17. INSTRUMENTE ÎN SLUJBA PASTORAŢIEI: BUNURILE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAREA LOR

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

A. Bunurile materiale ale Bisericii

1. Dobândirea bunurilor

Prima manifestare a capacităţii patrimoniale a unei persoane juridice o constituie dobândirea de bunuri, care dă dreptul la posedarea şi administrarea lor. La baza dobândirii bunurilor materiale stă totdeauna un fapt juridic, adică un contract, un testament etc., căruia legea îi atribuie efectul de a face ca un bun să intre în sfera patrimonială a unui subiect. Problematica dobândirii bunurilor materiale, Codul o tratează în canoanele 1259-1272.

Biserica are dreptul înnăscut de a cere de la credincioşi cele ce sunt necesare scopurilor sale proprii şi acest drept îl cuprinde şi pe acela de a impune contribuţii, în virtutea puterii sale de conducere (cf. can 1260). Credincioşii au nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a oferi bunuri pentru a veni în sprijinul trebuinţelor Bisericii, pentru ca ea să aibă la dispoziţie cele necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate, şi pentru întreţinerea demnă a slujitorilor (cf. can. 222, § 1). Canonul 1261 îl obligă pe episcopul diecezan să atragă atenţia credincioşilor asupra acestei obligaţii şi să insiste asupra observării ei. Ofertele credincioşilor constituie sursa principală şi obişnuită a veniturilor Bisericii, ele fiind benevole şi cerute. Subvenţiile cerute, cum sunt colectele, sunt reglementate de fiecare episcop diecezan. Totuşi, din motive de uniformitate, şi conferinţa episcopală poate să dea norme generale în acest scop.

Printre modalităţile de dobândire a bunurilor materiale Codul stabileşte şi prescripţia. Aceasta este o modalitate de drept pozitiv uman de a dobândi un drept real sau de a face să înceteze o obligaţie sau o sancţiune, după trecerea unui anumit timp, respectându-se normele legale. Prescripţia poate fi: achizitivă, dacă se dobândeşte un drept de proprietate sau un alt drept real; extinctivă, dacă face să înceteze o obligaţie sau o acţiune. Biserica acceptă normele civile cu privire la prescripţie, aşa cum există ele în legislaţia fiecărei ţări, cu condiţia să nu fie contrare dreptului divin, iar dreptul canonic să nu prevadă altfel. Aşadar, în baza acestui principiu, legile civile ale fiecărei ţări cu privire la subiecţii prescripţiei, la bunurile prescriptibile, la condiţiile cerute, la timpul necesar, devin legi canonice.

Potrivit legii canonice, pentru orice fel de prescripţie şi pe toată perioada de timp prevăzută pentru prescripţie este necesară buna-credinţă teologică ce îşi are fundamentul în convingerea sinceră a cuiva (chiar dacă e greşită) că el posedă un lucru propriu şi nu unul străin şi că nu are nici o obligaţie faţă de altul. Unde nu există buna-credinţă continuă, prescripţia este interzisă de însăşi legea divină.

Bunurile sacre nu îşi pierd sacralitatea, adică destinaţia pentru uzul sacru, prin prescripţie, dar numai prin pierderea dedicării sau a binecuvântării. Bunurile sacre ce sunt în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripţie de către persoane private, iar cele ce sunt în proprietatea persoanelor juridice ecleziastice publice pot fi dobândite prin prescripţie numai de către o altă persoană juridică ecleziastică publică.

Cât priveşte timpul necesar pentru prescripţie, canonul 1270 stabileşte că bunurile imobile, cele mobile preţioase, drepturile şi acţiunile personale şi reale, care aparţin Scaunului Apostolic se prescriu după 100 de ani, iar cele care aparţin unei alte persoane juridice ecleziastice publice se prescriu după 30 de ani. Toate celelalte categorii de bunuri se prescriu în spaţiul de timp fixat de legile civile.

