Biserica lui Cristos care este în Moldova

I. CINE SUNTEM?
Noul popor al lui Dumnezeu

Biserica lui Cristos care este în Moldova

Păstorii Diecezei de Iaşi

Primul episcop al Diecezei de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, s-a născut la Monterubbiano, în regiunea Marcchia din Italia, în ziua de 23 aprilie 1840. În anul 1873 a venit în Moldova, unde a lucrat timp de opt ani ca simplu misionar în oraşul Iaşi. Aici a activat ca duhovnic şi capelan al călugăriţelor de la "Notre Dame". Totodată se ocupa şi de catehizarea elevilor de la şcoala călugăriţelor. La data de 16 septembrie 1881, papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop titular de Mosynopolis şi vizitator apostolic al Moldovei, iar la 27 iunie 1884, a fost numit episcop de Iaşi.

Sarcina principală pe care i-a încredinţat-o papa Leon al XIII-lea a fost aceea de a ridica un cler indigen pentru pastoraţia catolicilor de la răsărit de Carpaţi, ceea ce impunea înfiinţarea unui seminar diecezan. Astfel, la 29 septembrie 1886, episcopul Camilli deschide seminarul pentru care a luptat atât de mult, împlinind astfel sarcina principală pe care i-o încredinţase papa Leon al XIII-lea. În sfârşit avea convingerea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, Dieceza de Iaşi îşi va avea proprii preoţi indigeni, care, cunoscând limba şi obiceiurile locale, vor putea desfăşura o activitate mult mai bogată în tânăra Dieceză de Iaşi. Însă toate cheltuielile pentru întreţinerea şi funcţionarea seminarului erau suportate de episcopie, deoarece seminariştii proveneau din familii sărace, care nu aveau posibilitatea să-i întreţină pe cei din seminar, episcopul Camilli făcând o călătorie lungă prin Europa în anul 1890, în speranţa găsirii fondurilor necesare pentru menţinerea acestei "inimi" a diecezei la care ţinea nespus de mult.

Principalele linii ale episcopatului său au fost: în primul rând deschiderea unui seminar în vederea formării unui cler indigen, editarea unui catehism pentru catolicii din Moldova, ridicarea de noi biserici, grija pentru viaţa duhovnicească a preoţilor, strânsa legătură cu Scaunul Apostolic, orientarea pietăţii credincioşilor către sfânta Fecioară Maria prin recitarea sfântului Rozariu, vizita canonică pastorală, reorganizarea diecezei etc. Episcopul a susţinut şi a cerut tuturor preoţilor din Moldova ca limba română să fie folosită în pastoraţia credincioşilor, mai ales acolo unde erau catolici de naţionalităţi şi limbi diferite. Limba română urma să fie folosită atât în educaţia creştinească a copiilor şi adulţilor, cât şi în recitarea rugăciunilor în biserici.

În urma mai multor neînţelegeri cu clerul franciscan, la 10 mai 1894 episcopul Camilli a demisionat de la conducerea Diecezei de Iaşi. Înainte însă de a părăsi Moldova a ţinut foarte mult ca primii elevi ai seminarului să fie hirotoniţi subdiaconi. Acest eveniment a avut loc la 20 noiembrie 1894, fiind hirotoniţi nouă subdiaconi. După două zile de la acest eveniment seminariştii au pregătit o frumoasă serbare episcopului Camilli, pentru a-i arăta dragostea pe care o aveau faţă de dânsul.

După aceste evenimente, a stat la Roma la dispoziţia Scaunului Apostolic timp de 10 ani. A fost numit episcop de Gadara in partibus la 25 decembrie 1895, iar la 25 februarie 1901, papa Leon al XIII-lea îl numeşte arhiepiscop titular de Tomis. După plecarea episcopului Dominic Jaquet, papa Pius al X-lea îi încredinţează pentru a doua oară conducerea Episcopiei de Iaşi, la 30 august 1904.

După demisionarea episcopului Camilli a fost numit administrator apostolic al Episcopiei de Iaşi pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 - 8 ianuarie 1895). Acesta s-a născut în localitatea Loro Malleane din Italia, la 1 septembrie 1840. După ce a fost hirotonit preot a fost trimis misionar în Moldova, activând 38 de ani la Văleni şi Săbăoani. După numirea episcopului Jaquet ca titular al Episcopiei de Iaşi, pr. Liverotti a fost numit vicar general al acestuia, însă a continuat să activeze la Săbăoani, unde a murit la 26 iulie 1902.

