Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este una

Dintre cele patru note ale Bisericii, unitatea este cea care creează cele mai multe probleme, atât pe plan concret, istoric, existenţial, cât şi pe plan speculativ, teoretic, raţional. Creează probleme pe plan concret, pentru că în această privinţă defectează cel mai mult ucenicii lui Cristos, divizaţi cum sunt în mii şi mii de denominaţiuni care îşi iau numele de la el. Această lipsă de unitate produce în Biserică o rană profundă ce greu poate fi vindecată. Creează probleme pe plan speculativ, pentru că unitatea specifică a Bisericii nu este simplă, ci complexă, nu este statică, ci dinamică, nu este numerică, ci personală şi, în plus, este o unitate care este strâns legată de pluralitate. Din acest motiv, este greu de identificat unitatea Bisericii pe plan empiric. De aici şi suspiciunea că, probabil, unitatea nu are însuşirile necesare pentru a face din ea o notă vizibilă a Bisericii, drept pentru care, la sfârşit, va trebui să ne mulţumim să o recunoaştem şi să o afirmăm ca adevăr dogmatic, adevăr de credinţă teologală, adică un mister sublim, care depăşeşte posibilităţile raţiunii umane, ca şi toate celelalte adevăruri pe care le mărturisim în Crez.

Biserica este, desigur, una, fie pentru că este una singură (există un singur nou popor al lui Dumnezeu, un singur trup al lui Cristos, o singură mireasă a lui Cristos, o singură comunitate de mântuire), fie pentru că este, prin constituţia ei, esenţial nedespărţită: diviziunea este incompatibilă cu natura însăşi a Bisericii, pentru că ea are o singură credinţă, un singur Botez, un singur Domn, un singur trup şi un singur Duh (Ef 4,4-5).

Cei care cred în Cristos, renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul Dumnezeului viu (cf. 1Pt 1,23), nu din trup, ci din apă şi din Duhul Sfânt (cf. In 3,5-6), constituie, în sfârşit, un "neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat... care înainte nu era popor, dar acum este poporul lui Dumnezeu" (1Pt 2,9-10) (...) Acest popor mesianic, deşi nu cuprinde, de fapt, pe toţi oamenii şi, nu o dată, apare ca o turmă mică, este totuşi, pentru întreg neamul omenesc, un germen foarte puternic de unitate, speranţă şi mântuire. Stabilit de Cristos în împărtăşire de viaţă, de iubire şi de adevăr, este folosit de el ca instrument de mântuire pentru toţi şi este trimis în lumea întreagă ca lumină a lumii şi sare a pământului (cf. Mt 5,13-16) (LG 9).

Prin predicarea fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor şi prin cârmuirea exercitată cu iubire de către apostoli şi urmaşii lor, episcopii, în frunte cu urmaşul lui Petru, sub acţiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca poporul său să crească şi îi desăvârşeşte comuniunea în unitate: în mărturisirea aceleiaşi credinţe, în celebrarea comună a cultului divin şi în armonia frăţească a familiei lui Dumnezeu (UR 2).

Textele Conciliului al II-lea din Vatican, citate mai sus, subliniază mai ales unitatea "culturală" a noului popor al lui Dumnezeu, punând în evidenţă diferitele legături "culturale", care îi unesc pe toţi membrii săi: identitatea simbolurilor de credinţă, a riturilor, a conducerii, a valorilor (viaţă, adevăr, libertate, speranţă etc.). Cât priveşte elementele fundamentale ale "culturii" noului popor al lui Dumnezeu, acelaşi Conciliu recunoaşte o bună doză de pluralism. În decretul Unitatis redintegratio se spune că

încă din primele timpuri, Bisericile Orientului urmau fiecare o disciplină proprie, aprobată de sfinţii părinţi şi de Concilii chiar ecumenice. Şi, deoarece o anumită diversitate a uzanţelor şi obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în nici un fel unităţii Bisericii, ba chiar îi sporeşte frumuseţea şi contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, conştiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioşilor şi mai aptă să favorizeze binele sufletelor (UR 16).

La rândul său, Gaudium et spes afirmă că

Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiţii variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi şi a explica mesajul lui Cristos în propovăduirea ei la toate neamurile, pentru a-l cerceta şi a-l aprofunda, pentru a-l exprima mai bine în celebrarea liturgică şi în viaţa multiformă a comunităţilor de credincioşi. Însă, în acelaşi timp, Biserica, trimisă fiind la toate popoarele din toate timpurile şi locurile, nu este legată în mod exclusiv şi indisolubil de nici o rasă şi de nici un neam, de nici un fel anume de viaţă, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiţii şi în acelaşi timp conştientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogăţeşte atât pe acestea cât şi pe ea însăşi (GS 58; cf. LG 13).

