15. ACTIVITATEA SOCIAL-CARITATIVĂ A BISERICII LOCALE

REZUMAT

I. CINE SUNTEM?

Scurtă prezentare despre activitatea socio-caritativă

1. Implicarea Bisericii înainte de comunism

Activitatea socio-caritativă din această perioadă era înfloritoare şi rodnică atât prin iniţiativele private ale credincioşilor susţinuţi de propria parohie, cât şi prin aportul şi activitatea desfăşurată de ordinele şi institutele călugăreşti şi de asociaţiile cu caracter social-caritativ. În parohii credincioşii erau mobilizaţi prin organizarea de colecte în bani sau diferite produse, erau susţinuţi pentru a-i vizita pe cei bolnavi, erau îndemnaţi să vină în ajutorul celor mai nevoiaşi oferind fie din cele adunate fie din bunurile proprii.

2. Greutăţile întâmpinate în timpul dictaturii comuniste

În structura sa de comuniune, Biserica locală nu a uitat niciodată că ea este locul privilegiat în care fiecare comunitate adunată în jurul propriului păstor înţelegea să pună în practică în viaţa de zi cu zi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Activităţile caritative ale Bisericii, deşi au fost întrerupte la nivel oficial, ele au continuat să existe prin acţiuni particulare ale unor parohii sau persoane binevoitoare. Din cauza persecuţiilor şi a interdicţiilor aceste acţiuni au rămas de cele mai multe ori necunoscute.

3. Redobândirea libertăţii şi deschiderea noilor orizonturi

După 1989 se cunoaşte o înflorire a carităţii şi a solidarităţii fără precedent prin ajutorul acordat de diferite persoane, familii şi organizaţii din diferite ţări. Acest ajutor s-a concretizat în bunuri materiale, îmbrăcăminte, alimente, medicamente, ajutor financiar pentru familiile numeroase şi construirea unor obiective cu caracter social-caritativ. La nivel de dieceză a luat fiinţă Organizaţia Caritas care s-a implicat în diverse proiecte social-caritative. O dată cu recunoaşterea libertăţii religioase, congregaţiile şi fundaţiile creştine şi-au reînceput activităţile social-caritative.

4. Organizarea şi desfăşurarea acţiunilor socio-caritative

a. Congregaţiile

Biserica ştie că mesajul său social-caritativ este credibil mai ales prin mărturia persoanelor consacrate. Diferite congregaţii, în virtutea carismei lor, s-au angajat în favoarea celor săraci, bolnavi, nevoiaşi şi marginalizaţi, pătrunse fiind de învăţătura lui Isus Cristos care a spus: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre cei mici care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Aportul acestor congregaţii este tot mai înfloritor şi este concretizat prin şcoli, spitale, grădiniţe, case de copii, aziluri pentru bătrâni, cantine pentru săraci, vizite la domiciliu şi alte forme de asistenţă.

b. Organizaţiile, asociaţiile şi fundaţiile creştine

Credincioşilor laici, care sunt chemaţi să anime mai mult realităţile temporale cu un zel creştin şi să fie martori şi realizatori de pace, dreptate şi caritate, Biserica locală le adresează mereu apelul urgent la acţiune. Simţind acest apel ei s-au organizat în diferite organizaţii, asociaţii şi fundaţii. Organizaţia Caritas, Fundaţia "Speranţa", Asociaţia Medicilor Catolici, Asociaţia Acţiunea Catolică, Serviciul de Ajutor Maltez, Asociaţia Kolping, Asociaţia Scout etc. desfăşoară o gamă variată de acţiuni social caritative membrii conştienţi fiind că Domnul Isus Cristos lucrează împreună cu ei pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

O comunitate vie chemată să trăiască în caritate şi adevăr

A. Fundamentul biblic al carităţii

1. Dimensiunea carităţii în Vechiul Testament

a. "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău". Tema carităţii e strâns legată de alianţa dintre Dumnezeu şi poporul său: "Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta" (Dt 6,4-5). Observăm însă că poporului ales de multe ori nu a reuşit să corespundă alianţei de iubire printr-o adeziune totală şi neîmpărţită. Cu toate acestea a existat mereu o speranţă vie.

b. "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Iubirea faţă de aproapele este în strânsă legătură cu solidaritatea care conduce spre o comunitate de drept cu raporturi sociale bine definite. Fiecare era chemat să trăiască în comunitate ca o persoană responsabilă şi solidară cu idealul unei societăţi drepte în care să domnească dreptatea şi nu atitudinile egoiste, protejarea celui slab şi nu privilegiul celui puternic, recunoaşterea celuilalt şi nu dominarea de sine.

