17. INSTRUMENTE ÎN SLUJBA PASTORAŢIEI: BUNURILE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAREA LOR

I. CINE SUNTEM?

Problematica funciară a Bisericii locale din Moldova

1. Situaţia funciară a Bisericii până în anul 1944

Considerând poziţia geografică a ţării noastre, în special partea estică - ţinutul Moldovei, cu Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, observăm că, de-a lungul secolelor, numeroase popoare au căutat să cucerească aceste teritorii, să lipsească de libertate populaţia existentă pe aceste meleaguri şi să-şi însuşească bunurile, atât naţionale cât şi private.

Credincioşii catolici împreună cu ceilalţi creştini au înfruntat cu demnitate războaie şi calamităţi specifice timpurilor respective, descrise cu durere în istoria zonelor cu populaţie romano-catolică.

Biserica noastră, ca organizaţie ierarhică s-a conturat prin secolul al XIII-lea cu încreştinarea cumanilor, apoi este menţionată în Moldova cu sedii episcopale la Siret (1371), Baia (1413), Bacău (1607-1818) şi Iaşi (1818 până azi).

Puţinii preoţi misionari cât şi populaţia catolică au dispus de mijloace reduse pentru supravieţuire în satele Moldovei răvăşite de boli, invazii ale străinilor, precum şi de nesiguranţa de a trăi în linişte şi pace. Principii şi domnii Moldovei care au apărat Biserica-instituţie şi au ajutat-o să-şi împlinească misiunea primită de la Cristos au fost numeroşi. Mai ales dacă ne gândim la acest aspect din punct de vedere al ajutorului constând din bunuri materiale şi funciare.

Suflete generoase autohtone au stat alături de Biserică şi de slujitorii ei, oferind pentru cult şi întreţinerea clerului bunuri materiale cu care s-au ridicat biserici modeste, case parohiale simple, s-au întreţinut cimitirele şi au fost ajutaţi săracii din comunităţile catolice. În comunităţile din judeţele Roman, Dorohoi, Botoşani, Bacău şi Iaşi binefăcători generoşi au făcut donaţii considerabile, extinzându-se astfel proprietăţile Bisericii locale.

Apariţia ordinelor religioase în Moldova a dat un impuls puternic vieţii religioase, atât din punct de vedere spiritual cât şi material, prin achiziţionarea unor terenuri sau păduri care, ulterior, au intrat în posesia Episcopiei de Bacău şi apoi a celei de Iaşi. Este necesară menţionarea străduinţei şi grijii preoţilor misionari de a aduce ajutor financiar din multe ţări ale Europei pentru a construi câte o biserică, cel puţin modestă, în fiecare localitate cu populaţie catolică. La acest ajutor purtat din afară s-a adăugat munca şi puţinele posibilităţi financiare ale creştinilor săraci de pe aceste meleaguri.

Bunurile materiale pe care Biserica din Moldova le-a avut în proprietate, în majoritate, au fost dobândite prin donaţii sau cumpărare şi se rezumă la terenuri, biserici, case parohiale, cimitire şi câteva clădiri cu scop caritativ. Biserica din Moldova nu a deţinut niciodată manufacturi, fabrici sau alt gen de întreprinderi sau societăţi industriale.

Un număr de 24 din satele în care locuiau credincioşii catolici au fost închinate de către voievozii Moldovei mănăstirilor ortodoxe. Acestea erau: Fărcăşeni, Iugani, Adjudeni, Teţcani, Răchiteni, Săbăoani, Berindeşti, Gherăeşti, Tămăşeni, Sagna, Faraoani, Pildeşti, Prăjeşti, Mogoşeşti, Buruieneşti, Luizi-Călugăra, Măgura-Cujbic, Băluşeşti, Călugăreni, Frumoasa, Berzunţi, Vizantea-Mănăstirească, Stăneşti, Lucăceşti.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a eliberat întreaga ţară de povara daniilor nedrepte către alte ţări şi Biserici străine de neamul nostru. Secularizând averile mănăstirilor ortodoxe prin legea 1251/15.12.1863, Cuza a dorit, printre altele, să ajute pe toţi preoţii catolici şi ortodocşi, astfel că în legea rurală din august 1864 se specifică: "Terenurile preoţilor de la sate rămân în proprietatea acestora, potrivit legilor anterioare reformei agrare". Legile anterioare reformei agrare din 1864 obligau proprietarii de moşii să dea în folosinţă, fiecărui preot de la ţară, 8,5 fălci de pământ (teren arabil, fânaţ, loc pentru cimitir, loc pentru casă parohială). În funcţie de numărul credincioşilor, fie catolici, fie ortodocşi, parohiile trebuiau să aibă 1-2-3-4 preoţi, fiecare având dreptul la 8,5 fălci de pământ.