Dominic Jaquet s-a născut în Elveţia la Crolley, în ziua de 31 octombrie 1843. A fost sfinţit preot în anul 1866 la Colegiul "Sfântul Mihail". În viaţa preoţească s-a distins ca fiind un preot sfânt, cărturar şi larg văzător. După o perioadă de 16 ani de activitate preoţească a intrat în Ordinul Franciscanilor Conventuali din Elveţia, fiind numit secretar şi asistent al superiorului provincial din Elveţia. Totodată a fost superior al Mănăstirii Franciscane Conventuale din Fribourg şi profesor la Universitatea din acelaşi oraş. După demisionarea episcopului Camilli, papa Leon al XIII-lea îl numeşte episcop de Iaşi la 8 ianuarie 1895, fiind consacrat la Roma în ziua de 10 martie 1895. Înainte de acest eveniment, în ziua de 25 ianuarie acelaşi an a fost primit cu mare bucurie de clerul şi credincioşii Diecezei de Iaşi. După consacrarea episcopală a trimis o scrisoare pastorală clerului şi credincioşilor săi asigurându-i că se va strădui să înveţe limba şi obiceiurile moldave. Reîntors în ţară, şi-a ales drept colaboratori pe pr. Daniel Pietrobono, pe care-l numeşte vicar general şi pe pr. Iosif Malinovski, pe care îl numeşte secretar.

Printre obiectivele sale principale a fost şi reglementarea Provinciei Ordinului Franciscan. Deşi au lucrat în Moldova încă din secolul al XIII-lea, misionarii franciscani nu au fost constituiţi într-o provincie regulară în Moldova decât în anul 1895. Printr-un decret al Congregaţiei "De Propaganda Fide", papa Leon al XIII-lea transformă în 1895 Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova în Provincie regulară, cu dreptul de a-şi întemeia instituţiile prescrise de constituţiile ordinului, pentru formarea unui cler indigen franciscan. Însuşi episcopul Dominic Jaquet a cerut papei Leon al XIII-lea şi a insistat ca să se înfiinţeze şi un seminar franciscan pentru a satisface diferitele vocaţii preoţeşti care se năşteau în tânăra Dieceză de Iaşi. Obţinând aprobarea papei, în vara anului 1897, pr. Daniel Pietrobono, superiorul provincial, a înfiinţat Seminarul Franciscan. Totodată episcopul, în urma decretului din 26 iulie 1895, a reglementat reşedinţele parohiale ale preoţilor franciscani: Adjudeni, Bacău, Călugăra, Faraoani, Galaţi, Hălăuceşti, Huşi, Prăjeşti, Săbăoani şi Târgu Trotuş.

O altă instituţie fondată de episcopul Jaquet a fost şi Colegiul "Cipariu", deschis la Iaşi la 15 septembrie 1895. În 1901 începe construirea, lângă grădina Copou, a unui edificiu mai corespunzător cerinţelor timpului, în care urma să funcţioneze acest institut şi un gimnaziu particular. În vederea realizării acestui proiect s-au făcut eforturi mari, deoarece, după desfiinţarea acestei instituţii, în clădirea de pe Copou s-a mutat Seminarul Catolic în ziua de 18 iunie 1907. De aceea, episcopul Jaquet poate fi considerat al doilea fondator al Seminarului Catolic din Iaşi. Printre alte şcoli deschise de episcopul Jaquet, pentru a ridica nivelul de cultură al catolicilor din Moldova, a fost şi Şcoala Sistematică pentru pregătirea dascălilor de la Hălăuceşti, pentru care s-a construit o clădire specială lângă vechea casă parohială. În această şcoală s-au format şi au învăţat numeroşi dascăli, care au cristalizat muzica bisericească românească. De asemenea, episcopul Jaquet a învoit deschiderea la Iaşi a Şcolii Apostolice, o casă pentru candidaţii Societăţii lui Isus.