Toate acestea fac destul de complexă problema unităţii Bisericii sub profil socio-cultural. Pentru că, deşi e adevărat că la acest nivel se poate vorbi de o unitate de fond, este vorba însă de o unitate foarte maleabilă şi flexibilă, care lasă foarte mult spaţiu pluralismului, în toate punctele: rituri, simboluri, organizare, legislaţie, obiceiuri, iar a trasa o linie de demarcaţie precisă între unitatea necesară de fond şi multiplicitatea expresiilor este destul de greu. Drept pentru care, mai mult decât la nivel socio-cultural, care este fără îndoială cel mai vizibil şi mai verificabil din punct de vedere empiric, dar şi cel în care unitatea este mai puţin evidentă, aceasta se găseşte cu mai multă siguranţă la un nivel mai profund, care este cel ontologic şi etiologic. Într-adevăr, aici se întâlneşte unitatea solidă, de nezdruncinat şi perenă a Bisericii.

La nivel ontologic, adică pe planul fiinţei, Biserica este una, pentru că unul este fundamentul ei, harul lui Cristos, care o face să fie persoană. Din punct de vedere personal, Biserica este una şi nedespărţită pentru totdeauna: este unicul trup al lui Cristos care se extinde, unicul sacrament de mântuire care se răspândeşte, unicul nou popor al lui Dumnezeu care creşte.

La nivel etiologic, adică pe planul cauzalităţii eficiente, unitatea este dată de Duhul Sfânt, pentru că el este cel care pune în act, adică în existenţă, sufletul Bisericii, adică harul lui Cristos, şi îl dăruieşte fiecărui credincios (de la apostoli până la ultimul botezat mai înainte de sfârşitul lumii) şi, astfel, îi inserează în trupul lui Cristos, în noul popor al lui Dumnezeu, făcându-i în acest mod semne vizibile şi eficace (adică sacramente) de mântuire. Duhul Sfânt este cel care generează Biserica şi comunică darurile sale tuturor membrilor ei.

Fiecăruia i se dă o manifestare specială a Duhului pentru folosul comun: unuia i se dă, prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune, iar altuia, prin acelaşi Duh, cuvântul cunoaşterii. Şi unuia i se dă, prin acelaşi Duh, credinţă, iar altuia darurile vindecărilor, prin acelaşi Duh; unuia facerea de minuni, iar altuia darul profeţiei; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia diversitatea limbilor şi altuia interpretarea limbilor. Şi cu toate acestea este unul şi acelaşi Duh cel care le lucrează, împărţind fiecăruia aşa cum voieşte (cf. 1Cor 12,7-11).

Datorită acţiunii Duhului Sfânt, care pune în act harul lui Cristos, se naşte acea unitate ontologică de fond, care face din Biserică o singură persoană, o persoană colectivă, care are drept limfă vitală şi izvor permanent de unitate iubirea, iubire care mai înainte de a circula între membrii Bisericii, circulă deja în formă ipostatică în sânul Sfintei Treimi, în persoana Duhului Sfânt.

Aşa cum am observat mai înainte, unitatea Bisericii nu este unitatea unei fiinţe simple, ci compuse, este unitatea unui popor, o unitate care, pe plan socio-cultural, este legată inevitabil de pluralitate. Această pluralitate este determinată mai întâi de toate de dimensiunea culturală, care, aşa cum am văzut, comportă o multiplicitate de elemente, fiecare dintre ele fiind susceptibilă de nenumărate expresii. Dar mai există şi un al doilea motiv care justifică pluralitatea: dimensiunea istorică a Bisericii. Biserica nu este o realitate fizică, nici metafizică, ci o realitate istorică. Ea este istoria mântuirii transmisă de noul popor al lui Dumnezeu. Însă atunci când spunem istoricitate, spunem dinamism, iar când spunem dinamism, spunem multiplicitate, pluralitate în linie diacronică mai mult decât sincronică (aşa cum se poate verifica în cazul unei dimensiuni culturale). Astfel, şi nota unităţii nu este o calitate imobilă, rigidă, statică, ci profund dinamică. Este o unitate mobilă, peregrină, aşa cum mobil şi peregrin este şi subiectul acesteia. Şi despre acest lucru istoria ne oferă o confirmare clară. Desigur, unitatea Bisericii apostolice este diferită de unitatea Bisericii medievale, şi unitatea Bisericii catolice din timpul revoluţiei franceze este diferită de unitatea pe care o prezintă Biserica după Conciliul al II-lea din Vatican. Subiectul vizibil al Bisericii este în continuă mişcare, în timp ce rămân stabile fundamentul ei supranatural (harul lui Cristos) şi cauza eficientă a personalităţii ei (Duhul Sfânt).