2. Dimensiunea carităţii în Noul Testament

a. Iubirea, porunca cea mai mare. Înainte de Isus nimeni nu a formulat cu atâta claritate şi tărie cele două porunci ale iubirii: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lc 10,27). Iubirea Tatălui ceresc devine model pentru modul nostru de a acţiona. Milostivirea Tatălui, gratuită şi nelimitată, devine unitate de măsură pentru iubirea faţă de aproapele.

b. Caritatea, dar al Duhului Sfânt şi cale a perfecţiunii, zideşte comunitatea. Iubirea a fost revărsată în inimile celor care cred prin darul Duhului Sfânt (Rom 5,5). Existenţa creştină se împlineşte în caritate (cf. 1Cor 13); sau este marcată de iubire sau nu există deloc. Fiecare este responsabil de zidirea fratelui său şi de dezvoltarea comunităţii, văzută ca un trup cu multe membre diferite unele de altele, dar complementare. Am putea spune că iubirea este o forţă de socializare a credinciosului care este chemat să trăiască în solidaritate cu fraţii în comunitatea creştină, să anime dezvoltarea armonioasă a trupului lui Cristos (cf. Ef 4,16).

c. Creştinul e chemat să trăiască în iubire. Specificul iubirii îl constituie acţiunea de a iubi aşa cum Isus Cristos ne-a iubit şi s-a jertfit pe sine însuşi. Se ajunge la autenticitatea existenţei creştine numai parcurgând calea iubirii. Suntem creştini adevăraţi numai dacă îl iubim pe aproapele aşa cum Isus Cristos ne-a iubit şi cu aceeaşi iubire a Tatălui.

B. Reflecţii teologice

1. Ce este iubirea?

Cuvântul "iubire", în sensul de caritate, indică iubirea în calitate de iubire a lui Dumnezeu. Afirmaţia "Deus caritas est" este tradusă în mod exact prin "Dumnezeu este iubire" numai dacă prin iubire se înţelege iubirea cu care Dumnezeu iubeşte. În viaţa creştină iubirea este acea capacitate dată omului de a iubi aşa cum Dumnezeu iubeşte şi de a-i iubi pe oameni aşa cum îi iubeşte Dumnezeu. Am putea spune, într-un anumit sens, că în noi caritatea este reproducerea în miniatură a ceea ce iubirea este în Dumnezeu.

2. Viaţa creştină este marcată de iubire

Acolo unde este iubire, acolo este Dumnezeu: "Ubi caritas et amor Deus ibi est!". Iubirea, "legătura perfecţiunii", este elementul distinctiv al creştinilor, e semnul adevăratei Biserici: "Din aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei dacă vă veţi iubi unii pe alţii" (In 13,15). Apostolul Paul afirmă suveranitatea iubirii atunci când zice că deasupra tuturor carismelor se află iubirea care "toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1Cor 13,7), iar Sfântul Augustin îi acordă locul cuvenit când spune: "Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă taci, taci din iubire; dacă strigi, strigă din iubire; dacă mustri, mustră din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Să existe în interiorul tău rădăcina iubirii: din această rădăcină nu poate să iasă decât binele" (In epist. Joan. 7,8; 10,8).

