17. INSTRUMENTE ÎN SLUJBA PASTORAŢIEI: BUNURILE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAREA LOR

REZUMAT

I. CINE SUNTEM?

Biserica, societate externă şi vizibilă, alcătuită din fiinţe umane constituite din trup şi suflet, nu se poate lipsi de acele bunuri de care au nevoie toţi oamenii. Ca oricărei entităţi supreme şi independente, Bisericii îi revine dreptul incontestabil de a poseda şi administra bunuri astfel încât să-şi poată îndeplini lucrarea şi să-şi atingă scopurile sale. Acest drept Biserica şi l-a exercitat, de-a lungul istoriei, încă de la începuturile sale.

Deja din timpurile apostolice bunurile temporale, provenite din ofertele credincioşilor, erau distribuite de către diaconi. Chiar dacă aceste oferte serveau, în special, la susţinerea celor săraci, totuşi sfântul Paul revendica pentru sine şi pentru cei care vesteau evanghelia dreptul de a fi susţinuţi din cele ce proveneau de la credincioşi. Despre acest drept vorbeşte şi Didahia, precum şi numeroşi sfinţi părinţi ai Bisericii: sfântul Ciprian, sfântul Iustin, sfântul Irineu etc. În primele trei secole creştine, secole de persecuţie, Biserica a acumulat cantităţi considerabile de bunuri temporale, oferite de credincioşi pentru îndeplinirea multiplelor scopuri caritative. Conform regulilor evanghelice, patrimoniul comunităţii ecleziale era numit patrimonium pauperum, haereditas pauperum. După Edictul lui Constantin din 313, când s-au constituit Bisericile locale, bunurile ecleziastice intrau, în mod juridic, sub stăpânirea acestora. Unicul administrator al acestui patrimoniu era episcopul: la început administrator liber şi absolut, mai apoi limitat de normele pe care Conciliile aveau să le stabilească.

De-a lungul timpului, aceste bunuri concesionate in perpetuum aveau să formeze o masă, o cantitate unită în mod stabil cu oficiul ecleziastic. În jurul acestor prime cantităţi s-au adăugat bunuri care, mai ales în Biserica rurală proveneau din donaţii din partea persoanelor particulare sau din contribuţii care, mai mult sau mai puţin obligatorii, erau stabilite de către Biserică sau de către legile civile, în favoarea Bisericii rurale care se constituia tot mai clar ca şi persoană juridică. Astfel, pe căi directe sau indirecte, patrimoniul ecleziastic a crescut, dar, pe de altă parte, şi-a pierdut unicitatea sa, transformându-se într-un sistem patrimonial ecleziastic-instituţional pluralist. Reglementarea statutului şi administrării acestor bunuri s-a cristalizat, în timp, în Codul de drept canonic al Bisericii. Codul promulgat de papa Benedict al XV-lea în ziua de 27 mai 1917 şi intrat în vigoare la 19 mai 1918 trata despre aceste bunuri în cartea De rebus, în care considera sacramentele, locurile, timpuri sacre, cultul divin şi beneficiile ca lucruri, mijloace, instrumente de care Biserica se foloseşte pentru a-şi atinge propriile scopuri. Noul Cod de drept canonic promulgat de papa Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983, dorind să actualizeze în mod concret orientările Conciliului al II-lea din Vatican, precum şi orientările postconciliare, se ocupă în mod separat doar de bunurile materiale ale Bisericii situându-le în contextul comuniunii ecleziale şi a misiunii religioase. Cartea a V-a a noului Cod de drept canonic este caracterizată de o unitate substanţială în jurul conceptului de bun material: expresie tradiţională în dreptul canonic, reluată în diferite texte ale Conciliului al II-lea din Vatican.

Considerând poziţia geografică a ţării noastre, în special partea estică - ţinutul Moldovei, cu Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, observăm că, de-a lungul secolelor, numeroase popoare au căutat să cucerească aceste teritorii, să lipsească de libertate populaţia existentă pe aceste meleaguri şi să-şi însuşească bunurile, atât naţionale cât şi private.

Bunurile materiale pe care Biserica din Moldova le-a avut în proprietate, în majoritate, au fost dobândite prin donaţii sau cumpărare şi se rezumă la terenuri, biserici, case parohiale, cimitire şi câteva clădiri cu scop caritativ. Biserica din Moldova nu a deţinut niciodată manufacturi, fabrici sau alt gen de întreprinderi sau societăţi industriale.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost cel care, eliberând întreaga ţară de povara daniilor nedrepte către alte ţări şi Biserici străine de neamul nostru a secularizat averile mănăstirilor ortodoxe prin legea 1251/15.12.1863. Prin această lege el a dorit să ajute pe toţi preoţii catolici şi ortodocşi şi comunităţile pentru care aceştia slujeau.

