Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu,
trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este apostolică

Ca notă a Bisericii, apostolicitatea înseamnă că noul popor al lui Dumnezeu provine direct de la apostoli în tot ceea ce îi aparţine în mod esenţial: simboluri, rituri, sacramente, legi, ministere, organizare socială, printr-o continuitate legitimă de succesiune şi de tradiţie.

Recunoscută şi mărturisită ca notă fundamentală a Bisericii de Crezul niceno-constantinopolitan, apostolicitatea a fost mereu afirmată de conciliile succesive. Apelând la o tradiţie bimilenară, Conciliul al II-lea din Vatican a expus cu mare luciditate doctrina apostolicităţii şi a pus-o la temelia constituţiei ierarhice a Bisericii. După ce a amintit că Isus Cristos şi-a ales doisprezece apostoli, cărora le-a încredinţat misiunea de a vesti evanghelia sa la toate neamurile, "pentru ca ei, împărtăşindu-se din puterea lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului, să-i sfinţească şi să-i cârmuiască" (LG 19), Conciliul continuă astfel:

Misiunea divină încredinţată de Cristos apostolilor este menită să continue până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), deoarece evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea, apostolii, în această societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi. Într-adevăr, nu numai că au avut diferiţi colaboratori în activitatea lor, ci, pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, ei au lăsat colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fap 20,28). Ei i-au rânduit, aşadar, pe aceştia şi au dispus apoi ca, după moartea lor, alţi oameni încercaţi să le preia slujirea. Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia Tradiţiei, pe primul loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini, sunt vlăstare din trunchiul apostolic. Astfel, după cum atestă sfântul Irineu, prin aceia care au fost instituiţi episcopi de către apostoli şi prin urmaşii lor până la noi, tradiţia apostolică este manifestată şi păstrată în lumea întreagă (LG 20).

În ceea ce priveşte nota apostolicităţii, din punct de vedere istoric, ştim că originea ei urcă până la marii scriitori bisericeşti din sec. al II-lea şi al III-lea: Irineu, Tertulian, Origene, Ciprian, care au considerat apostolicitatea drept criteriu hotărâtor pentru a deosebi Biserica adevărată a lui Cristos de comunităţile eretice. Biserică autentică era doar cea care putea să documenteze descendenţa ei directă de la apostoli. Din punct de vedere teologic, ea îşi găseşte locul printre cauzele care au dat viaţă Bisericii: alături de Sfânta Treime, Duhul Sfânt, Isus Cristos, sfânta Fecioară Maria, şi apostolii sunt făuritorii Bisericii. Într-adevăr, o dată cu apostolii se constituie primul nucleu al noului popor al lui Dumnezeu, nucleu pe care Duhul Sfânt imprimă caracterele acelei culturi "catolice" pe care Dumnezeu a voit-o pentru omenire: evanghelia împărăţiei, sacramentele mântuirii, porunca cea nouă, ministerele consacrate, valorile şi virtuţile supranaturale.

Ca proprietate formală şi esenţială a Bisericii, apostolicitatea are două justificări principale, una pe care o putem numi teologică şi alta antropologică.

În perspectivă teologică, apostolicitatea corespunde planului divin al mântuirii, care este un plan format din misiuni şi medieri. Mântuirea omenirii, asumarea ei în circuitul vieţii divine, nu este actualizată de Dumnezeu printr-o operaţiune verticală şi atomistă, printr-o invitaţie făcută individual şi izolat fiecărui om, ci este realizată mai întâi de toate prin trimiterea Fiului, care, la rândul său, îi trimite pe apostoli, iar aceştia, pe ucenicii lor. Iubirea lui Dumnezeu trece, aşadar, prin Fiul său, apoi prin apostoli, după aceea prin ucenicii acestora... pentru a ajunge în sfârşit la noi; acelaşi lucru este valabil şi pentru har, libertate, bucurie, speranţă etc.

În perspectivă antropologică, apostolicitatea este o exigenţă a dimensiunii umane, care este o dimensiune istorică şi socială, a Bisericii. Pe plan antropologic şi etic, legea fundamentală este aceea de a trăi unii pentru alţii, de a ne împărtăşi reciproc ceea ce am primit, de a fi - prin Isus şi întotdeauna în vederea lui - miniştri, unii pentru alţii, ai harului mântuitor. Nimeni nu se botează pe sine. Acest lucru înseamnă că e nevoie de mijlocirea realităţilor sensibile, pentru a merge pe drumul unirii noastre cu Dumnezeu în Isus Cristos, Cuvântul său făcut trup. Credinţa însăşi o primim de la alţii, de la persoane care au primit-o înaintea noastră: credinţa urmează o logică de "tradiţie" sau transmitere, care se realizează printr-o comunicare de la o persoană la alta.

Prin urmare, apostolicitatea Bisericii nu constituie o problemă în perspectivă teologică. Dă loc la unele discuţii, în schimb, dacă este considerată în perspectivă istorică. Se pune întrebarea: a existat din punct de vedere istoric din partea apostolilor desemnarea succesorilor şi înmânarea puterii de a învăţa, de a conduce şi de a cârmui Biserica? În plus, acest fapt empiric, succesiunea, este esenţial pentru apostolicitate?

Cât priveşte prima întrebare, avem la dispoziţie o vastă documentaţie care ne informează că succesiunea apostolică a existat efectiv. Cât priveşte a doua întrebare, adică dacă faptul empiric al succesiunii ar fi un element esenţial pentru apostolicitate, răspunsul este următorul. Faptul empiric de unul singur nu este suficient pentru a garanta apostolicitatea în sensul deplin al cuvântului, însă este indispensabil ca semn vizibil care să garanteze că ne aflăm pe calea cea bună pentru a intra în comuniune cu Cristos, cu Duhul Sfânt, cu Sfânta Treime. Pentru ca apostolicitatea să fie operantă, pe lângă succesiune, e nevoie de încă două aspecte: mărturia şi slujirea. Urmează cu adevărat apostolilor episcopul care reînnoieşte mărturia şi slujirea lor. La fel de esenţială este legătura cu slujirea apostolică. Ca şi slujirea apostolilor, şi slujirea episcopilor trebuie să fie adusă lui Cristos şi omenirii, sau mai exact, omenirii prin Cristos: vestindu-i acesteia cuvântul său, aducându-i darurile sale de speranţă, libertate, har, bucurie şi iubire, şi încorporând-o lui direct prin celebrarea Euharistiei.