13. MISIUNEA "AD GENTES ŞI COLABORAREA ÎNTRE BISERICI

I. CINE SUNTEM?

Introducere

Activitatea misionară se sprijină pe credinţa şi experienţa Bisericii, care mărturiseşte prin fapte şi proclamă prin cuvânt că Isus a venit să reveleze chipul lui Dumnezeu şi să merite, prin cruce şi înviere, mântuirea pentru toţi oamenii.

Misiunea este o problemă de credinţă, e indicatorul exact al credinţei noastre în Cristos şi în iubirea lui faţă de noi. Deci misiunea nu derivă doar din porunca expresă a Domnului - "Ni s-a dat acest har de a vesti păgânilor bogăţiile de necercetat ale lui Cristos" (Ef 3,8) -, ci şi din exigenţa profundă a vieţii lui Dumnezeu în noi.

De la început şi până astăzi, Biserica întreagă - toate instituţiile sale şi fiecare creştin în parte - a căutat să trăiască în credinţă şi să împlinească misiunea de a evangheliza, dând curs la numeroase iniţiative pastorale, care au dus la înmulţirea Bisericilor locale înzestrate cu episcop, cler şi lucrători apostolici proprii. Cu toate acestea, numărul acelora care nu-l cunosc pe Cristos şi nu fac parte din Biserica sa a rămas destul de mare, ba în zilele noastre este în continuă creştere, unele statistici arătând faptul că s-a dublat. Faţă de această situaţie, urgenţa misiunii este evidentă. De aceea, nici un om care crede în Cristos, nici o Biserică locală nu se poate sustrage datoriei supreme, şi anume de a-l vesti pe Cristos tuturor popoarelor: "Vai mie de nu voi predica evanghelia!" (1Cor 9,16).

În sens obişnuit, misiunea "ad gentes" se adresează popoarelor, grupurilor umane, contextelor socio-culturale în care Cristos şi evanghelia sa nu au pătruns sau în care nu există comunităţi creştine suficient de mature pentru a putea întrupa credinţa în mediul lor şi a o vesti altor grupuri.

În sens mai larg, misiunea Bisericii se exercită şi în acele comunităţi creştine care au structuri bisericeşti adecvate şi solide, credinţă şi viaţă ferventă, care dau mărturie vie pentru evanghelie în mediul lor şi se simt implicate în misiunea universală. Aici se vorbeşte despre grija pastorală permanentă a Bisericii. De asemenea, există o situaţie specială în ţările de veche tradiţie creştină, dar şi în Bisericile mai tinere, unde grupuri întregi de oameni botezaţi au pierdut simţul viu al credinţei sau pur şi simplu nu se mai recunosc drept membri ai Bisericii, ducându-şi viaţa departe de Cristos şi evanghelia lui. Aici se vorbeşte despre "noua evanghelizare" sau "reevanghelizare".

Istoria activităţilor misionare susţinute de către Biserică este foarte bogată. Un moment important al acestei istorii îl reprezintă înfiinţarea în 1622 a Congregaţiei romane "Propaganda Fide". Prima provincie misionară a acestei congregaţii a fost creată pentru catolicii din Moldova (1623), care au rămas în dependenţă juridică şi administrativă de "Propaganda Fide " până la Concordatul dintre România şi Vatican din 1929.

În mod organic, învăţătura Bisericii despre misiunea "ad gentes" este cuprinsă în magisteriul papilor din secolul al XX-lea, printre care amintim pe papa Pius al XII-lea cu enciclicele "Evangelii praecones" (1951) şi "Fidei donum" (1957) şi pe papa Ioan al XXIII-lea cu enciclica "Princeps pastorum" (1959). Conciliul Vatican II prezintă această învăţătură în constituţia dogmatică "Lumen gentium", în decretul despre ecumenism "Unitatis redintegratio" şi, mai ales, în decretul "Ad gentes"; aceste documente sunt aprofundate de către papa Paul al VI-lea în exortaţia apostolică "Evangelii nuntiandi" (1975) şi de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica "Redemptoris missio" (1990).