Aşadar, din canoanele analizate reiese că modalităţile de dobândire a bunurilor materiale sunt următoarele: ofertele, benevole sau cerute, din partea credincioşilor, contribuţiile speciale impuse de episcopul diecezan, taxele şi ofertele stabilite de către episcopii unei provincii ecleziastice, ofrandele credincioşilor şi colectele speciale, care au un caracter extraordinar, ofertele făcute în mod liber persoanelor juridice ecleziastice, precum şi dobândirea unui drept real sau încetarea unei obligaţii prin prescripţie.

2. Administrarea bunurilor

Prin administrare înţelegem totalitatea actelor şi a activităţilor care sunt îndeplinite pentru a ameliora patrimoniul ecleziastic, pentru îngrijirea în vederea conservării acestuia, iar dacă este vorba de un bun care fructifică, pentru a face ca acest bun să fructifice. Administrarea bunurilor ecleziastice Codul de drept canonic o stabileşte în canoanele 1273-1289. Actul administrării presupune şi supravegherea bunurilor materiale, adică cercetarea, personal sau prin alţii, a cantităţii şi evaluării bunurilor pentru a cere socoteală cu privire la plasarea sigură şi folosirea corectă a bunurilor, precum şi pentru a da dispoziţii cu privire la modul corect şi înţelept de a le administra.

Organele competente ale administrării ecleziastice sunt următoarele:

- Pontiful roman care, "în virtutea primatului de jurisdicţie, este administratorul şi distribuitorul suprem al tuturor bunurilor ecleziastice (can. 1273; cf. can 1256). Acesta canon arată că pontiful roman are, în sine, puterea de a administra direct bunurile fiecărei persoane juridice ecleziastice, chiar dacă, de fapt, acest lucru nu se întâmplă sau se întâmplă în cazuri extrem de rare.

- Ordinarii locului care au datoria de a veghea asupra patrimoniului persoanelor juridice publice care intră sub jurisdicţia sa şi de a îmbunătăţi sistemul administrativ dând instrucţiuni care să precizeze dreptul universal şi particular, ţinând cont de drepturile dobândite, de obiceiurile legitime şi de circumstanţele concrete (cf. can 1276). Episcopului îi sunt asociaţi şi ceilalţi ordinarii ai locului, adică vicarul general şi vicarii episcopali. Cu toţii sunt obligaţi să supravegheze cu grijă administrarea bunurilor ecleziastice, rămânând neatinse titlurile legitime care le atribuie puteri mai ample, cum sunt, de exemplu, cele asupra institutelor călugăreşti de drept diecezan sau asupra mănăstirilor autonome.

Actele de administraţie îndeplinite de episcopul diecezan cu privire la bunurile materiale sunt acte de administraţie ordinară, pe care le poate îndeplini în mod liber; acte de administraţie ordinară de o importanţă mai mare, pentru care trebuie să audieze părerea consiliului cu probleme economice şi a colegiului consultanţilor, deoarece aceste acte depind de starea economică a diecezei şi trebuie determinate de dreptul particular sau de statute; acte de administraţie extraordinară, pentru care episcopul trebuie să aibă consimţământul membrilor consiliului de administraţie şi al consiliului consultanţilor. Distincţia dintre actele de administraţie ordinară şi cele de administraţie extraordinară este fundamentală şi se bazează nu numai pe considerentul, evident de altfel, că acestea din urmă sunt mai grave şi mai rare (achiziţionarea de bunuri imobile, acceptarea sau renunţarea la moşteniri, donaţii, construcţia de edificii etc.), ci şi pentru că, în baza acestui considerent, Codul vrea ca actele extraordinare să ţină cont de acele formalităţi speciale (consimţământ, autorizare) care condiţionează liceitatea sau chiar validitatea acestor acte.