Prima parte a secolului al XX-lea a fost o continuă tensiune între conducerea tării şi episcopii Dominic Jaquet, Alexandru Cisar şi Mihai Robu.

În urma Celui de-al II-lea Război Mondial Europa s-a împărţit în sfere de influenţă iar Dieceza de Iaşi a fost afectată de lagărul sovietic ateu, trăind zile şi ani de suferinţă crescândă. Ierarhia, preoţii şi credincioşii precum şi toate bunurile mobile şi imobile ale diecezei au avut parte de timpuri de prigoană aprigă şi nu de puţine ori au trăit momente de derută şi de descurajare. Prin diferite legi, Biserica locală de Iaşi a fost expropriată de cea mai mare parte a patrimoniului său.

În toată această perioadă, Biserica s-a rezumat la întreţinerea, cu modestie, a bunurilor imobile care au rămas în posesia ei, la construirea unor foarte puţine biserici şi case parohiale, a unei părţi din actuala clădire a Institutului Teologic din Iaşi. Toate acestea au fost posibile cu ajutorul financiar al multor binefăcători externi precum şi a generozităţii comunităţilor catolice.

Începând cu anul 1990 situaţia Bisericii din Moldova, ca de fapt întreaga situaţie a României, a trăit schimbări pozitive profunde şi în ceea ce priveşte aspectul ei material.

Prin legile care au fost date bunurile imobile ale Diecezei de Iaşi au fost recuperate în majoritate sau sunt în curs de recuperare.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

Prima manifestare a capacităţii patrimoniale a unei persoane juridice o constituie dobândirea de bunuri, care dă dreptul la posedarea şi administrarea lor. La baza dobândirii bunurilor materiale stă totdeauna un fapt juridic, adică un contract, un testament etc., căruia legea îi atribuie efectul de a face ca un bun să intre în sfera patrimonială a unui subiect. Problematica dobândirii bunurilor materiale, Codul de drept canonic o tratează în canoanele 1259-1272.

Din aceste canoane reiese că modalităţile de dobândire a bunurilor materiale sunt următoarele: ofertele, benevole sau cerute, din partea credincioşilor, contribuţiile speciale impuse de episcopul diecezan, taxele şi ofertele stabilite de către episcopii unei provincii ecleziastice, ofrandele credincioşilor şi colectele speciale, care au un caracter extraordinar, ofertele făcute în mod liber persoanelor juridice ecleziastice, precum şi dobândirea unui drept real sau încetarea unei obligaţii prin prescripţie.

Toate acestea trebuie să fie administrate în aşa fel încât prin totalitatea actelor şi activităţilor care sunt îndeplinite patrimoniul ecleziastic să fie conservat şi ameliorat. Cei care trebuie să administreze bunurile ecleziastice sunt: pontiful roman, ordinariul locului, consiliul diecezan cu probleme economice, consiliul consultanţilor, economul diecezan şi fiecare persoană juridică în parte. Fiecare dintre aceştia au îndatoriri fixate de CDC în canoanele 1282-1289.

Un aspect particular îl are problematica susţinerii clerului. Încă din Biserica primară exista convingerea referitoare la dreptul de a trăi din altar, susţinut de sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni (1Cor 9,14).

Conciliul al II-lea din Vatican în decretul Presbyterorum ordinis conferă un nou sens slujirii diecezei şi atrage atenţia asupra faptului că preoţii, dedicându-se slujirii lui Dumnezeu prin îndeplinirea unui oficiu încredinţat lor, merită să primească o remuneraţie echitabilă. Fundamentul dreptului clerului de a fi remunerat îl constituie tocmai exercitarea unui oficiu ecleziastic conferit de către episcop.

III. CE TREBUIE SĂ FACEM?

Sugestii

- Istoria şi contextul socio-economic în care trăim ne provoacă tot mai mult la o analiză tot mai responsabilă a oportunităţii deţinerii bunurilor materiale în vederea activităţilor pastorale.

- Biserica nu trebuie să se confunde sau să fie confundată cu o "societate de producţie" şi nici nu trebuie să-şi neglijeze scopul pe care i l-a fixat Întemeietorul său.

- Fără existenţa bunurilor materiale Biserica nu ar reuşi să-şi desfăşoare activitatea, dar pentru ca scopul său supranatural să fie atins şi prin lucrurile materiale să fie preamărit creatorul lor, toţi membrii săi trebuie conştientizeze faptul că singur Dumnezeu este adevăratul proprietar al bunurilor iar oamenii sunt doar administratori.

- Conştiinţa şi responsabilitatea administratorului presupune respectarea cu fidelitate a legilor pe care Biserica le-a fixat în acest sens.