Există diferite modele de activitatea misionară "ad gentes": "totală", "parţială", "la vedere" "în ascuns", "contra gentes", "ad gentes", "istorico-salvifică" etc. Astăzi se impune un model care scoate în evidenţă nu atât locul propriu-zis al vestirii evangheliei, cât mai ales natura Bisericii, modalitatea ei de a fi misionară. Având în vedere actualele schimbări sociale, economice, culturale, activitatea misionară nu se poate practica doar teritorial; de aceea, spaţiile în care se manifestă obiceiuri şi noi modele de viaţă, noi forme de cultură şi de comunicare socială constituie tot atâtea locuri ale activităţii misionare. Modalităţile de vestire a evangheliei în noile locuri de activitate misionară trebuie să fie pătrunse de fidelitatea faţă de Cristos şi de angajarea pentru promovarea libertăţii omului.

Deoarece impulsul misionar ţine de natura intimă a vieţii creştine, iar comuniunea dintre Biserici duce la un schimb mai viu de bunuri spirituale şi de daruri, misiunea îi priveşte pe toţi creştinii, toate diecezele şi parohiile, instituţiile şi asociaţiile bisericeşti. De fapt, angajarea misionară conduce la reînnoirea credinţei şi a vieţii creştine, fiindcă prin dăruire credinţa se întăreşte. Sub acest aspect, activitatea misionară este mereu actuală. În fine, caracteristica oricărei vieţi misionare autentice este bucuria lăuntrică ce vine din credinţă.

Tema misiunii "ad gentes" poate fi prezentată în una sau două cateheze, după următoarea schemă de lucru: I) Cine suntem? - vestirea evangheliei la nivel universal, naţional şi local; II) Ce trebuie să fim? - principiile misiunii din punct de vedere doctrinar, spiritual şi pastoral; III) Ce trebuie să facem? - propuneri concrete, soluţii, sugestii pentru îmbunătăţirea activităţii misionare.

1. Vestirea evangheliei în lume

Primul vestitor este Cristos însuşi. "Timpul s-a împlinit, spune el, şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). El vesteşte prin faptă şi cuvânt, pregătind în acelaşi timp doisprezece bărbaţi, numiţi apostoli, adică trimişi, care primesc misiunea de a vesti evanghelia în lumea întreagă. Vestirea lui Isus a fost limitată ca spaţiu, având loc numai în Ţara Sfântă, însă această limitare încetează când Isus Înviat, înainte de a se înălţa la Tatăl, îi trimite pe apostoli în lumea întreagă, spunând: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15).

Vestirea făcută de apostoli este un model de vestire a evangheliei, iar cartea care vorbeşte despre prima vestire apostolică este Faptele Apostolilor, scrisă de evanghelistul Luca. Orice vestitor găseşte în ea răspunsurile la situaţiile în care s-ar putea afla. Începutul vestirii are loc în ziua de Rusalii când apostolii reuniţi în cenacol, după ce l-au primit pe Duhul Sfânt, vestesc în public evanghelia lui Cristos. În această vestire, un rol deosebit îl are apostolul Paul care, fiind ales de însuşi Cristos să vestească păgânilor, îşi împlineşte misiunea cu un zel unic lăsând Bisericii esenţa predicilor sale în renumitele sale scrisori.

Apoi are loc vestirea din primele trei secole până la Edictul lui Constantin din 313. Această perioadă e marcată de o vestire deosebit de fructuoasă, deoarece creştinii erau zeloşi în trăirea credinţei, martirii oferind un stil de viaţă atrăgător pentru alţii. De aceea apologetul Tertulian a afirmat: "Sângele martirilor este sămânţa creştinilor". Această perioadă eroică este un model de trăire a credinţei creştine, dovedind în mod deosebit originea divină a creştinismului.