3. Biserica este chemată să trăiască dimensiunea carităţii

a. Mijloace pentru a trăi iubirea faţă de Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu, creşte o dată cu cunoaşterea lui Dumnezeu însuşi şi a iubirii prin care ne iubeşte în Isus Cristos. Iubirea faţă de Dumnezeu poate fi manifestată, într-un mod deosebit, prin următoarele patru mijloace: meditaţia şi contemplaţia, rugăciunea, Euharistia, împlinirea poruncilor.

b. Mijloace pentru a trăi iubirea faţă de aproapele. Garanţia că cineva îl iubeşte pe Dumnezeu se află în iubirea faţă de aproapele. Această iubire poate fi manifestată în mai multe moduri: faptele de milostenie trupească şi sufletească (vom fi judecaţi cu privire la modul în care am trăit iubirea faţă e aproapele şi prin care am dat de mâncare celor flămânzi, am dat de băut celor însetaţi, am îmbrăcat pe cei goi, am adăpostit pe cei străini, am vizitat pe cei bolnavi, am vizitat pe cei închişi, am îngropat pe cei morţi, am sfătuit pe cei ce sunt în îndoială, am învăţat pe cei neştiutori, am dojenit pe cei păcătoşi, am mângâiat pe cei mâhniţi, am iertat celor care ne-au supărat, am suferit cu răbdare nedreptatea, ne-am rugat lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi), ajutorarea celui care nu este iubit, susţinerea celui sărac şi nevoiaş, împlinirea poruncilor.

C. Aspecte din doctrina socială a Bisericii

Pentru o lume care are nevoie de o viziune morală sigură în vederea realizării unei ordini economice, politice şi sociale mai umane, Biserica oferă un ansamblu de idei şi valori morale care confirmă şi reafirmă demnitatea fiinţei umane creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

1. Mesajul social al Bisericii

Comunitatea creştină a înţeles că "Bisericii îi revine sarcina să anunţe oricând şi oriunde principiile moralei, chiar şi în ceea ce priveşte ordinea socială, şi să judece orice realitate umană" (CDC, can. 747). Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea în momentul întâlnirii dintre evanghelie cu societatea modernă, cu noile sale structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua sa concepţie despre societate, stat, autoritate, forme de muncă şi proprietate. Scopul său principal este acela de a interpreta aceste realităţi, examinând conformitatea sau divergenţa lor cu orientările învăţăturii evangheliei asupra omului şi a vocaţiei sale, şi să orienteze comportamentul creştin înscriindu-se în domeniul teologiei morale. Astăzi ea se ocupă totodată şi de omul integrat în reţeaua complexă de relaţii din societatea modernă, dorind să-i conducă pe oameni la vocaţia lor de constructori responsabili ai societăţii (Sollicitudo rei socialis 1).

2. Persoana umană

Demnitatea persoanei umane este o valoare transcendentă şi e recunoscută de toţi aceia care se străduiesc sincer să caute şi să urmeze adevărul.

a. Libertate şi adevăr. În fiecare om există acea tendinţă a omului care "în mod liber se îndreaptă spre bine" (GS 11). Trebuie să afirme şi să susţină mereu că libertatea nu constă în a face ceea ce este plăcut, ci în a avea dreptul de a îndeplini propria vocaţie, datorie în caritate şi adevăr.

b. Natura socială a omului. Această nevoie a omului spunând că viaţa socială nu este pentru om ceva de adăugat pe deasupra; prin schimbul cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte prin toate capacităţile sale şi poate răspunde vocaţiei sale (cf. GS 24-25).

c. Drepturile omului. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi la mijloacele necesare şi suficiente pentru o existenţă decentă, mai ales în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, serviciul social (cf. GS 29).

d. Libertatea religioasă. Nimeni nu poate fi forţat să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici să fie împiedicat să acţioneze în limitele şi după conştiinţa sa, singur sau asociat cu alţii (cf. DH 2). Pentru indivizi şi comunitate, libertatea de a practica propria religie este un element esenţial al convieţuirii pacifice între oameni.

3. Ordinea socială

În viaţa social-economică demnitatea persoanei umane, vocaţia sa integrală şi binele întregii societăţi ocupă un loc deosebit deoarece omul este autorul, centrul şi scopul vieţii economico-sociale (cf. GS 63).

a. O societate bazată pe adevăr. Binele suprem şi binele moral se reunesc în adevărul Dumnezeului Creator şi Mântuitor şi în adevărul omului creat şi răscumpărat de el. Numai pe baza acestui adevăr poate fi construită o societate reînnoită şi să se rezolve problemele complexe şi dificile care o zguduie.

b. Diferite aspecte. Se profilează tot mai mult un nou model de viaţă în care solidaritatea trebuie să se inspire din trăirea autentică a iubirii. Dimensiunea carităţii trebuie să caracterizeze mereu principalele aspecte ale ordinii sociale: solidaritatea, subsidiaritatea, libertatea socială, cultura, dezvoltarea umană, binele comun, păcatul social, destinaţia universală a bunurilor, munca, salarii echitabile, şomajul, mediul înconjurător, promovarea păcii.

