11. BISERICA ŞI MASS-MEDIA

I. CINE SUNTEM?

1. Contextul general

De-a lungul istoriei, Biserica a fost mereu deschisă faţă de mijloacele de comunicare şi le-a folosit în activitatea sa de catehizare şi evanghelizare, străduindu-se să adapteze mărturia evanghelică şi mesajul său la formele culturale şi la mijloacele de comunicare oferite de momentul istoric dat: pentru a transmite adevărurile de credinţă, Biserica a folosit încă de la începuturile sale arta figurativă - o demonstrează imaginile din catacombele din primele secole ale creştinismului -, a scris pe papirus şi pergament, a inventat limbi şi alfabete; în evul mediu reprezentaţiile sacre au devenit o formă eficace de instruire religioasă şi morală; în epoca Renaşterii, picturile, frescele, mozaicurile din catedrale au păstrat vie comunicarea de tip religios; din secolul al XV-lea (era lui Gutenberg), Biserica se foloseşte cu eficienţă de presă.

Însă, începând cu secolul al XIX-lea, când progresul ştiinţei şi tehnicii revoluţionează mijloacele de comunicare socială, Biserica adoptă diferite atitudini faţă de aceste mijloace.

Perioada de apărare a moralei

Atitudinea Bisericii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost caracterizată de un interes scăzut în ce priveşte folosirea mijloacelor de comunicare socială, şi de o mare preocupare de natură morală, apologetică şi conservatoare. Această neîncredere faţă de mijloacele de comunicare socială izvora, bineînţeles, dintr-o atitudine de prudenţă, şi asta mai ales pentru că aceste mijloace erau folosite la început numai pentru divertisment, un divertisment care îndemna la imoralitate şi desfrâu; pe lângă aceasta, mijloacele de comunicare socială erau adesea folosite împotriva Bisericii Catolice, criticând în mod deschis Biserica şi lucrarea sa în lume. Astfel, Grigore al XVI-lea a fost primul care, prin enciclica Mirari vos (1832), a condamnat libertatea presei şi a cerut ca presei proaste să i se opună o presă bună, catolică. Următorul papă, Pius al IX-lea, urmând linia predecesorului său, fondează în 1861 ziarul Osservatore romano.

Perioada socio-pastorală

Leon al XIII-lea este primul care recunoaşte că ziarele au devenit o necesitate şi apreciază contribuţia presei la educarea maselor, iar Pius al XI-lea, cu enciclica Vigilanti cura (1936), dedicată în întregime cinematografiei, îndeamnă la o atitudine pozitivă de vigilenţă, şi încurajează producţiile catolice şi deschiderea de săli cinematografice catolice. Tot el, la 12 februarie 1931, se adresează Bisericii Universale de la microfonul postului de Radio din Vatican. Din cele 134 de documente ale pontificatului lui Pius al XII-lea, un sfert se referă la presă: Biserica se deschide din ce în ce mai mult spre mijloacele de comunicare în masă şi recunoaşte importanţa lor în viaţa socială. Două din documentele pontificatului lui Pius al XII-lea se referă la teatru - sunt primele documente din magisteriul roman deschise spre teatru şi actori -, altele la radio şi televiziune, dar şi la dreptul la informare. Cel mai important document al său este enciclica Miranda prorsus (1957), dedicată cinematografiei, radioului şi televiziunii, şi în care recunoaşte radioul ca "dar al lui Dumnezeu", un factor de înţelegere şi coexistenţă, vehicul de cultură şi educaţie, de progres şi bunăstare, dar nu uită să atragă atenţia asupra ambivalenţei lui morale.

După Cel de-al II-lea Război Mondial apar primele organizaţii catolice care se ocupă de mijloacele de comunicare socială: UNDA (Asociaţia Internaţională Catolică pentru Radio şi Televiziune), OCIC (Organizaţia Internaţională Catolică pentru Cinema şi Audiovizual) şi UCIP (Uniunea Catolică Internaţională pentru Presă - fondată în 1927, adună în jurul ei mii de ziarişti, editori de ziare şi reviste, profesori de jurnalistică şi alte mijloace de comunicaţie socială) - la sfârşitul anului 2001, UNDA şi OCIC vor fuziona, formând asociaţia SIGNIS - Asociaţia Internaţională Catolică pentru Comunicaţii.