După câştigarea libertăţii prin Edictul lui Constantin urmează timpul marilor sinoade ecumenice în care se clarifică adevărurile de credinţă contestate de diferitele erezii care apar în sânul comunităţii creştine. Această perioadă e luminată de trăirea sfinţilor părinţi care prin viaţa şi învăţătura lor au avut un mare rol în vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Tot în această perioadă, apare monahismul cu diferitele sale forme, care era un răspuns la chemarea lui Isus de a fi desăvârşit.

Urmează perioada invaziilor popoarelor migratoare care, venind în contact cu creştinismul, primesc mesajul lui Cristos, fie prin convertirea propriilor conducători, fie printr-o evanghelizare de durată. Întâlnirea şi acceptarea evangheliei constituie pentru aceste popoare un moment istoric deosebit, fiind marcat de schimbarea felului de a trăi. Încreştinarea lor a însemnat un mare succes pentru cuvântul lui Dumnezeu.

Deşi separarea şi certurile dintre creştini au provocat mari daune lucrării de evanghelizare, această activitate nu s-a întrerupt. Cunoaştem două momente mari în care creştinii s-au separat, punând la grea încercare vestirea: schisma orientală şi reforma protestantă. A început îndată lucrarea de refacere a unităţii; ea continuă şi azi prin mişcarea ecumenică.

Naşterea marilor ordine călugăreşti - franciscanii, dominicanii şi mai târziu iezuiţii -, a însemnat un nou pas în vestirea evangheliei. Călugării au fost pionierii vestirii "ad gentes", dând dovadă de un eroism deosebit, uneori până la martiriu. În acelaşi timp apar şi universităţile care duc mesajul în lumea cultă. E timpul când mesajul se exprimă şi în cultură producând opere de valoare inegalabilă în pictură, muzică, arhitectură.

Este descoperită lumea nouă, America, deschizând un nou câmp de vestire a evangheliei. Deşi de multe ori popoarele descoperite au fost nedreptăţite, împreună cu primii descoperitori au mers şi vestitorii evangheliei, care au făcut jertfe mari pentru a-i apăra pe indigeni; încet, încet mesajul creştin a cuprins întreaga Americă. Vestitorii evangheliei au ajuns şi în Asia; printre cei ajunşi în teritoriul asiatic, pomenim în chip special pe sfântul Francisc Xaveriu.

Amestecul puterilor pământeşti în viaţa Bisericii a prejudiciat vestirea autentică. Printre altele, acest fapt a dus la exilarea suveranului pontif în Avignon (Franţa). Pentru a vesti în mod credibil cuvântul lui Dumnezeu, vestitorii au înfruntat opoziţia intereselor omeneşti, potrivnice spiritului evangheliei.

Conciliul Tridentin a marcat un pas deosebit de important în evanghelizarea lumii. Hotărârea de a se întemeia seminariile în care să fie formaţi viitorii vestitori, stabilirea canonului cărţilor sfinte prin care se clarifica izvorul principal al vestirii, precum şi exprimarea numărului de sacramente, a dus la o împrospătare şi întărire a vieţii Bisericii, care trăieşte şi azi din valoarea hotărârilor luate la Conciliul din Trento.

Reformarea vieţii Bisericii prin trăirea sfinţeniei a fost un mare succes pentru vestire. Sfânta Tereza de Avila, sfântul Francisc de Sales, sfântul Vincenţiu de Paul, mai târziu sfântul Ioan Vianney, prin viaţa lor interioară şi mai ales prin actele de caritate, au dat un nou impuls şi mai multă consistenţă vestirii. Trăirea practică a evangheliei este o vestire continuă.

În timpul revoluţiilor, unii dintre slujitorii cuvântului au plătit fidelitatea faţă de Cristos cu propriul sânge. Vestirea a continuat deoarece mandatul era divin. Viaţa creştină s-a reînnoit, Biserica a început să se intereseze de problemele sociale, iniţiind aşa-zisa doctrina socială a Bisericii.