Episcopul Jaquet a avut meritul de a intermedia reconcilierea regelui Carol I (1866-1914), care, fiind catolic, s-a căsătorit cu o luterană fără a primi dispensă. În urma nenumăratelor discuţii cu acesta, episcopul Jaquet a reuşit să obţină reabilitarea sa bisericească. Trebuie amintite, de asemenea, meritele deosebite ale episcopului în privinţa redeschiderii problemei Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Statul Român, alcătuind chiar un proiect de Concordat în 16 articole etc.

Analizând aceste înfăptuiri ale episcopului Dominic Jaquet se poate aprecia personalitatea ştiinţifică a acestui episcop elveţian. Chiar de la venirea sa în România episcopul Jaquet a avut ca grijă principală aceea de a ridica nivelul de cultură al credincioşilor catolici din această parte a Europei. Probabil, dacă ar fi dăinuit aceste şcoli şi colegii, nivelul cultural al Moldovei ar fi fost cu mult mai înaintat. Fiind un intelectual cu vederi şi perspective îndepărtate, episcopul Jaquet nu a fost înţeles nici de colaboratorii săi cei mai apropiaţi. Din această cauză a trebuit să demisioneze de la conducerea Episcopiei de Iaşi, la 31 martie 1903. Cererea sa a fost aprobată abia la 30 iulie 1903. O dată cu plecarea sa, aceste instituţii şi-au pierdut entuziasmul iniţial şi treptat au fost desfiinţate. După demisie, el s-a retras în Elveţia, unde a fost numit arhiepiscop titular de Salamina, predând literatura creştină la Universitatea din Fribourg până în anul 1908, când a fost chemat la Roma în Colegiul Internaţional al Ordinului Franciscan. A murit la 3 februarie 1931 la Roma, în vârstă de 88 de ani.

După demisia episcopului Jaquet, conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 - 30 august 1904), fost secretar al episcopului, în calitate de administrator apostolic "ad beneplacitum". Pr. Malinovski s-a născut la 11 februarie 1857 în satul Cordun, lângă Roman. A urmat studiile teologice la Innsbruck şi a fost hirotonit preot în anul 1881. S-a reîntors apoi în Moldova unde a lucrat în diferite parohii, iar după înfiinţarea Episcopiei de Iaşi a fost secretar al episcopilor Camilli şi Jaquet.

Prin circulara nr. 290 din 7 iunie 1904 pr. Malinovski face cunoscut clerului diecezan obligaţiile clericale pe care le-au luat înainte de hirotonire, în special cele privind sistemul de administrare colectivă a bunurilor parohiale. Acest lucru i-a plăcut şi episcopului Camilli când a revenit în ţară, fapt pentru care a fost numit vicar general al acestuia, muncind mult la organizarea diecezei.

În 1913 pr. Malinovski s-a îmbolnăvit şi a plecat în Polonia pentru îngrijire medicală. Însă boala i s-a agravat şi a murit la Cracovia în ziua de 15 august 1916.

Venind din nou la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli găseşte situaţia mult schimbată. Preoţii tineri nu voiau să respecte sistemul de administraţie comunitară impus în 1894 în momentul hirotonirii lor ca subdiaconi. Arhiepiscopul Camilli era convins că această schimbare a mentalităţii se datora în primul rând preoţilor iezuiţi, care au influenţat simţul de responsabilitate al noilor preoţi. Astfel se ajunge la un conflict deschis între episcop şi părinţii iezuiţi, aceştia din urmă părăsind Iaşiul la sfârşitul anului 1906, iar în 1907 episcopul încredinţează conducerea seminarului preoţilor diecezani.

În perioada acestei păstoriri arhiepiscopul Camilli s-a preocupat de reorganizarea diecezei, împărţind-o în patru decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa şi Trotuş. Printr-o scrisoare pastorală arhiepiscopul Camilli indică atribuţiile decanilor, îndeosebi pe acelea de control şi supraveghere a conduitei clerului şi a dascălilor, precum şi modul de desfăşurare a serviciilor bisericeşti. Printr-un alt decret din 19 martie 1908 a reglementat alegerea şi funcţionarea dascălilor catolici şi s-a îngrijit ca aceştia să aibă un "Manual al dascălului catolic". Printr-un alt decret arhiepiscopul Camilli a vrut să normalizeze corespondenţa bisericească locală şi să reglementeze păstrarea actelor într-o arhivă parohială, în acest sens dând câteva norme.