La începutul secolului al XX-lea Guvernul Român, condus de Dimitrie Sturza, s-a sesizat în această problematică şi a încercat prin Legea Casei Bisericilor să remedieze situaţia, astfel încât doar parohul să aibă 8,5 fălci de pământ, iar restul să fie dat în arendă comunelor rurale în favoarea Casei Clerului de pe lângă Ministerul Cultelor. Episcopul Dominic Jaquet s-a opus acestei legi arătând guvernului că surplusul de teren în cazul Bisericilor catolice urma a fi folosit de acele parohii care nu aveau mijloace suficiente pentru a se întreţine. Episcopul Jaquet demonstra astfel încălcarea de către guvern a dispoziţiilor art. 14 din legea rurală din august 1864, şi faptul că nu era respectată autoritatea instituţiei Propaganda Fide şi a Sfântului Scaun în materie de administraţie a bunurilor materiale ale Bisericii.

La 17.07.1921, sub regele Ferdinand a fost aprobată legea ce prevedea împroprietărirea celor care au fost mobilizaţi în Primul Război Mondial, a celor care au fost mobilizaţi în campania din 1913, a văduvelor de război, a agricultorilor mici fără pământ, a invalizilor, a orfanilor de război, precum şi a preoţilor, învăţătorilor şi funcţionarilor publici care aveau reşedinţa la ţară şi, prin urmare, erau îndreptăţiţi să primească pământ şi să-l lucreze. În urma reformei agrare din 1921 au primit terenuri din Dotaţia statului mai multe Biserici din jurul Bacăului şi al Romanului. După cum reiese din legile de împroprietărire, au fost puţine parohiile care au beneficiat de sprijin funciar după anul 1900.

În 1923, episcopul de Iaşi, Alexandru Cisar, a solicitat Guvernului Român retrocedarea terenurilor acordate de donatori la Baraţi, Trebeş şi Cotnari pe timp de două secole, pentru întrebuinţarea episcopiei în conformitate cu intenţia donatorului.

Într-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 1932, semnat de prim ministrul de atunci, Nicolae Iorga, Episcopia Romano-Catolică de Iaşi a fost înzestrată cu 300 ha de pădure (Cucuteni).

Cu ocazia construirii căii ferate în zona Bahluiului, s-a înfăptuit exproprierea forţată a terenului în folos public C.F.R., iar la solicitarea municipalităţii oraşului Iaşi în curtea Seminarului s-a construit, în 1935, un rezervor de apă, ceea ce a însemnat exproprierea în folos public a unui teren care aparţinea Seminarului.

Vrednică de laudă a fost iniţiativa episcopului Mihai Robu de a face o inventariere a fondului funciar care aparţinea episcopiei, parohiilor şi filialelor. Această inventariere a fost făcută în 1936 de către inginerul Freund care a făcut şi o hartă topografică, elaborată minuţios şi modern, hartă de mare actualitate ce constituie baza şi justificarea locurilor de amplasare a proprietăţilor funciare ale Bisericii locale de Iaşi.

Alături de aceste bunuri funciare, Biserica Moldovei şi Dieceza de Iaşi a cuprins şi alte obiective materiale, ce-i drept puţine, dar de un real folos în activitatea sa pastorală: biserici, case parohiale descrise de misionari sau de vizitatorii apostolici în rapoartele pe care ei le-au întocmit. Un loc aparte îl ocupă casa parohială din Iaşi pomenită încă din anul 1599 cât şi bunurile materiale alăturate ei, palatul episcopal construit de episcopul Iosif Camilli, ca şi alte adăugiri la casa parohială adăugate de episcopul Mihai Robu.

