Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu,
trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este catolică

Catolicitatea este a treia notă pe care Crezul niceno-constantinopolitan o atribuie Bisericii. Despre aceasta, Conciliul al II-lea din Vatican a făcut o descriere foarte frumoasă, acolo unde spune:

Toţi oamenii sunt chemaţi în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea, acest popor, păstrându-şi unitatea şi unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară şi, apoi, a voit să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi (...) În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el îşi ia cetăţenii din toate neamurile, cetăţeni ai unei împărăţii care nu este pământească, ci de natură cerească (...) Acest caracter de universalitate, care împodobeşte poporul lui Dumnezeu, este darul Domnului însuşi, prin care Biserica Catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri, cu toate bunurile sale, sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului Sfânt (...) La această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi, aşadar, toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu (LG 13).

La început, când a fost aplicat Bisericii, termenul "catolică" avea un sens pur cantitativ; era folosit pentru a distinge Biserica universală (catolică) de Bisericile locale. Ulterior, a dobândit şi un sens calitativ: exprima atitudinea Bisericii de a primi şi de a sfinţi nu numai pe toţi oamenii, ci şi întreaga natură umană.

Catolicitatea este o zestre înnăscută a Bisericii. Aceasta înseamnă că ea o posedă încă de la început, întrucât Dumnezeu însuşi a voit-o catolică şi a constituit-o ca sacrament universal de mântuire, pentru toţi oamenii şi pentru toate popoarele. Catolicitatea provine direct din personalitatea Bisericii, care are ca subiect, ca fundament, harul lui Cristos, har adresat tuturor oamenilor. De aceea, catolicitatea nu este un fapt numeric, ci o dimensiune ontologică, care aparţine fiinţei însăşi a Bisericii.

În virtutea naturii şi originii sale, noul popor al lui Dumnezeu este un popor catolic: nu mai este restrâns la o rasă, la o naţiune, la o clasă, la o regiune, ci este destinat să-i cuprindă pe toţi oamenii de orice rasă, culoare, naţiune, clasă, regiune; este universal, adică este deschis tuturor.

Catolicitatea Bisericii se descoperă cu uşurinţă nu numai în originea şi în dimensiunea sa ontologică, ci şi în dimensiunea sa culturală. Spre deosebire de elementele care formează cultura celorlalte popoare, care au mereu un caracter local, elementele "culturii" Bisericii, ale noului popor al lui Dumnezeu, sunt impregnate de universalitate. Credinţa, simbolurile, riturile, structurile organizative, legile pe care Isus Cristos le-a dat Bisericii nu sunt legate de vreo rasă, de vreo clasă socială, de vreo naţiune, ci sunt pentru toate popoarele, pentru toate rasele şi pentru toate naţiunile. Evanghelia este un anunţ de bucurie făcut tuturor; sacramentele sunt instrumente de mântuire pentru toţi; ministerele sunt slujiri în folosul tuturor; valorile proclamate de Cristos sunt ca tot atâtea stele polare care conduc paşii celor care îl urmează pe el.

Astfel, se poate spune că cultura noului popor al lui Dumnezeu este profund şi esenţial catolică, fără ca prin aceasta să mortifice cât de cât culturile locale ale diferitelor popoare; dimpotrivă, aşa cum face harul lui Cristos cu fiecare credincios în parte, ea restaurează, înnobilează şi perfecţionează culturile care o primesc (cf. LG 13).

Din nota catolicităţii derivă în mod direct cea a misionarităţii. Aceasta traduce în termeni deontologici ceea ce catolicitatea semnifică în termeni ontologici. Întrucât Biserica este catolică în virtutea naturii sale teandrice (Dumnezeu care se comunică omenirii), ea are misiunea de a da o expresie concretă acestei proprietăţi şi, prin urmare, trebuie să acţioneze pentru a face vizibilă întruparea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Misiunea este întocmai îndatorirea Bisericii de a-l duce pe Cristos tuturor oamenilor şi pe toţi oamenii la Cristos.

Dimensiunea misionară face parte din Biserică şi dintr-un alt punct de vedere, mai simplu. În timp ce, pe de o parte, ea este cea chemată, cea convocată (aşa cum sugerează termenul ekklesia), pe de altă parte, ea este cea trimisă, mesagera, cea care duce vestea (cum indică termenul apostolos). Biserica este cea trimisă de Cristos să ducă vestea mântuirii în lumea întreagă. Noul popor al lui Dumnezeu, pe care el l-a adunat în jurul persoanei sale, sub acţiunea Duhului Sfânt, este solicitat să se extindă, până când va cuprinde întreaga omenire. Celor care cred în el, Isus le încredinţează în mod oficial misiunea de a "merge în toată lumea, de a învăţa toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt" (Mt 28,19). "Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl" (AG 2).

Motivul dimensiunii misionare a Bisericii derivă din voinţa lui Dumnezeu care "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Pentru că există un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Isus Cristos, om şi el, care s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toţi" (1Tim 2,4-5), "şi în nimeni altul nu este mântuirea" (Fap 4,12).

De fapt, Biserica a fost conştientă încă de la început că este o comunitate misionară, evanghelizatoare, aşa cum apare şi din cartea Faptele Apostolilor şi din Scrisorile sfântului Paul. "Noi nu putem să nu vorbim", spun Petru şi Ioan în faţa sinedriului (Fap 4,20). Sfântul Paul scrie colosenilor: "Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor săi, cărora Dumnezeu a voit să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Cristos cel din voi, speranţa slavei" (Col 1,27). Prima comunitate creştină simte evanghelizarea ca un har (charis, Ef 3,8), şi totodată ca o slujire şi datorie (diakonia, Rom 15,16).

Fiind Biserica misionară în mod intrinsec, în virtutea naturii sale, toţi cei care devin membrii ei primesc şi ei această vocaţie. Încorporaţi în Cristos, ei sunt trimişi să îmbogăţească trupul lui cu alte noi membre; cufundaţi în circuitul vieţii şi al iubirii celor trei persoane divine, ei sunt ţinuţi să deschidă acest circuit şi altora; deveniţi cetăţeni ai împărăţiei au datoria de a lărgi graniţele acesteia; îmbrăcaţi cu preoţia regală, toţi credincioşii sunt responsabili de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi de vestirea evangheliei acelora care nu o cunosc.

Biserica întreagă fiind misionară şi opera evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a poporului lui Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toţi la o profundă reînnoire lăuntrică pentru ca, având o conştiinţă vie a propriei responsabilităţi în răspândirea evangheliei, să-şi asume partea ce le revine în cadrul operei misionare printre necreştini (...) Toţi credincioşii sunt datori să colaboreze la creşterea şi dezvoltarea trupului său pentru a-l duce cât mai curând la plinătate. De aceea, toţi fiii Bisericii trebuie să aibă conştiinţa vie a responsabilităţii lor faţă de lume, să cultive în ei înşişi un spirit cu adevărat catolic şi să-şi angajeze puterile în opera evanghelizării (AG 35-36).

În activitatea misionară, fundamental şi primar este vestirea explicită a cuvântului lui Dumnezeu, precum şi mărturia clară şi edificatoare pentru ceea ce înseamnă să aparţii lui Cristos. Însă, misiunea cuprinde şi toate activităţile care slujesc la eliberarea omului din sclavia sa, în perspectiva împărăţiei viitoare: de la sărăcia de tip economic până la abandonarea lui Dumnezeu.