Inter mirifica

Conciliul Vatican II, atent la problemele omului modern, ia în considerare problema comunicării şi dezvoltă reflecţia sa asupra acestei teme în constituţia pastorală Inter mirifica (4 decembrie 1963). Este pentru întâia oară când un conciliu ecumenic discută pe tema mijloacelor de comunicare socială, publicând în cele din urmă un document oficial. Cu acest decret este creată, totodată, şi terminologia bine cunoscută astăzi de "comunicare socială".

Biserica, prin acest decret vede în mijloacele de comunicare socială un bine şi un dar pe care Dumnezeu îl face omului. Conciliul invită, apoi, la căutarea unor soluţii pentru rezolvarea problemei formării în vederea folosirii conştiente a acestor mijloace, pentru a le adapta, apoi, la situaţiile şi formele diferite de apostolat. Din punct de vedere moral, mijloacele de comunicare socială pot ajuta Biserica în efortul său de a apăra demnitatea şi valorile persoanei umane. Tot prin acest document se stabileşte şi celebrarea unei Zile Mondiale a Comunicaţiilor Sociale (la 6 mai 1967 este celebrată Prima Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale) şi se propune înfiinţarea unei comisii internaţionale pentru mijloacele de comunicare socială. Astfel, în aprilie 1964, papa Paul al VI-lea creează, prin motu proprio In fructibus multis, o comisie pentru comunicaţiile sociale, care din 28 iunie 1968 devine Consiliul Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale.

Communio et progressio

În decretul conciliar Inter mirifica, la nr. 23 se cerea publicarea unei instrucţiuni pastorale pentru aplicarea principiilor conciliare şi a normelor referitoare la mijloacele de comunicare socială. Instrucţiunea a fost elaborată de Comisia Pontificală pentru Comunicaţii Sociale şi publicată de papa Paul al VI-lea la 27 mai 1971 cu titlul Communio et progressio. Acest document este considerat magna charta a comunicaţiilor sociale catolice, fiind caracterizat de o abordare mai pozitivă, profesională şi concretă a comunicării: scopul comunicării este acela de a crea comuniune, iar mijloacele de comunicare trebuie să fie folosite pentru a mări comunicarea şi comuniunea dintre oameni. În plus, sunt indicate modelele teologice la care pot şi trebuie să apeleze creştinii în comunicarea socială: primul model este comunicarea-comuniunea trinitară; al doilea, comunicarea-comuniunea Cuvântului întrupat; al treilea model îl constituie Isus Cristos, comunicator perfect.

Perioada postconciliară

În perioada postconciliară, Biserica, prin documentele publicate de Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii sociale, dar şi prin mesajele de la Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, continuă să fie preocupată de problema morală pe care o ridică folosirea mijloacelor de comunicare socială - ultimele documente al Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale vizează etica în publicitate (1997), etica în comunicaţiile sociale (2000) şi etica în internet (2002). Însă este subliniat şi aspectul pastoral şi se afirmă că Biserica, astăzi, nu mai poate face abstracţie de mijloacele de comunicare socială: Biserica trebuie să vorbească omului de astăzi folosind limbajele actuale pentru a transmite adevărurile de credinţă şi valorile morale creştine.

Se pune, totodată, accent şi pe formarea preoţilor şi a laicilor care lucrează în domeniul comunicaţiilor sociale, în vederea unei folosiri cât mai corecte a mijloacelor de comunicare (cf. Orientări pentru formarea viitorilor preoţi în ce priveşte mijloacele de comunicare socială, Congregaţia pentru Educaţia Catolică, 1986).

Însă ceea ce aduce nou Biserica în ultimii ani în raportul ei cu mass-media este aspectul ambivalent: astăzi, nu doar mijloacele de comunicare socială - presa, radioul, audiovizualul, internetul - sunt prezente în Biserică, dar Biserica însăşi este prezentă în aceste mijloace. Astfel, mass-media nu mai este doar un canal prin care Biserica transmite mesajul său, dar devine un loc, un spaţiu în care aceasta se întâlneşte cu omul de astăzi.