- Consiliul cu probleme economice şi consiliul consultanţilor (can. 492-493; 502). Acestea sunt două organisme colegiale care îl asistă pe episcop şi pe care acesta trebuie să le audieze, aşa cum se menţiona mai sus, în cazul actelor de administraţie ordinară de mai mare importanţă, când este vorba de condiţiile economice ale diecezei. În cazul actelor de administraţie extraordinară şi când dreptul universal sau statutele o cer, episcopul trebuie să obţină consimţământul acestor organisme. Îi revine conferinţei episcopale datoria de a stabili care sunt actele care să fie considerate extraordinare (cf. can. 1277).

- Economul diecezan trebuie să fie o persoană cu adevărat expertă în economie şi remarcabilă din punct de vedere moral. Economul este numit de către episcop care, înainte de a face numirea, trebuie să audieze părerea consiliului cu probleme economice şi a consiliului consultanţilor. Conform canonului 494, paragrafele 3 şi 4, atribuţiile economului sunt: administrarea bunurilor diecezei, sub autoritatea episcopului şi în conformitate cu indicaţiile stabilite de consiliul diecezan cu probleme economice; efectuarea cheltuielilor poruncite de episcop, din veniturile diecezei; prezentarea în faţa consiliului cu probele economice, la sfârşitul anului, a bilanţului veniturilor şi cheltuielilor. Pe lângă acestea episcopul diecezan îi mai poate încredinţa: supravegherea bunurilor aparţinând persoanelor juridice publice supuse jurisdicţiei episcopului (parohiile, Caritasul etc.); administrarea directă a bunurilor unei persoane juridice publice care, potrivit dreptului sau documentelor fundaţiei sau statutului, nu are administratori proprii (cf. can. 1276 §1; 1279 §2; 1278).

- Persoanele juridice: "Administrarea bunurilor ecleziastice aparţine de drept aceluia care conduce direct persoana (juridică) ce posedă bunurile respective, dacă dreptul particular, statutele sau o cutumă legitimă nu prevăd altfel, rămânând inviolabil dreptul ordinariului de a interveni în caz de neglijenţă din partea administratorului" (can. 1279 §1). "Orice persoană juridică să-şi aibă propriul consiliu pentru problemele economice sau cel puţin doi consilieri, care să-l ajute pe administrator în îndeplinirea funcţiilor sale, în conformitate cu statutele" (can. 1280). Acesta este un canon nou în legislaţia ecleziastică şi urmăreşte, nu numai asigurarea unei mai bune gestionări, ci şi persoane, în spiritul comuniunii ecleziale. Aşa cum menţionează Codul, orice persoană juridică trebuie să aibă un asemenea consiliu. Posibilitatea a cel puţin doi consilieri este admisă numai atunci când dreptul nu stabileşte, în anumite cazuri, necesitatea consiliului cu probleme economice. În cazul diecezei şi al parohiilor dreptul universal prevede în mod expres necesitatea consiliului de administraţie (cf. can. 492 şi 537).

"Rămânând neschimbate prescripţiile statutelor, administratorii îndeplinesc invalid actele ce depăşesc limitele şi modalităţile administraţiei ordinare, dacă, în prealabil, nu au obţinut permisiunea scrisă din partea ordinariului" (can. 281 §1). Dacă un administrator (parohul) vrea să îndeplinească un act de administraţie extraordinară (de ex. construirea unei case parohiale, înstrăinarea unui teren, chiar spre binele unei alte persoane juridice ecleziastice publice), trebuie, ad validitatem, să aibă permisiunea scrisă a ordinariului locului. Cât priveşte înstrăinarea de bunuri ecleziastice fără permisiunea necesară, can. 1377 prevede că administratorul trebuie să fie sancţionat cu o pedeapsă justă.

a) Îndatoririle administratorilor bunurilor ecleziastice

- Administrarea trebuie făcută în numele Bisericii (cf. can. 1282).

