Biserica lui Cristos care este în Moldova

I. CINE SUNTEM?
Noul popor al lui Dumnezeu

Biserica lui Cristos care este în Moldova

Situaţia Bisericii Catolice din Moldova până la înfiinţarea Diecezei de Iaşi

La începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecenegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Pentru aceştia papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat în 1227 înfiinţarea unei episcopii, cea a Cumanilor sau Episcopia de Milcov (1227-1241). Documentele menţionează un număr de 14 episcopi, dintre care doar Teodoric (1228) a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa acestei episcopii doar până la invazia tătară. Ceilalţi episcopi, până în anul 1526, au fost simpli episcopi titulari.

După eşuarea convenţiei de unire ce s-a lansat la Conciliul Ecumenic din Lion (1274), Sfântul Scaun de la Roma a decis ca Biserica moldavă catolică să fie supusă Mitropoliei de Halici. Apoi, în timpul voievodului Laţcu (1365-1374), minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea papei. În acest context, în urma unor cereri adresate papei Grigore al XI-lea (1370-1378) de către voievodul Laţcu, la 9 martie 1371 s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înfiinţarea Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) şi după moartea episcopului de Siret, Ştefan (+ 1412), a trecut sub jurisdicţia ei. Totuşi au fost cinci episcopi care au purtat titlul de Siret, ultimul fiind franciscanul Ioan, numit la 29 iulie 1434.

În 1391 papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) a fost nevoit să înfiinţeze, pe lângă Episcopia de Siret, Episcopia de Bacău (1391), din cauza marii mulţimi a catolicilor din Moldova şi a împrăştierii lor neîndemânatice.

La începutul secolului al XV-lea s-a înfiinţat Episcopia de Baia (1413-1523), care a jucat un rol important în organizarea vieţii catolice în Moldova. Papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) a dat la 7 august 1413 o bulă în acest sens, însărcinându-l pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină bula punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. La conducerea acestei episcopii s-au succedat şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523). După urcarea pe scaunul de domnie al Moldovei a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), orientarea politică se schimbă, având influenţe şi asupra organizării minorităţii catolice din Moldova. Polonia nu mai putea susţine în mod efectiv un episcop în Moldova şi, prin urmare, episcopia este integrată din nou Ungariei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea Moldova, ca de altfel întreaga Europă de Răsărit, a fost străbătută de un puternic curent promovat de iezuiţi, prin care se intenţiona readucerea ortodocşilor la unirea cu Biserica Catolică. În acest sens preotul iezuit Stanislau Warszewicz, sprijinit de domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), de sfetnicul Bartolomeo Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, cu aprobarea cardinalului Aldobrandini, a iniţiat un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan nu a fost dus la desăvârşire deoarece în 1591 domnitorul Petru Şchiopul este înlăturat. Planul fusese preconizat şi de Bartolomeo Brutti, care trimite mai multe scrisori de susţinere în acest sens.

După sosirea în Moldova a misionarilor franciscani conventuali, la data de 17 septembrie 1607 papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe Ieronim Arsengo episcop al Episcopiei de Bacău (1607-1818). Dintre cei 32 de episcopi care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, aproape toţi au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Din această cauză Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. Această episcopie a persistat până în 1818, când a murit ultimul episcop care a purtat acest nume, Iosif Bonaventura Berardi (+ 20 aprilie 1818, la Iaşi).

Din 1818 activitatea misionarilor catolici din Moldova a fost coordonată de la Iaşi, sediul Vicariatului Apostolic al Moldovei (1818-1884), până în 1884, când s-a înfiinţat Episcopia de Iaşi. La începutul secolului al XIX-lea preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Însă aici au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, poate din cauza unui firman emis de Poarta Otomană privind protejarea creştinilor de rit roman care, în ciuda insistenţelor diplomaţiei austriece şi a Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat apostolic, la cârma căruia s-au succedat 14 vizitatori apostolici, ultimul fiind Nicolae Iosif Camilli, numit la 16 septembrie 1881.

Aşadar, toate aceste forme de organizare a minorităţii catolice din Moldova nu au fost de lungă durată. Acest lucru s-a datorat în special faptului că Moldova era un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, fiind necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice.

La mijlocul secolului al XIX-lea problema misionarismului şi a clerului indigen devenise foarte acută. Numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr din ce în ce mai mare de preoţi. Misionarii erau de mult insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba moldavă, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală.

Aceste probleme l-au frământat mult pe episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848), care a încercat să le rezolve. La toate acestea se mai adăuga insistenţa Congregaţiei "De Propaganda Fide" care cerea exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen. În spiritul acestor directive, în 1845 s-a înfiinţat un mic seminar pentru seminariştii indigeni, care şi-a încetat activitatea în anul 1848, o dată cu moartea fondatorului său, episcopul Paul Sardi (+ 19 noiembrie). Iniţiativele episcopului Sardi au fost preluate şi continuate de episcopul Antonio de Stefano (1848-1859). Acesta era prieten intim al lui Mihail Kogălniceanu (1817-1892). Sub influenţa episcopului, programul Partidului Unionist prevedea la punctul 25 organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare. Un rol important l-a jucat şi directorul Departamentului Cultelor din cadrul Ministerului Educaţie şi Învăţământului, V.A. Urechia, care s-a străduit să favorizeze organizarea minorităţii catolice şi în special a seminarului catolic. Acesta avea un proiect mai amplu care viza protecţia şi supravegherea statului pentru fiecare cult profesat de români. Prin intermediul Guvernului Român acesta obţinuse de la Congregaţia "De Propaganda Fide" înlăturarea din parohiile Moldovei a preoţilor unguri care făceau prea multă maghiarizare, refuzând limba română. Astfel, după numeroase demersuri, la 16 octombrie 1864 apare în Monitorul oficial decretul domnesc semnat de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) pentru "înfiinţarea unui seminar în România de peste Milcov", iar la 20 octombrie acelaşi an şi "Regulamentului Seminarului Catolicu din România de preste Milcov", aprobat prin Decretul domnesc nr. 1400. Regulamentul a fost tradus în limba latină şi înaintat Congregaţiei "De Propaganda Fide" la 23 decembrie 1864. Deoarece acest regulament a introdus numeroase pretenţii politice: recunoaşterea numirii unui preot, interzicerea colectării de bani pentru întreţinerea clerului, limitarea numărului de candidaţi ce voiau să se înscrie în seminar, problemele seminarului trebuiau rezolvate de Ministerul Învăţământului etc., nu a fost aprobat de autoritatea eclezială competentă. Cu toate acestea, se pare că guvernul se arăta favorabil catolicilor pentru a-i scoate de sub protectoratul Austriei. În urma acestei discordanţe dintre Biserică şi guvern problema reorganizării minorităţii catolice a rămas definitiv abandonată şi nu după mult timp a avut loc abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (23 februarie 1866).