2. Mass-media în Moldova

Până la începutul secolului XX

Şi în Moldova mijloacele de comunicare au fost folosite din plin în decursul secolelor. Picturile din biserici, reprezentările teatrale, spectacolele de Crăciun, de Paşti sau cu ocazia marilor sărbători etc. - Biserica din Moldova le-a folosit în misiunea ei de a predica evanghelia.

Citim, de exemplu, în Codex Bandinus (1646) cum copiii comunităţii din Iaşi în ziua Bobotezei au prezentat în faţa domnului Moldovei, Vasile Lupu, un spectacol de poezii în limba latină. Domnul a apreciat ceea ce au făcut copiii.

De asemenea, misionarii au scos diferite cărţi, de mare ajutor în munca lor pastorală. Pentru pastoraţia în limba română, începând cu secolul al XVII-lea, se cunosc mai multe texte în limba română: catehisme, predici, cărţi de rugăciuni, gramatici, dicţionare, broşuri pentru dascăli, manuale pentru şcolile parohiale... Datorită costului ridicat al tipăririi cărţilor şi pentru faptul că cei mai mulţi nu ştiau să scrie şi să citească, acestea nu erau destinate unui public larg.

Iată câteva dintre ele: Tatăl nostru de Luca Stroici (1593); Catehismul lui Gasparo da Notto (1644); Catehismul lui Vito Piluzio (1677); Catehismul şi Evangheliile duminicale de peste an de Felix Anton Zauli (1716); Catehismul lui Silvestro d'Amelio (1719) - catehism cu 82 de foi scrise în italiană şi română; Conciones latinae-muldavo, scrise de Silvestro d'Amelio (1725) - 85 de predici latino-române; Două predici din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; Gramatica şi dicţionarul lui Francesco Maria Madrelli (1742); Gramatica, dicţionarul şi catehismul lui Francantonio Minotto (1775); Rugăciunile de dimineaţă (1776); Diverse materie în lingua Moldava (ghid de conversaţie italian-român); Un Evangheliar, un catehism, un dicţionar, diverse dialoguri, litanii, rugăciuni şi imnuri de Lorenzo Placido Porcelli (sfârşitul secolului al XVIII-lea); Mai multe predici (1800); Cinci manuscrise (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea) - predici, catehism, rugăciuni, dicţionar de Antonio Maria Mauro, Michele Sasiano di Nocera da Pagani, Vincenzo Gatti etc.; O gramatică şi un dicţionar (1823) de Antonio Maria Sciacca; Abecedar pentru învăţătura pruncilor catolici din Principatul Moldovei (1648); Katekismul krestinesk (1848) - de notat că înaintea textului este următoarea dedicaţie: "Katekismul Kreştinesk pentru daco-romano-catolici şi mai ales pentru cei ce frecventează şcoalele"; Antonio de Stefano scrie: Kalea krucii, ascultarea sfintei Liturghii şi metodul de a face o cuviincioasă mărturisire şi spre a lua cu vrednicie sf. Komunicătură; Katekismu kreştinesku (1857); Explicaţiuni evanghelice (2 vol. 1858 şi 1859); Rugăciuni către Dumnezeu şi imnuri sacre (1886) etc. (cf. Emil Dumea, Cărţi şi reviste catolice româneşti în Moldova, Sapientia, 2002).

Mai notăm la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apariţia unor cărţi şi manuale utile pentru dascăli, preoţi sau credincioşi.

Iată câteva: Catehismul pentru catolicii din Moldova, Iaşi, 1885; Călăuza creştinului, Iaşi, 1885; Mic catehism pentru catolicii din Moldova, Iaşi, 1885; Prescurtare de istoria sacră, Iaşi, 1901?; Imitaţiunea lui Cristos, Iaşi, 1902; Iubirea Macii Domnului, 1903; Istoria Vechiului şi Noului Testament, 1904; Noua metodă pentru a învăţa cu înlesnire limba italiană, Galaţi, 1904; Gramatica italiană, Roman, 1905; Calea cerului (mai multe ediţii); Novenă către sfânta Fecioară a Rozariului, 1910; Manualul dascălului, Iaşi, 1908; Catehismul catolic, cu o prescurtare a istoriei Bisericii pentru tineri şi adulţi de I Deharbe, Iaşi, 1908; Sus inimile, colecţie de cântece religioase, Bacău, 1914 etc.

