9. PREZENŢA LAICILOR ÎN BISERICĂ, ÎN SOCIETATE ŞI ÎN CULTURĂ

REZUMAT

I. CINE SUNTEM?

1. Identitatea credincioşilor laici

Prin "laici", aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican II, se înţeleg toţi credincioşii, care nu fac parte din cler, nici din rândul călugărilor şi prin Botez sunt încorporaţi în Cristos şi participă la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, împlinind această misiune în Biserică şi în lume.

Pentru Conciliu, Biserica este formată dintr-o singură familie (AA 4). Toţi botezaţii împreună - cler şi laici - sunt Biserică şi fac parte din acelaşi popor al lui Dumnezeu. Iar tot poporul lui Dumnezeu se bucură de puterea sacerdotală, profetică şi regească a lui Cristos.

2. Preoţia laicilor

Pentru a împlini dezideratul Conciliului şi pentru a participa mai activ la viaţa Bisericii, credincioşii laici trebuie să fie convinşi că sunt un popor de preoţi, şi că toţi prin Botez sunt consacraţi, abilitaţi şi destinaţi sfinţeniei, cultului şi slujirii. Cristos "ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său" (Ap 1,6). Iar sfântul Irineu scria: "Toţi credincioşii au rang de preoţi".

Desigur, vorbim aici de preoţia comună sau regală sau baptismală, pe care toţi creştinii o primesc la Botez. Nu e vorba de o rivalitate între preoţia comună şi cea ierarhică. Astfel, Conciliul stabileşte echilibrul şi precizează că, "deşi diferenţa dintre ele este de esenţă şi nu numai de grad, sunt totuşi rânduite una pentru alta, şi participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos" (LG 10).

3. Profetismul laicilor

Vestirea autentică a cuvântului lui Dumnezeu este datoria preoţilor, însă orice om botezat este obligat să-l anunţe prin cuvânt şi mărturia vieţii. Astfel, laicii îşi împlinesc misiunea profetică prin evanghelizarea, prin dezvoltarea spiritului misionar, atât pe plan individual, cât şi comunitar, şi chiar geografic.

Există mulţi oameni în jurul nostru care nu mai trăiesc credinţa primită la Botez. E nevoie de o nouă evanghelizare, aşa cum spune şi papa Ioan Paul al II-lea, iar laicii au datoria să se angajeze în opera de cateheză, pentru formarea unei comunităţi ecleziale mature şi viabile.

Un rol deosebit în profetismul laicilor îl au cateheţii, care dau o contribuţie importantă la răspândirea credinţei. Dar şi părinţii în familie, învăţătorii şi profesorii în şcoli şi universităţi, şi orice creştin la locul lui de muncă şi în parohie trebuie să dea mărturie prin cuvânt şi faptă ca puterea evangheliei să strălucească în lumea întreagă.

4. Regalitatea laicilor

Pentru că aparţin lui Cristos, credincioşii laici participă la misiunea regală a lui Isus şi sunt chemaţi să contribuie la slujirea împărăţiei lui Dumnezeu şi la răspândirea ei între oameni prin lupta angajată contra păcatului, şi apoi să anime şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale în spiritul învăţăturii lui Cristos.

Laicii trebuie să înveţe să fie Cristos, în toate structurile normale ale societăţii, acolo unde se află familiile lor, la serviciu, în cercul de prieteni, în domeniul economic, politic, etic, în toată cultura. Orice laic trebuie să fie sacramentul lui Cristos în lume, în toate sectoarele vieţii civile.

De asemenea, laicii trebuie să înveţe "nu numai faptul că aparţin Bisericii, ci că sunt Biserică" (CL 9), în orice moment şi în orice loc.

Acesta este "portretul" unui adevărat credincios laic, privit în lumina şi bogăţia Conciliului Vatican II.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

1. Lucrători în via Domnului

În parabola "lucrătorilor în vie", Cristos îi trimite pe toţi cei pe care i-a întâlnit, la diferite ore ale zilei, spunându-le: "Mergeţi şi voi în via mea" (Mt 20,7). Imperativul lui Cristos este atât de clar şi permanent actual. În Biserică nu pot exista şomeri, nimănui nu-i este permis să stea degeaba. Urgenţa acestui mesaj se impune cu mai mare stringenţă în zilele noastre. Cum vom putea realiza acest deziderat al lui Isus?

2. Prin sfinţenia vieţii

Laicii sunt chemaţi să anime şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale cu spiritul evanghelic şi astfel să dea mărturie despre Cristos prin sfinţenia vieţii.

Zelul pastoral al Conciliu Vatican II îşi atinge una dintre culmi în învăţătura despre chemarea întregului popor al lui Dumnezeu: episcopi, preoţi, persoane consacrate şi toţi laicii la sfinţenie. Forma specifică a sfinţeniei laicilor pune în lumină modul cum îşi continuă Cristos întreita misiune de preot, profet şi rege, în îndeletnicirile proprii ale laicilor, în mediul în care trăiesc, cu harurile şi mijloacele care le sunt proprii. Laicii trebuie să fie conştienţi de chemarea lor şi prin sfinţenie să-l eternizeze pe Isus Cristos în viaţa de toate zilele.

3. Prin valorificarea carismelor

Fiecare laic, în virtutea Botezului şi a Mirului, a primit de la Duhul Sfânt darurile necesare şi speciale pentru a fi martor şi în acelaşi timp instrument viu în misiunea Bisericii. Trebuie să descoperim ce daruri trezeşte Duhul Sfânt în fiecare dintre noi, pentru a face loc darului fiecăruia şi, prin darul acceptat şi promovat, să crească în acţiunea ministerială a Bisericii.