În perioada interbelică s-a construit clădirea Editurii catolice Presa Bună, sala "Pius al X-lea", Seminarul Catolic, naţionalizat în 1948 şi redeschis în 1956, Institutul Notre Dame de Sion din Iaşi şi Galaţi. Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti şi Seminarul din Luizi-Călugăra, Şcoala de Dascăli din Hălăuceşti, Tipografia Serafica din Săbăoani etc.

În Dieceza de Iaşi nu au existat alte imobile mai deosebite, fapt datorat lipsurilor financiare.

2. Situaţia funciară între anii 1944-1989

În urma Celui de-al II-lea Război Mondial Europa s-a împărţit în sfere de influenţă iar Dieceza de Iaşi a fost afectată de lagărul sovietic ateu, trăind zile şi ani de suferinţă crescândă. Ierarhia, preoţii şi credincioşii precum şi toate bunurile mobile şi imobile ale diecezei au avut parte de timpuri de prigoană aprigă şi nu de puţine ori au trăit momente de derută şi de descurajare.

Dacă a fost uşor să se rezolve formarea omului nou, comunist, prin distrugerea clasei intelectuale şi îndoctrinarea mulţimilor cu teoriile marxist-leniniste, cu arestarea ierarhiei bisericeşti şi a clasei politice de altă culoare decât cea comunistă, nu la fel de uşor a fost cu bunurile materiale.

Prin legea 187 din 23.03.1945 s-a urmărit împroprietărirea ţăranilor cu până la 5 ha de teren arabil cât şi crearea de ferme agricole, şcoli agricole de stat ce aveau să pregătească drumul colectivizării. Aceeaşi lege prevedea exproprierea unor terenuri ce nu au fost lucrate cât şi a persoanelor ce au luptat împotriva Naţiunilor Unite, a cetăţenilor germani, a refugiaţilor şi a criminalilor de război. Au fost exceptate bunurile agricole aparţinând mănăstirilor, mitropoliilor, episcopiilor, Bisericilor şi aşezămintelor bisericeşti (187/23.03.1945; art. 8).

De asemenea, prin decretul 176/02.08.1948 se trecea în proprietatea statului, pentru democratizarea învăţământului, toate bunurile mobile şi imobile ca au aparţinut Bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor religioase, rămânând în proprietatea Bisericii doar strictul necesar al bunurilor destinate exclusiv serviciului de cult: biserica şi cimitirul; uneori, la oraşe, casele parohiale au fost date spre folosinţă altor persoane, străine de Biserică.

Decretul 70/1953 la articolul 7 spune că "parohiile şi aşezămintele, care au în proprietate terenuri agricole şi nu sunt în stare să le lucreze din cauza funcţiunilor pe care le îndeplinesc şi doresc să treacă aceste pământuri în proprietatea statului, pot face cereri de trecere a pământului în proprietatea statului la Comitetului Executiv al Sfatului Popular local pe raza căruia se găsesc terenurile respective". Prin acest decret s-a realizat trecerea abuzivă a fondului funciar al Bisericii şi a fondului forestier în posesia Statului Român. S-a considerat că funcţia de preot este incompatibilă cu administrarea bunurilor pământeşti.

Prin astfel de decrete şi legi s-a urmărit confiscarea şi exproprierea bunurilor fie ale Bisericii, fie ale omului de rând, statul însuşindu-şi suveranitatea asupra tuturor bunurilor, în mod deplin şi autoritar. În aceste condiţii s-a realizat omul dezlipit de cele materiale, în 1962 trecându-se la colectivizarea agriculturii. O altă consecinţă a acestor legi şi decrete a fost imposibilitatea de a mai construi ceva fără aprobarea statului: pentru construirea unei locuinţe era necesar să cumperi pământ de la stat, să obţii aprobarea specială de construire, tip şi model unic (legea 58/1974).

În toată această perioadă caracterizată de atâtea dificultăţi, Biserica s-a rezumat la întreţinerea, cu modestie, a bunurilor imobile care au rămas în posesia ei, la construirea unor foarte puţine biserici şi case parohiale, a unei părţi din actuala clădire a Institutului Teologic din Iaşi. Toate acestea au fost posibile cu ajutorul financiar al multor binefăcători externi precum şi a generozităţii comunităţilor catolice.