Înainte de 1989

La 27 iunie 1884, papa Leon al XIII-lea a înfiinţat Episcopia de Iaşi numind primul episcop în persoana lui Nicolae Iosif Camilli.

Istoria presei catolice în Dieceza de Iaşi este plină de frământări, cunoscând perioade de linişte şi de tăcere. Ea este istoria câtorva generaţii de creştini, un reflex al frământărilor prin care a trecut ţara însăşi.

Problema presei s-a pus de timpuriu. Astfel, în perioada 1903-1911 apare "Calendarul catolic", viitorul Almanah "Presa Bună" (1913-1916; 1919-1948). În prima perioadă a existenţei episcopiei se tipăresc din când în când cărţi la diferite tipografii din Bacău, Iaşi etc. În 1916 este publicat proiectul de statut al Societăţii Catolice Presa Bună; în 1924 are loc deschiderea Bibliotecii Presa Bună, devenită Institutul Presa Bună (1926) sau Editura Presa Bună. Editura "Serafica" a fost înfiinţată în anul 1924 la Hălăuceşti. Până în 1913 nu era în Moldova nici o revistă catolică. În anul acesta apar la Iaşi Lumina creştinului (1913-august 1916; 1919-1943; 1944-1948 - numere sporadice) şi la Săbăoani Viaţa (aprilie 1913-august 1916; septembrie 1918-1944). Mai târziu văd lumina tiparului Aurora franciscană (Huşi: 1918-1920; 1921-1927; 1938-1944), Sentinela catolică (Iaşi: 1921-1934), Curierul Parohiei Catolice din Galaţi (1925-1930), Cruciada noastră misionară (suplimentul revistei Viaţa: 1929), Revista noastră (Iaşi: 1932) etc. În perioada 1913-1948 apare Almanahul Viaţa.

Învăţarea adevărurilor fundamentale ale credinţei, modalitatea de a trăi aceste adevăruri, relaţiile cu semenii, ştiri din Biserică şi din lume, vieţi de sfinţi etc. - constituie conţinutul publicaţiilor catolice din Moldova. "Primul areopag al lumii moderne", presa catolică, are menirea să contribuie la răspândirea şi întărirea împărăţiei lui Dumnezeu. Rolul ei este aproape acelaşi ca al preotului care predică evanghelia şi îi ajută să crească pe cei ce au primit-o.

a) Editura Presa Bună

În 1915 se întemeiază Biblioteca Populară Catolică. În septembrie 1916 este publicat proiectul de statut al Societăţii Catolice Presa Bună, care are ca scop tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase. Din asociaţie fac parte: pr. Mihai Robu, pr. D. Ulivi, pr. Anton Gabor, pr. Anton Romila. În 1924 are loc deschiderea Bibliotecii Presa Bună.

În 1926 este cumpărată o maşină de tipărit. La 31 octombrie 1926 este finalizată construirea sediului Tipografiei şi a Atelierului "Presa Bună" sub patronajul sfintei Tereza a Pruncului Isus. Aşa cum reiese din "Actul constitutiv al Institutului «Presa Bună» din Iaşi", dat de către episcopul Mihai Robu în ziua de 27 februarie 1928, "scopul Institutului «Presa Bună» este editarea şi răspândirea scrierilor bune cu conţinut atât religios, cât şi profan".

În februarie 1930 soseşte din Germania o nouă maşină de tipărit dând posibilitatea de a publica mai multe cărţi.

Activitatea editurii cunoaşte perioade prolifice, când sunt tipărite într-un tiraj mare reviste şi cărţi religioase şi nu numai, dar cunoaşte şi perioade de tăcere impuse de război şi de instalarea la putere a regimului comunist, când, pe o perioadă de 45 de ani, Editura şi Tipografia "Presa Bună" îşi încetează activitatea.

Din anul 1924, o dată cu deschiderea Bibliotecii "Presa Bună", se tipăresc peste 100 de cărţi şi broşuri, care apar în serii precum "Istorioare morale" (multe traduceri din opera lui Cristofor von Schmidt), "Religioasă", "Vieţile sfinţilor".