În timpul celor două războaie mondiale, vestirea a cunoscut o grea încercare, dar slujirea cuvântului nu s-a oprit. Cu multe jertfe, evanghelizarea s-a îndreptat spre continentul african, dând roade deosebite. Şi în Asia a avut roade bune, nu numai în Filipine, ci şi în Coreea şi India.

După Cel de-al II-lea Război Mondial, lumea s-a împărţit în două: lumea comunistă şi lumea capitalistă. Deoarece lumea comunistă avea printre alte idealuri distrugerea oricărei forme de credinţă, s-a declanşat o persecuţie cruntă împotriva Bisericii; numeroşi creştini din secolul XX au murit moarte de martir. Vestirea evangheliei a fost înlocuită cu o îndoctrinare atee, care s-a dovedit a fi falimentară.

În acest context are loc Conciliul Vatican II, care poate fi considerat evenimentul cel mai important din viaţa Bisericii din secolul XX. Acest Conciliu a înnoit viaţa creştină şi a deschis omului modern un orizont mai larg în care să-şi trăiască propria credinţă. De atunci încoace, vestirea evangheliei are un loc de primă importanţă între activităţile Bisericii.

Evenimentele din anii 1989-1990 aduc libertate creştinilor aflaţi sub dominaţie comunistă. Bisericile locale îşi recapătă locul în societatea civilă. Se reorganizează diecezele, Bisericile locale pot participa liber la viaţa Bisericii Universale, la vestirea evangheliei în lume.

În desfăşurarea acestor evenimente, lucrarea apostolică a papei Ioan Paul al II-lea are un rol aparte, deoarece dă sens tuturor acestor activităţi accentuând necesitatea şi urgenţa de a evangheliza întreaga Biserică. De aceea, papa insistă pe necesitatea de a actualiza învăţătura Conciliului Vatican II, pe care o preia în noul Catehism al Bisericii Catolice, de a întreţine un dialog cu lumea de azi, promovând eliberarea omului din orice situaţie care-l împiedică să fie un adevărat fiu al lui Dumnezeu.

2. Vestirea evangheliei în România

Vestirea evangheliei în ţara noastră a început chiar în primele veacuri creştine. E lucru ştiut că armatele romane care au purtat cele două războaie cu dacii, aveau şi soldaţi creştini, şi, de asemenea, între colonii care au rămas în urma retragerii oştirilor romane sub împăratul Aurelian (271) unii erau creştini. Două sunt mărturiile de bază ale acestui adevăr: limba latină care a rămas în cult şi mărturiile arheologice care dovedesc faptul că poporul român a primit Botezul în ritul latin.

Intrarea evangheliei în partea de sud, mai exact în Dobrogea, are loc tot în primele secole, mărturie fiind înfloritoarea viaţă creştină în această provincie romană ce purta numele de Scythia Minor. Aici găsim o viaţă bisericească structurată şi completă: episcopi, martiri, participări la sinoade, sfinţi părinţi, bazilici.

Sfântul Niceta Remesianul, supranumit "apostolul daco-romanilor", a desfăşurat o activitate remarcabilă în evanghelizarea dacilor. Iată ce spunea sfântul Paulin de Nola despre sfântul Niceta: "Barbarii învaţă prin tine să cânte pe Cristos cu inimă romană şi să trăiască curaţi în pace senină".

La scurt timp după lucrarea sfântului Niceta apar primele semne ale divizării creştinilor (printre cauze trebuie amintită şi împărţirea imperiului roman), fapt ce a influenţat vestirea cuvântului. Sinoadele ecumenice care au reunit întreaga Biserică şi au clarificat adevărurile de credinţă, lucru important în trăirea creştină, au menţinut unitatea în Biserică.

Influenţa Bisericii de Răsărit creşte şi se extinde şi asupra creştinilor din fostele ţinuturi dacice; locuitorii acestor ţinuturi intră în mare parte sub tutela acestei Biserici. Faptul acesta nu duce la stingerea definitivă a elementului latin, care nu este întrerupt şi revine ulterior prin aşezarea altor popoare ce au primit Botezul creştin în rit latin.