Un moment semnificativ din timpul păstoririi arhiepiscopului Camilli a fost apariţia primului număr al revistei Episcopiei Catolice de Iaşi "Lumina creştinului", la 1 ianuarie 1913. Tot în acest an a fost publicat statutul "Societăţii Catolice Presa Bună" pentru tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase.

Ultimii ani ai vieţii sale vor fi foarte zbuciumaţi din cauza numeroaselor "neconcordanţe" cu ideile tinerilor preoţi diecezani, absolvenţi ai propriului seminar. De aceea, arhiepiscopul Camilli încearcă să aducă la conducerea seminarului preoţi lazarişti sau salezieni, însă fără reuşite. În urma unei boli îndelungate, în ziua de 30 decembrie 1915 arhiepiscopul Nicolae Iosif Camilli a părăsit această viaţă, lăsând posterităţii o lucrare pe care a întreţinut-o din răsputeri ca să nu se năruie. A fost înmormântat în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi.

După moartea arhiepiscopului Camilli, conducerea diecezei i-a fost încredinţată pr. Ulderic Cipolloni în calitate de administrator apostolic (30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920). Dânsul s-a născut la 10 mai 1868 la Recinetti în Italia. După ce a fost hirotonit preot, în 1892, a fost trimis misionar în Moldova, activând la Galaţi şi în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. Apoi a fost numit comisar al superiorului general al Ordinului Franciscan pentru Moldova, iar din 1914 a fost superior general, în timp ce din 1913 era şi vicarul general al arhiepiscopului Camilli.

Pr. Cipolloni a trebuit să conducă dieceza într-o perioadă foarte grea cauzată de Primul Război Mondial, ce a influenţat destul de mult şi viaţa catolicilor din Moldova. După terminarea războiului, administratorul diecezan Cipolloni a făcut eforturi mari pentru a deschide două orfelinate pentru orfanii catolici, unul la Hălăuceşti şi unul la Huşi. Totodată i-a îndemnat pe preoţii şi credincioşii catolici să ridice monumente istorice în cinstea celor care au murit în timpul războiului.

După venirea arhiepiscopului Cisar, pr. Cipolloni a plecat ca paroh la Huşi, iar în 1922 la Galaţi. Aici a şi murit la 3 aprilie 1927.

Din 1920 conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată episcopului Alexandru Cisar, consacrat în catedrala din Bucureşti la 15 august 1920. Sfinţia sa s-a născut la 21 octombrie 1880 la Bucureşti. Din 1892 a urmat cursurile Seminarului din Bucureşti, iar în 1899 a fost trimis la Roma pentru studii, unde a şi fost sfinţit preot la 6 iunie 1903. Întorcându-se în ţară, a fost numit secretar al Arhiepiscopiei de Bucureşti, după care a fost numit prefect de studii la Seminarul din Bucureşti. În ianuarie 1918 a fost numit director al şcolilor arhiepiscopale din Bucureşti, funcţie pe care o deţinea şi în momentul în care a primit numirea episcopală, la 22 aprilie 1920.

După consacrarea episcopală din catedrala din Bucureşti a fost instalat în catedrala din Iaşi la 22 august 1920. Încă de la începutul activităţii sale episcopale s-a îngrijit ca să redeschidă cursurile Seminarului din Iaşi, întrerupte din cauza războiului. Episcopului Cisar i se datorează şi introducerea în Dieceza de Iaşi a calendarului nou, introdus oficial în România doi ani mai târziu. Un eveniment important al activităţii episcopului Cisar a fost încorporarea în teritoriul Diecezei de Iaşi a parohiilor din Basarabia în 1921. După acest eveniment, situaţia Episcopiei de Iaşi se prezenta astfel: dieceza avea 244 de localităţi cu peste 100.000 de catolici, răspândiţi pe un teritoriu de 94.000 km², împărţit în 5 decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa, Trotuş şi Decanatul Basarabiei. Credincioşii erau deserviţi de 53 de preoţi, fiecare paroh având în îngrijire de la 5 la 18 biserici. În dieceză funcţionau: Seminarul din Iaşi, o şcoală parohială de băieţi la Iaşi, un pension de fete al călugăriţelor sioniste, 21 de orfelinate etc.