Tot în prima perioadă de activitate editura a mai scos şi Almanahul "Presa Bună", precum şi alte titluri, printre care valorosul dicţionar al prof. August Scriban.

b) Editura Serafica

Editura "Serafica" a fost înfiinţată în anul 1924 la Hălăuceşti de către Provincia Fraţilor Minori Conventuali din Moldova. A funcţionat cu sediul la Hălăuceşti (Iaşi), Bacău şi Săbăoani (Neamţ), tipărind un număr de 78 de cărţi (cf. pr. Iosif Simon, Franciscanii minori conventuali, Ed. "Serafica", 39, Bacău, 1998, 219-251).

După Cel de-al II-lea Război Mondial, Editura "Serafica" îşi încetează activitatea din cauza distrugerii tipografiei. Timp de 42 de ani (1948-1990) nu a mai fost tipărită nici o carte.

c) Revista Lumina creştinului

În anul 1908, un comitet în frunte cu pr. Iosif Malinovski, a lansat un apel pentru scoaterea unei reviste: "Foaia catolică". Deoarece pentru abonamente nu s-au înscris decât 213 persoane, publicarea revistei nu a fost posibilă. În decembrie 1912, pr. dr. Anton Gabor, recent întors de la studii, voind să continue ideea tipăririi unei reviste, s-a adresat preoţilor şi credincioşilor din Diecezele de Iaşi şi de Bucureşti. Nu a primit decât 18 cereri pentru abonament. A pornit la drum, pe cheltuiala proprie. Astfel, în ianuarie 1913, cu aprobarea şi binecuvântarea episcopului Nicolae Iosif Camilli, scoate primul număr din "Lumina creştinului", în 16 pagini, format mic. Cele 2.000 de exemplare au fost expediate părinţilor parohi şi unor credincioşi.

La 3 mai 1915, colaboratorii, revista şi cititorii ei primesc din partea papei Benedict al XV-lea binecuvântarea apostolică.

Ca al 45-lea organ al Apostolatului Rugăciunii, "Lumina creştinului" avea scopul de a instrui pe credincioşi în cele religioase şi de a le face cunoscută viaţa catolică din celelalte părţi. De ce "Lumina creştinului"? În articolul program din numărul 1 pe anul 1913 este notat:

"Lumina voieşte să fie pentru toţi, adică să propovăduiască pe înţelesul tuturor adevărurile aduse nouă de Isus Cristos; să înlesnească totodată răspândirea acelui foc dumnezeiesc despre care vorbeşte el însuşi: «Foc am adus din cer pe acest pământ şi ce voiesc altceva decât să se aprindă». Lumină veşnică fie şi prin aceea că va aminti evenimentele mai însemnate din lumea catolică, care sunt în stare să ne întărească în credinţa noastră".

În august 1916 revista şi-a întrerupt activitatea din cauza războiului. Reluată în ianuarie 1919, a continuat să apară regulat până în 1944.

Răsfoind paginile vechi ale revistei, întâlnim articole doctrinare istorice, pastorale ale episcopilor, vieţi de sfinţi, cronici despre evenimente bisericeşti, articole despre misionari, poezii religioase, recenzii de cărţi, evenimente din viaţa Bisericii greco-catolice. Este promovată evlavia către preasfânta inimă a lui Isus.

Încă de la început, în atenţia publicaţiei au intrat marile evenimente ale lumii, în special cele ale Bisericii: Acţiunea Catolică, activităţile pentru promovarea păcii, evenimentele religioase din Vatican şi din întreaga lume, greco-catolicii, viaţa locală, problemele pe care le ridicau unele orientări filozofice şi social-politice greşite (modernismul, liberalismul, şi mai ales comunismul).

Pentru a aduce un plus de lumină în ultimele probleme enunţate, pr. Anton Gabor scoate în 1921 Sentinela catolică, supliment al revistei "Lumina creştinului". Ea a apărut lunar, în patru pagini format ziar, explicând pe înţelesul tuturor diverse probleme: Concordatul României cu Sfântul Scaun (1927), divorţul, schismele, Biserica Catolică în lumina adevărului etc. În 1935 Sentinela catolică - între timp îşi schimbase denumirea în Dacia creştină - fuzionează cu "Farul nou" (1934-1940) din Bucureşti, dând acestui ziar posibilitatea să se dezvolte mai bine.