Aşezându-se pe teritoriul României de azi, două popoare au influenţat trăirea creştină, şi anume ungurii şi germanii. Germanii primesc credinţa în rit latin, având trei scaune episcopale încă din secolul trei, în timp ce ungurii primesc mai târziu credinţa în rit răsăritean, însă în cele din urmă optează pentru ritul latin, încheind procesul lor de încreştinare în 1001. Aceste două popoare au contribuit la creşterea prezenţei Bisericii latine pe pământul României.

Cei doi plămâni ai Bisericii respiră împreună de mai multe veacuri şi păstrează credinţa creştină în sufletul poporului nostru înfruntând vitregiile timpurilor. S-au făcut eforturi pentru realizarea unirii depline, eforturi care continuă şi azi în diferite forme. Credinţa este întotdeauna o bogăţie a omului; în credinţă el găseşte puteri nebănuite pentru a realiza cele mai valoroase lucrări, bunul Dumnezeu ajutându-l tainic în trăirea sa.

De la începuturile lor şi până în 1997, când s-a înfiinţat Consiliul Naţional al "Operelor Misionare Pontificale", activităţile misionare "ad gentes" desfăşurate de Bisericile locale din România au fost puţine şi nu au avut un caracter organic, articulat.

Consiliul Naţional al "Operelor Misionare Pontificale" este alcătuit din secretarii naţionali şi/sau din directorii diecezani ai Operelor Misionare Pontificale şi este condus de un director naţional, actualmente Mons. Petru Mareş.

De fapt, Operele Misionare Pontificale constituie o singură instituţie, care cuprinde patru ramuri: Opera Misionară Pontificală a Răspândirii Credinţei; Opera Misionară Pontificală a Sfântului Petru Apostolul; Opera Misionară Pontificală a Sfintei Copilării; Uniunea Misionară Pontificală. În fiecare dieceză, episcopul numeşte un director diecezan al Operelor Misionare Pontificale.

Scopul principal al acestei instituţii este promovarea spiritului misionar. Primele trei opere invită poporul lui Dumnezeu să coopereze spiritual şi material la opera de evanghelizare. A patra operă are drept scop sensibilizarea şi formarea misionară a preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor care, la rândul lor, vor căuta să-i formeze şi pe credincioşii laici în acelaşi spirit misionar.

În fiecare an, directorul naţional prezintă în faţa Consiliul Naţional un raport financiar şi o dare de seamă cu privire la activitatea operelor.

Astfel, din 1997 până în prezent, activitatea misionară "ad gentes" din România se desfăşoară în conformitate cu Statutele Operelor Misionare Pontificale.

3. Vestirea evangheliei în Dieceza de Iaşi

Înainte de întemeierea sa, Dieceza de Iaşi a fost precedată de existenţa altor dieceze şi forme de organizare a vieţii catolicilor din Moldova: episcopia de Milcov, episcopia de Baia, episcopia de Siret, episcopia de Bacău, Provincia catolicilor din Moldova dependentă de Congregaţia "Propaganda Fide" etc.

Fondarea Diecezei de Iaşi la 27 iunie 1884 de către papa Leon al XIII-lea a însemnat stabilirea centrului diecezei cât priveşte scaunul episcopal care, preluând ceea ce deja exista, a continuat vestirea evangheliei pe teritoriul Moldovei. A fost aşezat un episcop, iar prezenţa lui a însemnat desemnarea unei biserici, care se numeşte catedrală şi care e unică în dieceză, indicând locul de unde episcopul îşi exercită misiunea sa de învăţător al evangheliei.

Prezenţa episcopului - în cazul când scaunul episcopal este vacant, dieceza fiind administrată de un ordinarius -, este semnul vizibil şi esenţial al trăirii întregului popor al lui Dumnezeu în comuniune deplină cu Biserica Universală condusă de succesorul lui Petru, Sfântul Părinte papa. De remarcat e faptul că în tot timpul existenţei sale, Dieceza de Iaşi a fost în comuniune deplină cu Scaunul Apostolic, chiar şi în vremurile cele mai vitrege. Astfel vestirea evangheliei s-a făcut în deplină fidelitate faţă de Cristos, care a voit ca Biserica sa să fie una.