- Jurământul şi inventarul: înainte ca administratorii să-ţi înceapă misiunea: a) trebuie să promită prin jurământ, în faţa ordinariului sau în faţa unui delegat al său că vor administra bine şi cu fidelitate; b) trebuie să întocmească un inventar detaliat al tuturor bunurilor ce aparţin persoanei juridice (bunuri imobile şi mobile, bunuri culturale, lucruri preţioase etc.) care trebuie semnat de administrator şi de cel care dă în primire. În cadrul inventarierii trebuie descris şi evaluat fiecare bun; inventarul trebuie controlat cu atenţie după redactare, trebuie făcut în dublu exemplar (unul se păstrează în arhiva persoanei juridice iar celălalt în arhiva curiei diecezane) şi ambele exemplare originale trebuie ţinute la zi, notându-se orice eventuală modificare a patrimoniului (cf. can. 1283).

- Străduinţa necesară şi principalele obligaţii: "Toţi administratorii sunt ţinuţi să îşi îndeplinească funcţia cu grija unui tată de familie" (can. 1284 §1). Codul scoate astfel în evidenţă onoarea, dar şi responsabilitatea ce sunt rezervate celor care, clerici sau laici, participă legitim la administraţia ecleziastică. Ei trebuie să fie model şi măsură, dând dovadă de înţelepciunea unui tată bun de familie. Această formulă tradiţională, "cu grija unui tată de familie", vrea să scoată în evidenţă râvna, zelul, exactitatea în muncă, simţul de responsabilitate şi prudenţă, cinstea, corectitudinea, fidelitatea ce trebuie să caracterizeze pe orice administrator ecleziastic.

- Donaţii în scopuri de pietate şi de caritate: administratorii pot să facă astfel de donaţii cu condiţia ca ele să fie făcute în limitele administraţiei ordinare şi să nu fie vorba de bunuri imobile sau de bunuri mobile care fac parte din patrimoniul stabil al respectivei persoane juridice (cf. can. 1285).

- Obligaţii sociale: promovarea justiţiei sociale este o obligaţie a fiecărui om şi în deosebi a fiecărui creştin catolic (cf. can. 222 §2). De aceea, administratorii bunurilor ecleziastice, în contractele de muncă, trebuie să observe cu exactitate şi legislaţia civilă a muncii şi ocrotirii sociale, conform cu principiile trasate de Biserică şi să dea un salariu just şi demn celor care prestează o muncă în baza unui contract, astfel încât aceştia să poată face faţă în mod corespunzător nevoilor personale şi familiale (can. 1286).

- Dările de seamă: conform cu canonul 1287, administratorul trebuie să prezinte anual două dări de seamă: una ordinariului locului, pentru ca acesta să o supună examinării consiliului diecezan cu probleme economice şi alta credincioşilor. Darea de seamă credincioşilor trebuie să se refere la bunurile oferite de aceştia Bisericii. Este vorba de o informare exactă, ce poate fi făcută şi în biserică, în cadrul celebrărilor liturgice.

- Procesele la tribunalul civil: administratorii ecleziastici nu au voie să deschidă acţiune la tribunalul civil în numele persoanei juridice şi nici să nu compară ca pârâţi, dacă nu au obţinut permisiunea ordinariului locului, care trebuie dată în scris (cf. can. 1288).

Administratorii ecleziastici sunt ţinuţi la observarea şi îndeplinirea tuturor acestor obligaţii şi nu pot abandona din proprie iniţiativă funcţia primită, chiar dacă nu sunt obligaţi la administraţie în virtutea unui oficiu ecleziastic. În cazul în care Biserica suferă vreo pagubă din cauza demisiei lor abuzive, ei sunt obligaţi la restituire (cf. can. 1289).

b) Contractele şi înstrăinarea bunurilor ecleziastice

Această problematică este tratată de Codul de drept canonic în canoanele 1290-1298. Prin canonul 1289 Codul "canonizează" legile civile referitoare la contracte şi la plăţi, adică dispune ca acele legi să fie observate şi în materia ce ţine de competenţa Bisericii, în afară de cazul când sunt contrare dreptului divin sau când în dreptul canonic este prevăzut altfel.

Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane cu scopul de a stabili, modifica sau stinge un raport între ele. Elementele esenţiale ale unui contract sunt: capacitatea persoanelor să încheie un contract, în virtutea dreptului natural, al dreptului canonic sau al dreptului civil; materia care trebuie să fie posibilă, existentă, proprie, determinată, cinstită; consimţământul care să fie adevărat, extern, reciproc, deliberat; cauza, adică scopul pentru care cineva se obligă.

Contractele de înstrăinare ocupă un loc aparte în disciplina bunurilor ecleziastice. Pentru a înstrăina în mod valid un bun ecleziastic este necesară permisiunea autorităţii ecleziastice competente şi, totodată, trebuie respectate următoarele condiţii: a) bunul să facă parte din patrimoniul stabil al persoanei juridice publice; b) valoarea bunului să nu depăşească suma stabilită de drept.

Patrimoniul stabil îl constituie acele bunuri imobile, precum un fond sau o clădire, sau bunuri mobile care formează dota permanentă a acelei persoane juridice şi care, direct sau indirect, îi permite persoanei să îşi atingă scopurile proprii, adică îi asigură baza economică necesară pentru viaţa şi activitatea sa.

Autoritatea competentă care acordă permisiunea este determinată în funcţie de valoarea bunului (cf. can. 1292).

În general, când e vorba de contracte, legislaţiile civile prevăd condiţii şi formalităţi proprii, neţinând seama de legile canonice şi nu le recunosc acestora nici o eficacitate juridică. Aşadar, se poate întâmpla ca un act de înstrăinare să fie valid din punct de vedere al codului civil, dar invalid din punct de vedere al codului canonic, pentru că a fost îndeplinit fără formalităţile necesare. În astfel de cazuri îi revine autorităţii ecleziastice competente datoria de a evalua situaţia şi de a decide cu atenţie posibilităţile concrete privind tutelarea şi revendicarea drepturilor legitime ale persoanei juridice (cf. can. 1296).

c) Voinţele pioase în general şi fundaţiile pioase

Conform tradiţiei canonice, confirmată de Codul de drept canonic (can. 1299-1310), voinţele pioase sunt dispoziţiile de bunuri mobile şi imobile, făcute printr-un act între cei vii, sau prin testament, în scopuri religioase sau caritative. Structura unei voinţe pioase este aceea a oricărui contract juridic: subiectul trebuie să aibă capacitatea să dispună de propriile bunuri; să dispună de acestea în mod liber şi de bunăvoie, scopul să aibă o destinaţie eclezială - intenţia obiectivizată, realizată devine cauză pioasă.

Realizarea voinţelor pioase presupune o anumită disciplină canonică. În virtutea unei vechi tradiţii, bazate pe scopul religios şi eclezial al voinţelor pioase, ordinariul locului este executorul tuturor acestor voinţe, atât al celor "inter vivos" cât şi al celor "mortis causa". Ordinariul are dreptul şi datoria de a supraveghea, personal sau prin alţii, îndeplinirea exactă a voinţelor pioase. Atribuţiile sale nu trebuie confundate însă cu cele ale executorului testamentar, prevăzut de legea civilă. El are doar dreptul şi datoria de a supraveghea. Acest drept al episcopului este nederogabil, de aceea, eventualele clauze contrare acestui drept, adăugate la ultimele voinţe, trebuie să fie considerate ca şi inexistente (cf. can. 1300-1301).

Canonul 1302 vorbeşte despre donaţii. Donaţia este actul prin care donatorul dă, în mod irevocabil, un lucru donatorului, care îl primeşte. Cine a primit astfel de bunuri fiduciare pentru cauzele pioase, fie printr-un act între cei vii, fie prin testament, trebuie să-l înştiinţeze pe ordinariu despre această dispoziţie fiduciară şi să-i indice toate aceste bunuri, atât mobile cât şi imobile, împreună cu obligaţiile prevăzute. Ordinariul va avea grijă ca bunurile primite să fie puse în siguranţă şi să vegheze ca voinţa pioasă să fie executată în conformitate cu dispoziţiile can. 1301.