Alături de pr. dr. Anton Gabor, la "Lumina creştinului" lucrează pr. Mihai Robu şi mai apoi poetul pr. Dumitru Andrieş. Printre colaboratori se găsesc: pr. Petru Tocănel, pr. N. Cancel, pr. Iacob Ferenţ, Roumald Souran, Iosif Frollo, Mia Frollo, pr. Iosif Ghiuzan, pr. dr. Iosif Petru Pal, pr. Felix Wiercinski, pr. Ioan Mărtinaş, pr. Dumitru Matei, Emanuel Florens, Zoe Haşdeu, Charlotte Sibi, Iosif Naghiu.

Revista este apreciată şi de autorităţile bisericeşti din alte dieceze: arhiepiscopul de Bucureşti, Raimund Natzhammer (1905-1924), nunţiul apostolic, Francisc Marmaggi, episcopul de Cluj, Iuliu Hossu, episcopul Traian Frenţiu, episcopul Gustav Carol Majlath.

Monseniorul Anton Gabor a condus revista până în anul 1936, mai puţin în anul 1928 când îl găsim ca redactor pe pr. Iosif Ghiuzan. După ce Mons. Anton Gabor a trecut la Domnul, în anul 1936, revista a fost redactată de pr. Petru Pal. Revista are acum 1.500 de exemplare. Din decembrie 1937, la conducerea ei, a venit pr. Constantin Hausner până în septembrie 1939, când a fost înlocuit de pr. Ion Balan. Din 1941 redactor al revistei este pr. dr. Herghelegiu până în 1945. Acum îşi dublează numărul de pagini. A urmat pr. Gaspar Bachmeier (1945-1948).

Până în 1927 revista este tipărită la diferite tipografii din oraş. Luând fiinţă Institutul "Presa Bună", de la 1 ianuarie 1927, revista începe să fie tipărită la Tipografia "Presa Bună".

În februarie 1930 soseşte noua maşină de tipar din Germania. Cheltuielile mari care s-au făcut cu acest prilej îl determină pe părintele Anton Gabor să facă mereu apel la credincioşi pentru susţinerea presei:

"Faceţi ceva pentru presă! Ascultaţi glasul timpului! (...) La foarte multe se gândesc (creştinii): la clopote, la icoane, la zugrăvirea bisericilor şi altele, dar la susţinerea presei catolice nu. Cu toate acestea un ziar catolic poate face atâta bine... Şi mai ales în aceste vremuri, când necredinţa caută pe toate căile să răpească comoara din inimile celor credincioşi, noi trebuie să avem o îndoită grijă de această presă catolică şi printr-însa să întărim în credinţă pe cei şovăitori... Să deschidem deci ochii înainte de a sosi prăpădul imoralităţii, care ameninţă populaţiunea catolică, ca şi pe celelalte, şi să dăm un puternic sprijin acestei prese" (Lumina creştinului 1932, 157-159).

Ultima duminică din luna octombrie a anului 1934 - era ziua de 28 care coincidea cu sărbătoarea lui Cristos, Rege - a fost aleasă ca Ziua Presei, "o zi de cercetare a cugetului pentru toţi catolicii, ca să vadă ce au făcut şi ce mai au de făcut în sprijinul presei", o zi pe care Mons. A. Gabor o vrea

"generalizată în toată ţara şi sărbătorită cu deosebit interes prin festivaluri, expoziţii de cărţi şi reviste, împărţiri de cataloage, reclame etc. pentru ca să se deştepte cât mai mult interesul credincioşilor" (Lumina creştinului 1934, p. 156-157).

În 1935, pe lângă faptul că apare "un puternic ziar catolic la Bucureşti" (rezultat din unirea "Daciei creştine" de la Iaşi cu "Farul nou" de la Bucureşti), se deschide şi o tipografie catolică cu acelaşi nume - "Presa Bună" - la Chişinău, "care voieşte să fie şi în acel oraş o instituţie de cultură creştinească şi românească". La începutul anului 1936 mai sunt încă dificultăţi cu punerea în funcţie a acestei tipografii fiind nevoie de "literă rusească şi românească precum şi de alte maşini mici etc."