D. Biserica şi evanghelizarea celor săraci

1. Săracii în Biblie

Dacă în Vechiul Testament sărăcia materială este întotdeauna considerată ca un rău, ca un scandal, împotriva căreia trebuie să se lupte, în Noul Testament, se afirmă tot mai mult că din starea de sărăcie trebuie să se iasă cu ajutorul aproapelui şi al comunităţii. "Fericiţi cei săraci..." pentru că o dată cu venirea împărăţiei de dreptate şi de iubire a lui Dumnezeu ei nu vor mai fi săraci, aşa cum cei flămânzi vor fi săturaţi, cei ce plâng nu vor mai plânge, cei orbi vor vedea, cei şchiopi vor merge, cei morţi vor învia... Mântuirea mesianică se referă la orice tip de sărăcie, materială, morală sau spirituală, şi se îndreaptă spre toţi aceia care au nevoie de a fi ajutaţi şi apăraţi.

2. Biserica are aceleaşi preferinţe ca Isus Cristos

Privind cu atenţie la timpurile pe care le trăieşte, Biserica "înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture toată mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei" (LG, 8).

3. O Biserică pentru cei săraci!

Biserica este chemată să se adreseze mai întâi celor săraci şi numai apoi la ceilalţi. Referitor la relaţia centru-periferie, unde se află atenţia preferenţială a Bisericii noastre locale? Isus Cristos, care se află şi astăzi la cârma Bisericii, ne repetă mereu: "Duc in altum", înaintaţi în larg şi acolo aruncaţi mrejele voastre.

E. Caritasul diecezan şi opţiunea preferenţială pentru cei săraci

Iubirea preferenţială pentru cei săraci este o formă specială de prioritate în practicarea carităţii creştine pe care o mărturiseşte tradiţia Bisericii. Ea priveşte viaţa oricărui creştin şi responsabilitatea socială în luarea deciziilor cu privire la proprietate şi folosirea bunurilor (cf. Sollicitudo rei socialis 42). Biserica îşi arată iubirea preferenţială pentru cei săraci urmându-l pe învăţătorul ei, Isus, care s-a identificat cu ei în mod special (Mt 25,40). Această iubire nu exclude pe nimeni, ci îi cuprinde pe toţi oamenii: "Cel care posedând bunurile lumii şi văzându-l pe fratele său în nevoi şi-ar închide inima, cum ar putea iubirea divină să rămână în el? (1In 3,16-17).

1. Caritasul diecezan

Caritasul Diecezan Iaşi, prin cele trei filiale ale sale (Iaşi, Roman, Bacău), doreşte nu numai să devină un sprijin şi un ajutor real pentru cei săraci şi nevoiaşi, ci şi să contribuie la formarea creştinului în spiritul autentic al carităţii prin proiectele pe care le sprijină şi le desfăşoară.

2. Spre un Caritas parohial

Forma de Caritas parohial spre care doreşte să se tindă nu este un nou grup care se substituie sau se alătură grupurilor deja existente şi care îşi desfăşoară activitatea în mediul caritativ, nu este o asociaţie de voluntariat implicată în asistarea unei anumite categorii de săraci, şi nici nu este o suprastructură care să suplinească libera iniţiativă a unora sau să sufoce multiplele forme organizate cu scop caritativ.

Caritasul parohial, fiind un organism al parohiei prezidat de paroh şi în strânsă legătură cu Centrul Diecezan Caritas, este instrumentul pastoral, aprobat de episcop, pentru sensibilizarea şi implicarea întregii comunităţi cu scopul realizării mărturiei de caritate atât în interiorul, cât şi în afara parohiei.