De aici, datoria de a fi atenţi faţă de Duhul Sfânt, adevăratul constructor al Bisericii, de a-l invoca mai des pe Duhul Sfânt şi mai ales de a recupera dimensiunea rugăciunii şi a contemplaţiei, care ne ajută să valorificăm darurile primite, adică modul propriu de a trăi credinţa, de a vitaliza sacramentele, de a trăi caritatea, dar şi folosirea tuturor darurilor pentru edificarea Bisericii, pentru binele oamenilor şi toate necesităţile lumii.

4. Prin apostolat

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele este fundamentală pentru orice creştin. Iubirea se concretizează prin apostolat. Nimeni nu poate să spună că-l iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni fără să-l arate pe Dumnezeu în viaţa proprie, şi să nu conducă pe alţii la Dumnezeu prin inventivitatea iubirii adevărate.

Pentru exercitarea misiunii apostolice, laicii mai întâi trebuie să-şi examineze şi să cunoască acele carisme dăruite de Duhul Sfânt, consultându-se cu păstorii sufleteşti. Apoi e necesară o trăire creştină autentică, în unirea şi urmarea lui Cristos. Şi să fie în comuniune cu învăţătura şi conducerea Bisericii pentru a stabili împreună soluţiile cele mai bune în desfăşurarea apostolatului.

Conciliul vorbeşte despre un apostolat individual şi un apostolat organizat. Punctul de plecare în apostolatul individual şi în predica laicului este totdeauna viaţa, cu toate aspectele ei, care se manifestă în Biserică şi în lume, dar, desigur, şi apostolatul cuvântului, care este de o importanţă capitală în anumite împrejurări.

Să analizăm câteva domenii de apostolat, în care laicii, participând la slujirea preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt implicaţi în Biserică şi în lume.

a. În comunităţile bisericeşti

Conciliul a instituit două ministere: lectoratul şi acolitatul, rezervate laicilor de sex masculin (cf. CDC can. 230,1).

Pe lângă aceste ministere, orice laic poate exercita numeroase oficii liturgice: lector pe o perioadă limitată, funcţiile de comentator, de cantor şi de psalmist, prezidarea rugăciunilor liturgice, administrarea Botezului; ministru extraordinar al sfintei Împărtăşanii; asistent la cununia religioasă; pregătirea tinerilor la căsătorie; pregătirea bolnavilor pentru primirea sacramentelor; administrarea viaticului; prezentarea rugăciunii sacramentaliilor şi a binecuvântărilor pentru soţi, copii, logodnici, bătrâni, bolnavi, cateheţi, casă nouă, instrumente tehnice sau muncă, celebrarea Liturgiei orelor, prezidarea celebrărilor duminicale în absenţa preotului, diferite slujiri sau funcţii în timpul sfintei Liturghii (primirea credincioşilor în Biserică, rostirea unor rugăciuni, prezentarea darurilor la altar).

b. Apostolatul organizat asociativ

Aspectele pozitive ale asociaţiilor creştine sunt multiple: o Biserică după modelul primilor creştini; o comuniune mai mare între credincioşi; un laicat mai ministerial; o Biserică mai vie şi comunitară, datorită numeroaselor carisme. Asociaţiile reprezintă o mare bogăţie pentru Biserică şi pentru parohii, ele trebuie să fie ajutate, susţinute, oferindu-le mijloacele necesare de formare creştină şi colaborare frăţească.

c. Apostolatul carităţii

Caritatea este esenţa vieţii creştine. Nu poate nimeni să se numească creştin, dacă nu este un adevărat apostol al carităţii. Modalităţile prin care poate fi exprimată caritatea sunt multe şi variate; ele trebuie să cuprindă toate necesităţile aproapelui: materiale, spirituale, sociale şi culturale. E necesar şi Caritasul parohial, pentru a ajuta comunitatea creştină să trăiască spiritul şi practica iubirii creştine.

O altă formă de caritate care se răspândeşte tot mai mult printre laici este voluntariatul creştin, care însumează diferitele servicii voluntare şi gratuite aduse diferitelor categorii sociale aflate în dificultate.

d. Apostolatul familiei

În învăţătura Bisericii, familia creştină a rămas mereu centrul şi celula cea mai importantă în promovarea educaţiei şi a persoanei cu adevărat creştină. Astfel, laicul devine apostol în familie şi în societate. Familia creştină este şi baza necesară pentru Biserică şi pentru societate.

Pentru aceasta, familia trebuie să rămână comuniune de iubire şi respect pentru toţi membrii ei: să promoveze rugăciunea în comun; să trăiască viaţa liturgică a Bisericii şi să promoveze caritatea prin slujirea tuturor celor aflaţi în dificultate.

e. Apostolatul laicilor în mediul social

Conciliul Vatican II afirma că apostolatul în mediul social este atât de important şi că reprezintă "într-o atât de mare măsură misiunea şi obligaţia laicilor, încât nu poate fi niciodată împlinit cum se cuvine de către altcineva" (AA 13).

Lumea de azi simte lipsa martorilor adevăraţi şi coerenţi, vrea să vadă în creştinii laici legătura dintre credinţă şi viaţa lor, ca astfel valorile creştine să pătrundă în societatea de astăzi. Biserica, parohia, lumea are nevoie azi de laici pregătiţi şi angajaţi în orice sector social, economic, politic, artistic, cultural, ca aceste domenii să fie pătrunse de spiritul lui Cristos.

f. Apostolatul laicilor în cultură

Biserica le cere credincioşilor laici să fie prezenţi în toate serviciile privilegiate ale culturii: şcoala, universităţile, centrele de cercetare ştiinţifice, locurile creaţiei artistice şi umaniste, pentru a fi sublimate cu originalitatea evangheliei, a credinţei şi a moralei creştine.