În primăvara anului 1944, din cauza războiului, tipografia de la Iaşi este dusă în Transilvania. Se încearcă mai întâi tipărirea revistei la alte tipografii la trei luni o dată

În numărul din ianuarie, februarie, martie 1945 din Lumina creştinului, editat la "Presa Bună", dar tipărit la Tipografia "Progresul" din Iaşi, este prezentată starea Institutului "Presa Bună" în anul 1944 în aceşti termeni:

"Tipografia noastră nu mai este la Iaşi. Când (...) era aprovizionată cu de toate, atunci când se tipărea în 20.000 de exemplare catehismul prescurtat, o carte de rugăciuni a sfântului Anton, revista Lumina creştinului, număr festiv pe aprilie, cu un bogat material ilustrat în cinstea Excelenţei sale Mons. Mihai Robu, care împlinea la 10 aprilie 60 de ani, şi o serie de tipărituri noi aveau să intre în lucru, evenimentele au zădărnicit toate, atunci începu exodul. Situaţia aceasta ne-a silit să tipărim la alte tipografii calendarul nostru pe anul 1945. Lipsiţi de fonduri n-am mai fost în stare să tipărim almanahul obişnuit al "Presei Bunei" pe 1945. Iar acum, dacă am reuşit să scoatem revista noastră Lumina creştinului cel puţin la trei luni o dată, ne costă foarte scump".

Între timp evenimentele evoluează. Numere sporadice apar până în 1948. În decembrie 1948, autorităţile comuniste au procedat la naţionalizarea şi confiscarea Tipografiei Presa Bună, lucru adus la cunoştinţa Episcopiei de Iaşi de Domeniul Bunurilor Episcopiei Române-Unite Beiuş la 20 ianuarie 1949.

La 15 ianuarie 1949, Editura şi Tipografia "Presa Bună" precum şi "Lumina creştinului" au fost radiate din oficiu din registrul Camerei de Comerţ Iaşi "din lipsă de activitate".

Pentru editură ca şi pentru "Lumina creştinului" începe perioada de tăcere. Comuniştii se instalaseră de-a binelea. Erau mulţi preoţi închişi. Cea mai mare parte a bunurilor Bisericii au fost confiscate. Cenzura şi securitatea erau la ele acasă. Mulţi râvneau după o publicaţie religioasă. Exista o adevărată foame după cuvântul scris, dar cine s-o potolească? A rămas doar forma transmiterii lui din gură în gură sau cititul pe ascuns a vechilor publicaţii ascunse cu grijă prin poduri sau în lăzi mari. În afara calendarului de perete şi a cărţilor de rugăciuni nu se putea publica nimic.

d) Revista Viaţa

Paralel cu încercarea de editare a Luminii creştinului, la Săbăoani, jud. Neamţ, în 1912 preotul Iosif Tălmăcel, OFMConv., a lansat ideea înfiinţării unei reviste sau a unui jurnal pentru catolicii din Săbăoani. După ce au discutat cu cei în drept şi au analizat posibilităţile materiale, la 14 aprilie 1913 preoţii Graţian Carpaţi şi Iosif Tălmăcel au publicat primul număr al buletinului Parohiei Catolice din Săbăoani: Viaţa. Cu privire la programul revistei, părintele Carpaţi scrie:

"M-am hotărât să scot la iveală o broşură cu numele «Viaţa», buletin al Parohiei Catolice din Săbăoani, care, precum arată şi titlul, va cuprinde toate cele ce privesc pe un creştin adevărat şi pe un cetăţean în viaţa de toate zilele. În acest buletin, care va apărea din când în când, se vor trata toate acele chestiuni practice care interesează parohia noastră. Şi iată în puţine cuvinte programul ce ne-am propus a desfăşura cu ajutorul lui Dumnezeu: «Vom căuta din răsputeri ca poporul nostru să aibă o viaţă sufletească cât se poate mai fericită»".

Revista a apărut neîntrerupt până în 1944 (exceptând perioada 1 septembrie 1916 - 1 septembrie 1918); numărul din martie 1944 apare la Săbăoani, iar numărul combinat aprilie-mai la Beiuş.

În cele peste 8.000 de pagini tipărite revista a tratat printre altele despre viaţa unor sfinţi, instrucţiuni despre sărbătorile ce se apropiau, sfaturi gospodăreşti, dialoguri morale, poezii, anunţuri ce interesau parohia, îndemnuri patriotice, mici istorioare, conferinţe catehetice, vieţi de misionari, subiecte despre franciscani etc.