3. Situaţia funciară după 1990

Începând cu anul 1990 situaţia Bisericii din Moldova, ca de fapt întreaga situaţie a României, a trăit schimbări pozitive profunde şi în ceea ce priveşte aspectul ei material.

Prin legea fondului funciar 18/1991 s-a retrocedat tuturor parohiilor din întreaga ţară suprafaţa de 5 ha de teren agricol, indiferent de confesiune, pe fostele amplasamente posibile, la cererea comisiilor parohiale şi a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult din mediul rural; mănăstirilor, fie că au posedat sau nu în trecut terenuri preluate de C.A.P., li s-a acordat câte 10 ha de teren arabil (art. 22).

Potrivit legii, organele reprezentative ale unităţilor de cult recunoscute de lege, din mediul rural, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru suprafaţa de teren agricol care reprezintă diferenţa dintre suprafaţa de 5 ha, în cazul parohiilor, şi suprafaţa pe care au avut-o în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha, iar în cazul mănăstirilor diferenţa dintre cele 10 ha şi ceea ce au posedat înainte de expropriere, dar nu mai mult de 50 de ha.

Conform art. 22 al legii 18/1991, republicată la 05.01.1998, parohiile din mediul urban cât şi schiturile, mănăstirile pot cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole în limita suprafeţelor pe care le-au avut după cum urmează:

- centrul patriarhal: 200 ha;

- centrele eparhiale: 100 ha;

- protoieriile: 50 ha;

- parohiile din mediul urban: până la 10 ha;

- filialele din mediul urban şi rural: până la 10 ha.

Parohiile sau organele tutelare ale acestora pot cere retrocedarea de păduri, zăvoaie fâneţe, păşuni împădurite pe raza mai multor localităţi, până la 30 ha, dacă au posedat în trecut asemenea bunuri (art. 47, leg. 18/1991).

În puţine cazuri parohiile au primit 10 ha iar acest fapt se datorează prevederilor legii 18/1991, care conţine formulări ambigue şi incomplete. Legea 1/2000, cunoscută şi ca Legea Lupu, a încercat să remedieze această lipsă, acordând drept de proprietate. Datorită împărţirii fondului funciar ţăranilor, uneori nu se mai găseşte teren liber sau apar neînţelegeri între oameni şi Biserică. În unele localităţi s-a făcut reducere cu 10-20% din terenul agricol destinat cetăţenilor, din lipsă de teren, astfel fiind afectată şi Biserica în dreptul ei la proprietate, drept recunoscut de comisiile locale ale primăriilor.

În ce priveşte bunurile imobile ale Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, acestea au fost recuperate în majoritate sau sunt în curs de recuperare. Prin străduinţa şi grija episcopului Petru Gherghel, în acest timp de avânt religios, s-au realizat zeci de Biserici noi, case parohiale, catedrala nouă, a fost extinsă clădirea Seminarului diecezan, seminarii călugăreşti, aşezăminte religioase, mănăstiri, case pentru activităţile pastorale cu tineri şi copiii, orfelinate, case de odihnă şi exerciţii spirituale, astfel încât întreaga dieceză este un şantier deplin.

Alături de aceste bunuri trebuie să menţionăm şi ofertele băneşti ale credincioşilor pentru întreţinerea cultului, a slujitorilor şi pentru cei săraci ai comunităţii. Daniile pentru serviciile religioase prestate în folosul credincioşilor, vii sau răposaţi, au constituit mereu un sprijin material pentru Biserică precum şi ajutorul oferit de guvernele româneşti din toate timpurile în salarii parţiale oferite clerului pentru întreţinerea vieţii de zi cu zi.

Amintim că toate aceste bunuri, mobile sau imobile şi cele financiare, sunt folosite de Biserica locală de Iaşi pentru a-şi atinge scopul supranatural al mântuirii sufletelor credincioşilor săi. Se încearcă mereu oferirea unei educaţii creştine tot mai autentice, înaintare spirituală şi slujirea aproapelui. Toate aceste bunuri, care se află în patrimoniul fiecărei parohii, constituie obiecte de inventar şi sunt supuse controlului episcopului diecezan. Supravegherea imediată şi directă revine decanilor şi parohului comunităţii de care aparţin, pentru a fi păstrate în siguranţă şi pentru a fi întrebuinţate cu responsabilitate şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de Biserica sa.