şi Biserica Catolică. Tentativele vor eşua mereu. Erau două realităţi total diferite. Biserica va lua drumul persecuţiei şi al martiriului. Însufleţită de acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, în mijlocul încercărilor, prin toate mijloacele şi posibilităţile de care a dispus, în văzul tuturor sau în umbră, cu tărie şi curaj, nu a încetat să se adreseze membrilor ei şi tuturor creştinilor ajutându-i să-l întâlnească pe Cristos, să primească evanghelia sa şi să trăiască după mesajul său. Pentru aceasta, ea a ştiut să trăiască, să se roage, să lucreze, să dea mărturie despre crezul ei chiar cu preţul martiriului atâtor credincioşi, preoţi şi episcopi. După decembrie 1989, mai purificată de perioada alternată cu prigoane şi momente de toleranţă, şi-a reluat cu un suflu nou misiunea pe care, cu fidelitate, nu a încetat nici o clipă să şi-o împlinească.

În zilele noastre, necesitatea evanghelizării sub diferitele sale aspecte, a dobândit un elan nou. În exortaţia apostolică Evangelium nuntiandi papa Paul al VI-lea spune:

"Condiţiile societăţii ne obligă pe toţi să revedem metodele, să căutăm cu orice mijloace să studiem modul în care putem să ducem la omul modern mesajul creştin, singurul în care el poate să găsească răspunsul la întrebările sale şi forţa pentru implicarea sa în solidaritatea umană... Este absolut necesar să ne aşezăm în faţa patrimoniului de credinţă pe care Biserica are datoria de a-l conserva în puritatea sa intangibilă, dar şi de a-l prezenta oamenilor din timpul nostru, în măsura posibilului, într-un mod care să fie uşor de înţeles şi convingător" ⁽²⁾.

Reluând învăţătura Conciliului Vatican II şi făcându-se ecoul Sinodului episcopilor din 1987, consacrat "vocaţiei şi misiunii credincioşilor laici în Biserică şi în lume", papa Ioan Paul al II-lea subliniază:

"Numai o nouă evanghelizare poate să asigure creşterea unei credinţe clare şi profunde, capabile să facă din aceste tradiţii o forţă de libertate autentică. Desigur, este necesar să se facă pretutindeni ţesutul creştin al societăţii umane. Dar condiţia este să se facă ţesutul creştin al comunităţilor bisericeşti" ⁽³⁾.

Timpul nostru are nevoie de o nouă evanghelizare. Biserica noastră locală, prin momentul de har pe care îl trăieşte - Sinodul diecezan -, vede în evanghelizare, aşa cum a văzut întotdeauna, "harul şi vocaţia sa proprie" ⁽⁴⁾. De aceea, ea se străduieşte să recunoască, printre carismele şi ministerele ce i-au fost date pentru ca ea să fie pe deplin catolică, sub grija şi călăuzirea propriului episcop, vocaţia evanghelizatoare a credincioşilor laici, a persoanelor consacrate şi a preoţilor.

Note

2. Evangelium nuntiandi (EN), 3.

3. Christifideles laici, 34.

4. EN 14.