Principalii colaboratori au fost: pr. Iosif Tălmăcel, pr. Bonaventura Morariu, pr. Dominic Neculăeş, pr. Ion Gârleanu, pr. Graţian Carpaţi, Ulderic Cipolloni, pr. Anton Bişoc, pr. Ioan Ladan (1930), pr. Alois Herciu. Revista apare mai întâi la Săbăoani şi se tipăreşte la firma fraţilor Rothenberg, la Roman. Apoi îşi are sediul la Răducăneni, Hălăuceşti, Huşi, Bacău (1920) şi Faraoani, iar după 1921 revine la Hălăuceşti, apoi la Bacău (1930-1932) şi din mai 1932 la Săbăoani. Schimbarea sediului a depins de locul unde era principalul ei redactor, pr. Iosif Tălmăcel.

Cu toate că revista avea un caracter local, ea a fost apreciată de mulţi preoţi, care au cerut să o primească şi chiar să publice unele articole. De aceea ea nu a mai păstrat caracterul de buletin al Parohiei Săbăoani, ci s-a numit buletin parohial catolic având un caracter mult mai larg. Revista a putut fi scoasă lunar într-un număr mare de exemplare şi cu mai multe pagini.

e) Alte publicaţii

În iunie 1925 pr. Ulderic Cipolloni scoate primul număr al Curierului Parohiei Catolice din Galaţi. Majoritatea articolelor erau traduceri sau prelucrări din autori străini, dar apar şi explicaţii la lecturile biblice, despre sfântul Anton şi sfântul Francisc, rubrici ca "Ideile lui Toader" (explicaţii la unele probleme teologice), "Păcatul modern", "Jos cu moda deşănţată". Revista apare până în decembrie 1930. Printre colaboratori şi redactori: pr. Ulderic Cipolloni, pr. Bonaventura Morariu, pr. Ioan Duma etc.

La 29 ianuarie 1929, episcopul Robu a aprobat suplimentul revistei Viaţa, intitulat Cruciada noastră misionară, "menit a trezi - după cum scrie episcopul Robu - interesul pentru misiuni printre catolicii noştri din România şi a-i îndemna la apărarea misiunilor". În 1931, acelaşi episcop a aprobat apariţia publicaţiei Asociaţiei Copiilor şi Tinerilor Catolici din Iaşi intitulată Revista noastră, coordonată de parohul Dumitru Romila. În cuvântul adresat copiilor din asociaţie, preotul D. Romila scria:

"Revista aceasta e numai pentru voi, căci ea va fi călăuza asociaţiilor tinereşti dornice de bine şi progres. (...) În asociaţie ne vom îngriji ca educaţia voastră bună să aducă bucurie şi foloase tuturor celor care trăiţi împreună, iar pentru ca îndemnurile ce le veţi primi la «asociaţie» să nu fie uitate vă dăm ca tovarăş revista noastră, în care veţi găsi sfaturi bune, exemple şi povestiri folositoare".

Pentru promovarea misiunilor, pr. Ion Gârleanu a scos revista Micul misionar, cu o viaţă la fel de scurtă ca şi cea de la Iaşi.

În septembrie 1918 pr. Iosif Tălmăcel scoate la Huşi Aurora franciscană, curierul terţiarilor franciscani din România (patru pagini la început, apoi mai multe), cuprinzând problemele care privesc acest ordin, idei pentru meditaţie, viaţa unui sfânt franciscan, ştiri şi sfaturi practice. În 1920 se multa la Faraoani unde încetează să mai apare; apare din nou în anul următor până în februarie 1927. La 7 februarie 1937 episcopul Robu a aprobat reluarea publicării revistei; reapare în martie 1938 şi încetează definitiv în primăvara lui 1944.

În 1938, ep. Mihai Robu a permis apariţia la Cernăuţi a ziarului Katolische Volkswacht condus de un comitet coordonat de pr. Iosif Luczko şi Gh. Goebel, directorul Orfelinatului Catolic-German "Iosefinum". Ziarul apăra interesele spirituale ale credincioşilor catolici din Bucovina, în număr de 60.000, ferindu-i totodată de curentele subversive bolşevice sau naţional socialiste şi întărindu-le sentimentele de dragoste faţă de regatul României şi faţă de Biserica Catolică.