În calitate de trimişi ai episcopului, preoţii diecezani şi călugări locali au preluat de la misionari lucrarea vestirii. Datorită grijii episcopilor şi a superiorilor călugărilor, precum şi a veneraţiei credincioşilor faţă de sfânta preoţie exprimată prin generozitate şi diferite jertfe, dieceza n-a dus lipsă de preoţi locali, astfel că vestirea s-a împlinit chiar şi în comunităţile cele mai mici.

Locurile de pregătire a viitorilor vestitori au fost seminariile, adică cel diecezan şi cel franciscan, care au pregătit preoţi locali care să ducă mai departe vestea cea bună pe aceste meleaguri. Prin harul Domnului şi deosebita grijă a credincioşilor, dieceza n-a dus niciodată lipsă de vocaţii. Astăzi în afara celor două seminarii de bază amintite există mai multe institute care pregătesc clerul de mâine.

Ordinul care a desfăşurat o lucrare deosebită pentru vestirea evangheliei în dieceză a fost şi continuă să fie Ordinul Franciscan Conventual. Astăzi sunt prezente şi alte congregaţii sau institute care desfăşoară o lucrare specifică după propria carismă pentru ca vestirea să continue şi în lumea care a devenit mai complexă.

Se remarcă două congregaţii feminine prin activitatea desfăşurată pe teritoriul diecezei: Congregaţia Franciscanelor "Del Giglio" şi Congregaţia "Notre Dame de Sion". Astăzi numărul congregaţiilor este mult mai mare.

O contribuţie la vestirea evangheliei în Dieceza de Iaşi au dat-o şi preoţii provenind din Biserica Greco-Catolică; preoţii care au rămas fideli credinţei au fost primiţi în dieceză cu dragoste creştină, unii chiar făcând apostolat în toată plinătatea, cei mai mulţi însă ajutând la administrarea sfintei Spovezi; în felul lor, au contribuit şi ei la transmiterea evangheliei.

Publicaţiile principale în dieceză au fost două: Lumina creştinului - revistă diecezană -, şi Viaţa - revistă franciscană. Pentru formarea laicilor, părinţii franciscani au reuşit să deschidă un gimnaziu echivalent liceului, pregătind în acelaşi timp personal pentru o eventuală prezenţă în mediul universitar, lucru ce n-a mai văzut lumina zilei datorită regimului comunist care s-a instalat în 1947.

O lucrare excelentă în ceea ce priveşte transmiterea evangheliei a fost catehizarea permanentă şi trăirea sacramentelor. Grija episcopilor şi a preoţilor a fost totdeauna o bună cateheză, lucru care s-a dovedit deosebit de util când Biserica n-a mai avut acces la mass-media. Au existat mereu catehisme diecezane, care au fost prezentate şi explicate, fie cu ocazia primirii sacramentelor, fie în timpul Adventului şi Postului Mare.

Vestirea evangheliei a avut de suferit în timpul celor 40 de ani de comunism: la începutul persecuţiei, Biserica a fost terorizată, mulţi preoţi şi episcopi au ajuns şi au murit în închisori pentru singura şi "grava" vinovăţie din vremea respectivă, şi anume nu voiau să se lepede de credinţa catolică - de exemplu, episcopul Durcovici a devenit martir; mai târziu, Biserica a fost izolată în biserici şi în sacristii, nu a avut acces liber la mijloacele de comunicare socială, de asemenea, a fost împiedicată să-şi dezvolte propriile sale structuri şi instituţii. Toate aceste piedici au încetat în 1989. În ciuda persecuţiilor, numărul credincioşilor în timpul comunismului a crescut mai mult decât dublu.

