Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are o structură ierarhică

Ministeriul prezbiteral

Al treilea grad al ierarhiei ecleziastice, după papalitate şi episcopat, este prezbiteratul. De instituire divină ca şi celelalte două, acesta apare în Biserică încă de la început. Însă, în documentele din epoca apostolică, pentru un anumit timp, nu este uşor de deosebit figura prezbiteriului de cea a episcopului, dat fiind că ambii îndeplinesc aceleaşi funcţii mesianice "speciale", proprii miniştrilor consacraţi. De altfel, faptul că distincţia celor două grade nu a apărut imediat, ci doar într-un al doilea moment, face parte din dezvoltarea naturală a oricărei comunităţi omeneşti, care îşi adaptează organizarea socială la exigenţele propriei dezvoltări.

Prezbiterii figurează, aşadar, încă de la început, ca sacerdotes secundi ordinis, chemaţi să îndeplinească următoarele activităţi mesianice: să celebreze împreună cu episcopul şi să consacre Euharistia, să-şi impună mâinile la hirotonirea altor prezbiteri şi în reconcilierea penitenţilor, să administreze Botezul, să administreze Ungerea bolnavilor, să îndeplinească funcţiile de cateheţi şi învăţători.

Deosebirea dintre episcop şi prezbiter constă, esenţial, în faptul că episcopul este succesorul direct al apostolilor, ale căror puteri le moşteneşte (evident, în afară de cele de martor ocular al evenimentului pascal şi de fondator al Bisericii), în timp ce prezbiteriul este doar asociat episcopului în grija faţă de Biserica locală şi se bucură doar de puterile pe care acesta i le încredinţează. Raportul dintre episcopi şi prezbiteri este trasat sintetic de Lumen gentium în următorii termeni:

Prezbiterii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea preoţiei lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului Preoţiei, după chipul lui Cristos, marele preot veşnic (cf. Evr 5,1-10; 7,24; 9,11-28), ei sunt consacraţi pentru a predica evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ (LG 28).

Ministerul prezbiteriului nu este autonom, ci asociat ministerului episcopului, care îl face părtaş la puterea-carismă a sa "de a predica evanghelia, de a-i păstori pe credincioşi şi de a celebra cultul divin".

[Prezbiterii] părtaşi, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul Mijlocitor (cf. 1Tim 2,5), ei vestesc tuturor cuvântul divin. Ei îşi exercită însă în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acţionând in persona Christi şi proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică, până la venirea Domnului (cf. 1Cor 11,26), Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos, care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evr 9,11-28). Pentru credincioşii penitenţi sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba împăcării şi a alinării şi poartă în faţa lui Dumnezeu Tatăl nevoile şi rugăciunile credincioşilor (cf. Evr 5,1-3). Exercitând, în limitele autorităţii lor, misiunea lui Cristos, păstor şi cap, ei adună familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însufleţită de un singur scop şi o aduc, prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Dumnezeu Tatăl. În mijlocul turmei, în adoră în Duh şi adevăr (cf. In 4,24). În sfârşit, ei se ostenesc, prin cuvânt şi învăţătură (cf. 1Tim 5,17), crezând ceea ce au citit şi meditat în Legea Domnului, învăţând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învăţat (LG 28).

Ministerul prezbiteriului este extrem de important pentru viaţa Bisericii. Acesta contribuie, prin voinţa şi harul lui Cristos, la perpetuarea întrupării Fiului lui Dumnezeu între oameni, la răspândirea vieţii celor trei persoane divine şi a iubirii lor între membrii Bisericii, la actualizarea asemănării oamenilor cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi, viceversa, asemănarea celor trei oaspeţi divini, la a pune bazele împărăţiei lui Dumnezeu în această lume.

Este un minister care cere, evident, o pregătire culturală şi spirituală adecvată (care se face în seminar sau în altă parte), iar, pentru cel care este deja preot, o viaţă intensă de rugăciune, un studiu asiduu al cuvântului lui Dumnezeu şi un mare spirit de sacrificiu.

Astăzi se pune foarte mult accentul pe viaţa creştină văzută ca o viaţă de caritate, o viaţă de iubire, de dăruire, de slujire, după exemplul lui Cristos, om-pentru-alţii. Dacă acest lucru este adevărat pentru orice creştin, cu atât mai mult este adevărat pentru preot. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican afirmă:

Cristos, pe care Tatăl l-a sfinţit, adică l-a consacrat şi l-a trimis în lume, "s-a dat pe sine pentru noi ca să ne răscumpere de toată fărădelegea şi să-şi pregătească un popor curat, râvnitor în fapte bune" (Tit 2,14) şi astfel a intrat, prin patimă, în gloria sa; în acelaşi fel şi preoţii, consacraţi prin ungerea Duhului Sfânt şi trimişi de Cristos, nimicesc în ei faptele trupului şi se dedică total slujirii oamenilor şi astfel pot înainta în sfinţenia cu care au fost înzestraţi de Cristos, spre a se apropia de omul desăvârşit (PO 12).

Trebuie precizat însă, împotriva multiplelor tendinţe de a seculariza slujirea preoţească reducând-o doar la o funcţie pur filantropică, faptul că el îndeplineşte o slujire prin excelenţă şi esenţial spirituală. Slujirea sa nu poate fi confundată cu slujirea medicului, profesorului, constructorului, avocatului, asistentului social etc. În anumite cazuri, se poate întâmpla ca preotul să îndeplinească şi aceste forme de slujire şi, în trecut, le-a făcut de multe ori în mod strălucit. Însă, astăzi, ele sunt desfăşurate în mod competent (aproape pretutindeni) de alţi membri ai societăţii, în timp ce slujirea sa este calificată din ce în ce mai clar ca o slujire spirituală şi morală. Preotul are o funcţie specială de îndeplinit în sfera sufletelor, a relaţiilor cu Dumnezeu şi a relaţiilor morale cu semenii săi, funcţie pe care nimeni nu o poate înlocui. Aici trebuie să se realizeze asistenţa sa faţă de oamenii din timpul nostru. Desigur, atunci când circumstanţele o cer, el se va dedica cu zel şi în oficiul carităţii materiale, luptând pentru dreptate şi libertate, luptând împotriva foamei şi a mizeriei, ajutându-i pe cei săraci şi oprimaţi, pentru că şi acesta este un oficiu mesianic; însă oficiul carităţii nu trebuie să-l facă să neglijeze oficiul cuvântului - primul dintre oficiile mesianice - pentru a face cunoscută tuturor oamenilor economia mântuirii, împărăţia lui Dumnezeu, participarea la viaţa divină.