Printre voinţele şi cauzele pioase un loc particular îl ocupă fundaţiile pioase constituite din bunuri temporale (bani, titluri, terenuri, case etc.) patrimoniale destinate să asigure, prin veniturile lor, atingerea unei finalităţi precise, proprii Bisericii. Aceste fundaţii pot fi: autonome, când complexul de bunuri destinate operelor de pietate, de apostolat şi de caritate sunt constituite ca persoane juridice de către autoritatea competentă (can. 1303 §1); neautonome, adică acele bunuri materiale dăruite unei persoane juridice publice, cu obligaţia de lungă durată, stabilită de dreptul particular, de a se celebra Liturghii sau de a săvârşi alte funcţiuni ecleziastice fixate dinainte, din veniturile anuale, ori de a se urmări scopurile prevăzute de can. 142 §2, adică îndeplinirea unor opere de pietate, de apostolat sau de caritate (can. 1303). Fundaţiile autonome sunt reglementate de normele privind persoanele juridice în general, iar cele neautonome sunt reglementate atât de dreptul universal cât şi de cel particular şi nu pot avea un caracter perpetuu.

Şi în cazul fundaţiilor, legislatorul are grijă să fie îndeplinită cu fidelitate voinţa donatorilor. De aceea, disciplina fundaţiilor pioase recere ca fundaţiile să fie confirmate în scris de către ordinariu, un exemplar al actelor să fie păstrat în arhiva curiei, iar altul în arhiva persoanei juridice de care aparţine fundaţia (can. 1306); obligaţiile ce ţin de fundaţii trebuie să fie notate în registrele parohilor şi al rectorilor de biserici, cât şi într-un tabel special ce trebuie expus la loc vizibil (can. 1307).

Norma fundamentală, în acelaşi timp juridică şi morală, este aceea ca voinţele pioase, dacă au fost acceptate în mod legitim, trebuie să fie îndeplinite cu cea mai mare atenţie (can. 1300). Intenţiile credincioşilor, care nu sunt contrare canoanelor inderogabile, o dată acceptate, devin norme, în acelaşi timp juridice şi morale, care trebuie să fie urmate de actualizarea voinţelor pioase. Prin urmare orice modificare a lor presupune un motiv just şi necesar. Despre toate acestea tratează can. 1308-1310. Aceste canoane îi privesc doar pe ordinarii, deoarece se referă la reducerea obligaţiilor de Liturghii, la transferarea obligaţiilor de celebrare a Liturghiilor în alte zile, în alte biserici sau la alte altare, şi la reducerea, moderarea şi comutarea voinţelor credincioşilor pentru cauzele pioase.

B. Situaţia economică a clerului

Există un drept al clerului de a se susţine din ministerul sacru? Această întrebare îşi are, cu siguranţă, actualitatea sa, chiar dacă odinioară Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat "o adevărată obligaţie a credincioşilor" (PO 20) de a subvenţiona necesităţile clerului şi obligaţia episcopilor (PO 20) de a sensibiliza conştiinţa credincioşilor în acest sens. Din păcate, mai ales în rândul tinerilor, este tot mai evidentă tendinţa de a contesta acest drept al clerului de a trăi din altar.

Unii consideră că preoţia nu poate fi o profesie, adică o activitate care, chiar dacă desfăşurată cu intenţii şi mijloace prevalent supranaturale, poartă cu sine şi dreptul la recompensă: preoţia şi ministerul sacerdotal, administrând bunuri supranaturale şi gratuite, sunt printr-o exigenţă intrinsecă, ele însele gratuite.

Alţii consideră că diferitele forme contribuabile trebuie să fie respinse sau, eventual, cu totul reînnoite de către Biserica ce se vrea "mărturisitoare" într-o societate tot mai secularizată, pentru care este credibilă numai o religie pură care să nu fie suspectată de interese temporale.