Schimbarea opticii în societatea civilă după 1989 cu privire la valorile credinţei, a oferit un prilej deosebit de a vesti evanghelia în toată plinătatea. Biserica are acum prilejul de a se exprima chiar şi în presa laică, la televiziune, de a propune tradiţiile creştine de sărbători, de a face procesiuni, de a construi lăcaşuri de cult, de a putea să propună religia creştină în şcolile de stat; aceste sectoare noi de activitate misionară necesită o pregătire adecvată a persoanelor care sunt implicate în astfel de slujiri.

Fără îndoială, un rol deosebit în Biserică postconciliară îl au laicii. Dacă în trecut era numai acel gimnaziu franciscan şi şcoala de dascăli, acum există un liceu catolic la Bacău, un grup consistent de profesori de religie, şcoli şi cursuri postliceale în care se manifestă grija pentru formarea religioasă. Toate acestea trebuie susţinute pentru a avea o clasă intelectuală bine formată religios şi uman.

Schimbările rapide care se succed cu o repeziciune deosebită, precum şi noile situaţii prin care trece Biserica locală, l-au făcut pe Preasfinţitul Petru Gherghel să iniţieze un Sinod diecezan care poate avea un rol important în viitorul vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu nu scade niciodată. Participarea întregului popor credincios la trăirea şi la transmiterea evangheliei va aduce în mod sigur roade deosebite.

În sens specific misionar, episcopul de Iaşi, Mons. Petru Gherghel a înfiinţat în 1997 un Centru Misionar Diecezan, care timp de trei ani (1997-1999) consecutiv a organizat cursuri de misiologie la Casa Verbiţilor din Traian şi la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi. De asemenea, centrul a pregătit numeroase întâlniri cu grupurile angajate misionar în mai multe parohii din dieceză, din care a rezultat Asociaţia Misionară "Inimă de Mamă", înfiinţată de episcopul Petru Gherghel în anul jubiliar 2000; asociaţia este destinată creştinilor laici. Activitatea centrului a fost oglindită de revista diecezană "Lumina creştinului", care a promovat constant spiritul misionar, iar de curând, din 2002, centrul are o revistă proprie intitulată "Misionarul" (au apărut două numere, iar numărul trei este în curs de apariţie). Iniţiativele misionare ale centrului (celebrările misionare din luna octombrie a fiecărui an, răspândirea de materiale didactice şi de informare, dezbateri organizate cu prilejul vizitei misionarilor) au fost concretizate recent în prima misiune "fidei donum" susţinută de Dieceza de Iaşi la Maikona, în Kenya, unde lucrează doi preoţi diecezani: preotul Blaj Eugen şi preotul Isidor Mârţ. Această primă misiune "ad gentes" a Diecezei de Iaşi a fost precedată de activitatea misionară a patru tinere laice în Togo şi Coasta de Fildeş, care au fost cooptate în lucrarea misionară a Africii de Surorile Providenţei Divine din Iaşi. Tot în Coasta de Fildeş lucrează şi părintele Adrian Stoica, împreună cu o misiune italiană din Gorizia. În momentul de faţă, un alt preot diecezan se pregăteşte la Gorizia pentru misiuni "ad gentes" în Africa.

În diaspora românească se află numeroşi preoţi (198) din România, care pot fi consideraţi misionari în sens larg. De asemenea, Provincia Franciscană din Moldova are mai mulţi preoţi călugări care activează ca misionari în mai multe ţări din lume. În conformitate cu cele mai recente statistici, din Dieceza de Iaşi se află răspândiţi în lume peste o sută de preoţi, dintre care 63 sunt diecezani şi 47 sunt franciscani. În schimb, în Dieceza de Iaşi activează aproximativ 20 de preoţi, circa 10 fraţi călugări şi peste 30 de surori care provin din alte dieceze sau din alte congregaţii cu specific misionar.

Toate aceste prezenţe de preoţi ai Diecezei de Iaşi în alte dieceze din lume, precum şi prezenţa în dieceza noastră a atâtor preoţi, călugări şi călugăriţe din alte dieceze sunt un semn grăitor al colaborării între Biserica noastră şi alte Biserici locale.