Biserica Catolică îşi revendică plinătatea zestrei unităţii, şi o revendică nu numai sub profil ontologic şi etiologic, ci şi sub profil socio-cultural. Ea consideră că posedă nealterate simbolurile, riturile, organizarea socială, legile, valorile pe care Cristos le-a încredinţat noului popor al lui Dumnezeu ca formă spirituală specifică şi ca principiu al unificării sale sociale: "[Noi credem că această] unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale şi care credem că dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi, până la sfârşitul veacurilor" (UR 4).

O asemenea revendicare pare să închidă orice posibilitate de dialog cu celelalte Biserici, pentru că dacă Biserica Catolică posedă deja totul în mod perfect, nu există nici un punct în care ea poate să ajungă la acorduri şi să negocieze cu celelalte Biserici. Însă nu este aşa.

Cât priveşte posedarea unităţii perfecte, Conciliul însuşi adaugă două precizări importante. Mai întâi, convingerea de a poseda unitatea perfectă nu justifică nicidecum o atitudine de superioritate, ostentaţie, dispreţ sau compătimire faţă de celelalte Biserici, pentru că "deşi Biserica Catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele de har, totuşi membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, aşa încât chipul Bisericii străluceşte mai puţin luminos în faţa fraţilor despărţiţi de noi şi în faţa lumii întregi, iar creşterea împărăţiei lui Dumnezeu este întârziată" (UR 4). În al doilea rând, trebuie să facem distincţie între plinătatea esenţială şi plinătatea efectivă, de fapt, istorică. Biserica o are pe cea dintâi, dar nu pe cea de-a doua. Unitatea, în mod esenţial, este în întregime prezentă în Biserică încă de la început, însă e prezentă ca o sămânţă care trebuie să crească şi să se maturizeze: "Isus Cristos vrea ca poporul său să crească şi îi desăvârşeşte comuniunea în unitate" (UR 2).

Spre deosebire de Biserica Catolică, Bisericile separate nu au plinătatea esenţială a unităţii; ele au pierdut adevăratul concept de unitate, abandonând unele dintre principiile şi elementele fundamentale pe care Cristos le-a încredinţat poporului lui Dumnezeu pentru a păstra unitatea dintre membrii săi.

Fraţii despărţiţi de noi, atât individual cât şi comunităţile şi Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut şi cărora le-a dat viaţă pentru a alcătui un singur trup în vederea unei vieţi noi, unitate pentru care dau mărturie Sfintele Scripturi şi Tradiţia venerabilă a Bisericii. Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire (UR 3).

Însă, în pofida pierderii unor elemente fundamentale ale unităţii, Conciliul al II-lea din Vatican recunoaşte că şi Bisericile şi comunităţile separate au o anumită pondere şi semnificaţie în misterul mântuirii, iar "Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice" (UR 3), şi intenţionează să înceapă dialogul nu cu indivizi izolaţi, ci cu Bisericile însăşi, îndeosebi cu Bisericile Orientale, care şi-au păstrat în mod real caracterul de Biserică prin legătura credinţei apostolice, comuniunea sacramentală, organizarea episcopală şi patriarhală, legislaţia canonică.

Recunoaşterea consistenţei ontologice a Bisericilor separate pune o mare problemă ecleziologică, şi anume problema solidităţii consistenţei ontologice a celorlalte Biserici. O anumită soliditate este admisă, pentru că le este recunoscut titlul de Biserici, însă aceasta nu poate fi identică cu cea a Bisericii Catolice, pentru că, aşa cum spune Conciliul, Bisericile separate au pierdut unele elemente importante de adevăr şi unitate, elemente pe care Cristos le-a încredinţat şi le-a voit pentru poporul său. Atunci despre ce consistenţă ontologică este vorba? Soluţia cea mai plauzibilă la această problemă este cea care recunoaşte Bisericilor separate o consistenţă ontologică analoagă, adică asemănătoare cu cea a Bisericii Catolice, dar numai parţială şi derivată din consistenţa totală şi absolută de care se bucură Biserica Catolică. Şi celelalte Biserici sunt în mod autentic Biserici în măsura în care păstrează elementele de har şi de unitate pe care Isus le-a dăruit noului popor al lui Dumnezeu şi pe care Biserica Catolică le-a păstrat în întregime.