Şi unii şi ceilalţi sugerează că preotul trebuie să îşi procure cele necesare pentru subzistenţă dintr-o profesie propriu-zisă, manuală sau intelectuală, având o normă deplină sau parţială, care să îi permită să se dedice şi apostolatului în timpul liber, cu generozitate şi dezinteres. Cei care gândesc astfel, consideră, într-un mod eronat, că interpretează evanghelia în lumina Bisericii primare, apelând, în special, la doctrina şi exemplul sfântului Paul.

1. Dreptul de a trăi din altar în Biserica primară

Sfântul Paul este cel care, în scrierile Noului Testament pune pe larg problema economică a apostolului: plecând de la experienţa sa personală, el expune într-o formă solemnă şi polemică marile principii, valide în orice loc şi în orice timp, pentru a le aplica apoi la situaţii concrete. El invocă patru motive fundamentale ale dreptului apostolului de a fi susţinut material.

Primul motiv este aşa-numita lege naturală conform căreia, cine lucrează are dreptul la plată (cf. 1Cor 9,7). Al doilea motiv se bazează pe legea divină revelată, care o confirmă pe cea naturală (cf. Dt 25,4; 1Cor 9,8-10; 1Tim 5,18). Un alt motiv se bazează pe obiceiul, în rândul poporului evreu, de a-i retribui pe preoţi şi pe colaboratorii lor (cf. 1Cor 9,13). Şi în sfârşit, Paul face referinţă la porunca expresă a lui Isus Cristos (cf. 1Cor 9,14). Sfântul Paul, chiar dacă afirmă de multe ori capacitatea de a-şi câştiga pâinea şi de a se întreţine muncind, nu de puţine ori el îşi revendică energic şi sieşi, în calitatea sa de apostol, dreptul de a trăi din evanghelie: "Nu avem noi oare dreptul să mâncăm şi să bem? Nu avem noi oare dreptul să ducem cu noi o soră de-a noastră în credinţă ca şi ceilalţi apostoli şi rudele domnului şi Chefa? Oare eu singur şi Barnaba nu avem dreptul să nu lucrăm?" (1Cor 9,4-6).

Cadrul Bisericii primare este dominat, aşadar, de exemplul sfântului Paul; el obişnuia să alterneze predica şi călătoriile apostolice cu perioade de timp în care desfăşura o muncă manuală, pentru a nu fi o povară pentru comunităţile creştine. La fel se comporta şi însoţitorul său Barnaba. Putem considera că şi alţi misionari nu au desconsiderat munca manuală, cel puţin atunci când comunitatea care îi găzduia era săracă sau mai puţin generoasă şi solidaritatea între Biserici era insuficientă sau puţin operantă din cauza unei organizări incipiente sau rudimentare. În decursul istoriei această alternanţă avea să continue. Totuşi preoţia avea să fie considerată incompatibilă cu vreo ocupaţie sau profesie prestată pentru ca preotul să-şi asigure subzistenţa.

2. Susţinerea clerului în perspectiva Conciliului al II-lea din Vatican

Termenul de susţinere, aşa cum îl foloseşte Conciliul al II-lea din Vatican, presupune un dublu concept: acela de retribuţie şi cel de asigurare socială. Conciliul, legat de această problematică, vorbeşte şi despre o pluralitate de funcţii în unitatea ministerului sacerdotal: "Toţi preoţii..., chiar dacă au însărcinări diferite, exercită mereu un unic minister sacerdotal în favoarea oamenilor. Căci toţi preoţii sunt trimişi să colaboreze la aceeaşi lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială, fie că se dedică cercetării ştiinţifice sau învăţământului, fie că exercită o muncă manuală împărtăşind viaţa muncitorilor - acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună şi e aprobată de autoritatea competentă. Toţi au în fond aceeaşi ţintă, şi anume edificarea trupului lui Cristos, ceea ce, mai ales în vremurile noastre cere funcţii multiple precum şi noi adaptări" (PO 8). Totuşi, ministerul sacerdotal deţine o demnitate aparte şi are precedenţă în faţa tuturor celorlalte activităţi, deoarece, chiar dacă el poate fi comparat cu celelalte activităţi umane, nu poate fi considerat numai ca o activitate umană validă, ci ca activitatea care excelează între toate. De aceea, în nici un caz, nu poate fi considerată ca un scop principal participarea la activităţile seculare ale oamenilor, cu atât mai mult cu cât acestea nu sunt suficiente pentru a exprima responsabilitatea specifică preoţilor. Prin urmare, preoţii trebuie să acorde atenţie şi timp deplin ministerului sacerdotal, având grijă să nu cedeze tentaţiei, atât de răspândită astăzi, de a se adapta criteriilor de judecată pur umane, deoarece adevărata valoare a ministerului sacerdotal poate fi înţeleasă pe deplin doar în lumina credinţei.