După retragerea arhiepiscopului Netzhammer de la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, episcopul Cisar a fost transferat la Bucureşti în calitate de administrator diecezan, iar la 12 decembrie 1924 a fost numit arhiepiscop de Bucureşti şi administrator apostolic ad interim al Episcopiei de Iaşi, până la 5 iulie 1925, când a fost numit ca episcop Mihai Robu. Arhiepiscopul Cisar a murit la 7 ianuarie 1954 la Bucureşti.

Mihai Robu s-a născut la Săbăoani la 10 aprilie 1888, fiul soţilor Iosif şi Margareta. Clasele primare le-a făcut în satul natal. În toamna anului 1894 a intrat în Seminarul din Iaşi alături de încă 14 elevi. Primeşte hirotonirea diaconală la 19 noiembrie 1906, iar la 7 aprilie 1907 este hirotonit preot de arhiepiscopul Camilli. Însă chiar înainte de fi sfinţit preot, Mihai Robu fusese numit prefect pentru seminariştii din Iaşi la 10 ianuarie 1907, funcţie pe care o va exercita câţiva ani. În perioada Primului Război Mondial, când seminarul fusese închis, a activat ca paroh la Văleni, Faraoani şi Bacău. În anul 1920 a fost numit secretar al episcopului Alexandru Cisar, activând totodată ca prefect şi profesor în Seminarul din Iaşi, redeschis la 18 octombrie acelaşi an. Din iunie 1922 a fost numit şi paroh de Horleşti. În acest timp colaborează activ la revista Lumina creştinului şi este totodată capelan la Mănăstirea "Notre Dame de Sion" din Iaşi.

La 5 iulie 1925 este numit episcop de papa Pius al XI-lea (1922-1929), iar la 20 septembrie acelaşi an a fost consacrat de către episcopul Cisar, în capela "Notre Dame de Sion", fiind al 58-lea episcop al catolicilor din Moldova. Printre activităţile cu care s-a remarcat se pot enumera: ridicarea a numeroase biserici, numeroase vizite canonice însoţite de administrarea sfântului Mir, susţinerea presei catolice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a apărat în diferite ocazii pe cei prigoniţi, dar nu în ultimul rând grija pe care o arăta pentru seminar. Eforturile sale s-au oglindit în generaţiile de preoţi care s-au format în perioada episcopatului său, culminând cu cea mai mare promoţie de preoţi din istoria celor 112 ani de existenţă a Seminarului din Iaşi: promoţia 1939 - 33 de preoţi. La 19 martie 1944 va celebra ultima sfântă Liturghie în seminar, deoarece, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, seminarul va fi distrus, iar episcopul silit să se refugieze, alături de seminarişti, la Beiuş.

Din cauza represiunilor armatelor germane şi ungare, pe la mijlocul lunii septembrie 1944, episcopul Robu este nevoit să se retragă în munţi, unde contractează o dublă pneumonie, în urma căreia va muri la 27 septembrie 1944; a fost înmormântat vineri, 29 septembrie 1944, în cimitirul din Beiuş. Ulterior, în 1964, osemintele sale pământeşti au fost aduse la Iaşi, unde au fost reînhumate în catedrala pe care a slujit-o cu atâta dragoste.

Chiar înainte de a pleca din Dieceza de Iaşi, episcopul Robu i-a delegat pe pr. Anton Trifaş şi pr. Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iaşi. Însă la sfârşitul anului 1944, Sfântul Scaun l-a desemnat pe Mons. Marcu Glaser, rector al Seminarului din Iaşi din toamna anului 1939, ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi (18 octombrie 1944 - 1947), numindu-l episcop titular de Caesaropolis. Acesta a avut misiunea grea de a reface viaţa bisericească din Moldova, mai ales în timpul războiului. În toamna anului 1945 a reuşit să redeschidă Seminarul din Iaşi, însă în clădirile de pe lângă episcopie, deoarece clădirea de pe Copou era în mare parte distrusă.

În această perioadă de mari schimbări politice din România, este numit episcop Mons. Anton Durcovici, la 30 octombrie 1947. El a fost consacrat la 5 aprilie 1948 de nunţiul apostolic Gerald Patrik O'Hara şi înscăunat la 14 aprilie acelaşi an. Această numire a fost făcută de Sfântul Părinte papa Pius al XII-lea (1939-1958) în înţelegere cu Înaltul Guvern al ţării şi conform Concordatului încheiat între Sfântul Scaun şi Statul Român.

Mons. Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888 în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La vârsta de opt ani a venit la Iaşi, unde a frecventat timp de doi ani cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. Apoi s-a transferat la o şcoală din Bucureşti, după care s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" din capitală (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile teologice la "Propaganda Fide" (1906-1911). După ce a fost sfinţit preot la 24 septembrie 1910 în bazilica "Sfântul Ioan din Lateran", s-a reîntors în ţară la 29 iulie 1911. Aici a fost mai mulţi ani profesor, după care a activat la Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial pr. A. Durcovici a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, precum şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a întreprins o activitate istovitoare de vizitare a parohiilor din Moldova, însufleţind cu viaţa sa sfântă inimile enoriaşilor săi. Din cauza impasului în relaţiile diplomatice dintre Guvernul Român şi Sfântul Scaun, prin denunţarea Concordatului din 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist. La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate şi închis la Bucureşti, Jilava şi apoi la Sighetu Marmaţiei, unde moare în "celula morţii" la 10 decembrie 1951.

Astfel stând lucrurile, Sfântul Scaun a acordat facilităţi speciale unor preoţi de a conduce Dieceza de Iaşi ca locţiitori ai episcopului. În perioada 1949-1951 au urmat la conducerea diecezei ca ordinarii substituti preoţii: Gheorghe Peţ, Wilhelm Clofanda şi Petru Pleşca.

După moartea episcopului Durcovici este ales ordinarius substitutus al Diecezei de Iaşi, Mons. Petru Pleşca, însă, încă de la 27 aprilie 1951, el fusese recunoscut de Ministrul Cultelor ca locţiitor al episcopului de Iaşi. Dânsul s-a născut la 5 februarie 1905 la Fântânele Vechi, judeţul Iaşi. A fost hirotonit preot la Genova în anul 1931. În perioada 1942-1946 i-a fost încredinţată conducerea seminarului pe care a păstrat-o până în momentul numirii ca episcop.

Printre evenimentele mai importante ale vieţii sale episcopale s-ar putea înscrie: trimiterea seminariştilor la Alba-Iulia în vederea continuării studiilor teologice, redobândirea seminarului în 1956, deschiderea a numeroase parohii - de la 40 în 1948 la 69 în 1977 - construirea multor biserici, obţinerea unor burse pentru studiu în străinătate pentru unii preoţi începând din 1973 etc. Datorită redeschiderii seminarului, la 3 octombrie 1956, Mons. Pleşca, numit în 1965 de către Sfântul Scaun ca episcop titular de Voli, poate fi considerat al treilea fondator al seminarului.

Episcopul Petru Pleşca a murit subit în ziua de 19 martie 1977, când se celebra hramul Institutului. Înmormântarea a avut loc la Grozeşti-Oituz, unde a fost paroh timp de aproape 30 de ani.

După moartea episcopului Pleşca, în virtutea dispoziţiilor extraordinare anterioare ale Sfântului Scaun, Dieceza de Iaşi a fost condusă de pr. Andrei Gherguţ, în calitate de ordinarius substitutus.

La 21 februarie 1978 papa Paul al VI-lea (1963-1978) l-a numit printr-un decret al Sfintei Congregaţii a Episcopilor pe pr. Petru Gherghel ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolicis al Episcopiei de Iaşi. Instalarea a avut loc la 4 aprilie 1978.

Sfinţia sa s-a născut la 28 iunie 1940 în localitatea Gherăeşti, judeţul Neamţ. După terminarea şcolii generale în satul natal, a intrat în Seminarul Catolic din Iaşi. La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba-Iulia. Primul loc de apostolat a fost Parohia Barticeşti, în care a activat până în 1967. De aici a fost transferat în Parohia Rădăuţi. La 1 noiembrie 1970 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, iar în martie 1975 a fost numit rector al Institutului.