Principiile conciliare şi postconciliare conferă un nou sens slujirii diecezei şi atrag atenţia asupra faptului că preoţii, dedicându-se slujirii lui Dumnezeu prin îndeplinirea unui oficiu încredinţat lor, merită să primească o remuneraţie echitabilă. Fundamentul dreptului clerului de a fi remunerat îl constituie tocmai exercitarea unui oficiu ecleziastic, conferit de către episcop:

"Fiind dăruiţi slujirii lui Dumnezeu în îndeplinirea funcţiei încredinţate, se cuvine ca preoţii să primească o remunerare dreaptă, «căci vrednic e lucrătorul de plata sa» (Lc 10,7) şi «Domnul a rânduit celor care vestesc evanghelia să trăiască din evanghelie» (1Cor 9,14). De aceea, dacă o astfel de dreaptă remunerare a preoţilor nu este asigurată în nici un alt fel, este de datoria credincioşilor, de vreme ce spre binele lor lucrează preoţii, să se îngrijească pentru ca preoţii să aibă cele necesare pentru a duce o viaţă cinstită şi demnă. Episcopii sunt datori să le atragă atenţia credincioşilor asupra acestei obligaţi şi să se îngrijească, fiecare pentru dieceza sa, ori, mai bine, mai mulţi împreună pentru un teritoriu comun, de instituirea unor norme în vederea asigurării corespunzătoare a întreţinerii cuvenite acelora care îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie în slujba poporului lui Dumnezeu. Cât despre remuneraţia pe care trebuie să o primească fiecare, ţinând seama de natura funcţiei cât şi de împrejurările de timp şi de loc, trebuie să fie esenţial aceeaşi pentru toţi cei aflaţi în aceleaşi împrejurări, să fie potrivită condiţiei lor şi, pe lângă acestea, să le dea posibilitatea nu numai de a se îngriji cum se cuvine de remunerarea celor aflaţi în serviciul preoţilor, ci şi de a veni personal, într-un fel sau altul, în ajutorul celor săraci, deoarece slujirea săracilor a fost la mare cinste în Biserică încă de la începuturi. Însă importanţa primordială trebuie acordată funcţiei îndeplinite de slujitorii altarului. De aceea trebuie să se renunţe la sistemul aşa-zis al «beneficiilor», sau, cel puţin, el să fie reformat în aşa fel încât aspectul de beneficiu, adică dreptul la venitul cu care este înzestrată funcţia respectivă, să fie socotit secundar, iar pe primul loc să se afle, juridic, funcţia bisericească însăşi; de acum înainte prin aceasta trebuie să se înţeleagă orice îndatorire atribuită în mod stabil, având un scop spiritual" (PO 20).

Aşa cum am menţionat mai sus, prin acest fragment al decretului Presbyterorum ordinis, Conciliul decretează tocmai dreptul preoţilor de a beneficia de o remuneraţie echitabilă şi de celelalte prevederi cu caracter social. Desigur, din acest punct de vedere, datele doctrinare şi normative nu sunt abundente, cu atât mai mult cu cât problema asigurărilor sociale s-a maturizat în secolul al XX-lea, într-un raport direct cu evoluţia modernă a societăţii şi a organizărilor sale în ceea ce priveşte munca, salarizările, asistenţa medicală şi asigurările sociale în caz de boală şi de bătrâneţe.