În timpul păstoririi sale ca administrator apostolic (21 februarie 1978 - 13 martie 1990) s-au ridicat numeroase biserici, s-a ridicat moderna clădire a Seminarului din Iaşi, s-au deschis numeroase parohii noi, au fost hirotoniţi aproape 150 de preoţi, au fost trimişi mai mulţi preoţi la studii în străinătate, s-au făcut numeroase vizite pastorale etc. În această perioadă s-a celebrat atât centenarul diecezei, cât şi al Seminarului din Iaşi.

"Revoluţia" din 1989 a deschis şi pentru catolicii din Moldova un orizont nou de libertate, de reorganizare bisericească şi de propăşire spirituală. Astfel şi în Dieceza de Iaşi a putut fi numit din nou un episcop. Acest lucru s-a întâmplat la 14 martie 1990, când papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Sfinţirea a avut loc la Seminarul din Iaşi la 1 mai acelaşi an de către card. Angelo Sodano, delegat al papei Ioan Paul al II-lea.

După aceste evenimente, întreaga viaţă catolică diecezană a luat un nou avânt: a fost reorganizată dieceza, s-a reluat învăţământul religios în şcoli, s-au înfiinţat diferite acţiuni sociale etc. Acum şi-a putut relua activitatea şi seminarul franciscan. Sediul acestei instituţii s-a fixat la Roman, unde funcţionează şi astăzi în paralel atât Seminarul cât şi Institutul Franciscan "Sf. Francisc de Assisi", aprobate prin Sentinţa nr. 18/16.03.1990 a Judecătoriei Roman. Pe lângă seminarul diecezan şi cel franciscan, în urma venirii mai multor ordine şi congregaţii religioase catolice în Moldova s-au înfiinţat şi alte seminarii: Seminarul de la Oneşti, al Fraţilor Minori Capucini "Fer. Ieremia Valahul"; Casa de formare a aspiranţilor Fraţilor Augustinieni Asumpţionişti de la Mărgineni (Bc); Casa de formare a aspiranţilor Misionarilor Cuvântului Divin, care a funcţionat la Roman, iar în prezent la Traian (Neamţ) etc.

Dintre instituţiile care reglementează buna funcţionare a episcopiei amintim câteva: Curia Diecezană, Tribunalul Bisericesc, Consiliul Prezbiteral, Consultoriul Diecezan, Comisia pentru Cler etc. Dintre institutele şi seminariile care funcţionează în dieceză amintim: Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, Seminarul Teologic "Sfântul Iosif" din Bacău, Institutul şi Seminarul Teologic Franciscan din Roman, Seminarul Liceal Teologic Capucin "Fericitul Ieremia Valahul" din Oneşti, Facultatea de Teologie Didactică din Iaşi, Departamentul de Cercetare Ştiinţifică, Academia "Sfântul Augustin", Liceul Catolic "Sfântul Anton" din Bacău, Colegiul Sanitar Postliceal "Sfânta Lucia" din Iaşi, Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Iaşi, Şcoala Postliceală "Fericitul Ieremia" din Iaşi, casele de copii şi grădiniţele din Şerbăneşti-Bacău, Adjudeni şi Săbăoani, Orfelinatul din Iaşi, Spitalul din Barticeşti, dispensarele din Faraoani şi Fărcăşeni, centrele "Caritas" din Iaşi, Bacău, Paşcani şi Roman, Farmacia, casele de odihnă de la Slănic Moldova şi Sarata-Băi, Organizaţia Kolping, Asociaţia Medicilor Catolici, Acţiunea Catolică "Sfântul Iosif", asociaţiile de tineri şi copii diecezane, Serviciul de Ajutor Maltez, redacţiile publicaţiilor catolice diecezane şi parohiale etc.

Ca o concluzie, putem spune că Biserica Catolică din Moldova a avut în decursul veacurilor o istorie destul de zbuciumată. Condiţiile precare ale catolicilor, dar şi cele ale misionarilor dominicani, franciscani şi iezuiţi care au activat aici, au făcut să existe mai multe forme de administrare teritorială a minorităţii catolice din această zonă geografică. La acestea se mai adaugă şi contextul politic, care de multe ori a fost nefavorabil catolicilor. Cu toate acestea, au fost numeroşi preoţi care s-au jertfit ca această credinţă catolică să se menţină în rândul unei minorităţi autohtone şi să fie transmisă generaţiilor viitoare.