9. PREZENŢA LAICILOR ÎN BISERICĂ, ÎN SOCIETATE ŞI ÎN CULTURĂ

I. CINE SUNTEM?

Introducere

Etimologic, termenul "laic" înseamnă cel care aparţine poporului (laos). Laicii sunt cei care - afirmă K. Rahner - trăiesc în lume şi viaţa lor creştină cu responsabilitatea ei este determinată de inserarea lor în istorie şi în evenimentele lumii. Caracterul lumesc este iluminat de Botez, astfel lumea devine locul unde laicul trebuie să-şi trăiască viaţa creştină. Laicii iau asupra lor responsabilitatea vieţii oamenilor timpului lor şi structurile societăţii. Ei trăiesc experienţa schimbărilor rapide şi profunde ale vieţii sociale (GS 4 ss), trăiesc speranţele şi dezamăgirile progresului. Ca şi creştini, ei participă cu credinţă la toate aşteptările oamenilor de azi.

Credinţa laicilor, participând în procesul dezvoltării lumii, trebuie să se confrunte cu provocările care provin de la diferitele forme de ateism, de la aşteptările prea materialiste care nu dau spaţiu valorilor spirituale, de la atmosfera secularismului, de la atitudinile ştiinţifice sau tehnice care exclud transcendenţa, de la suferinţele umane şi nedreptăţile globalizate care îndepărtează acceptarea unui Dumnezeu iubire, de la consumismul care îngreunează anunţul planului lui Dumnezeu. Aceste provocări pe de o parte pun în criză valorile spirituale şi pe de altă parte îi stimulează pe creştini la reînnoirea modului lor de a gândi şi de a acţiona, căutând prin dialog conştientizarea nevoii de absolut şi a valorilor necesare pentru existenţa lumii.

Laicii, mai ales după Vatican II, nu sunt la marginea Bisericii, ci sunt parte activă şi determinantă pentru a mărturisi absolutul lui Dumnezeu şi al evangheliei într-o lume care se construieşte în forme mereu noi şi care caută valori de autenticitate, fraternitate, solidaritate umană, dreptate, iubire, comuniune, pace etc. Cristos şi-a asumat aceste valori eliberându-le de limitele lor; Biserica întreagă continuă această operă de-a lungul istoriei.

Conciliul Vatican II a definit Biserica dincolo de orice clericalism, pornind de la dimensiunea mai universală, aceea de popor al lui Dumnezeu. Este vorba deci, plecând de la o imagine globală şi dinamică a Bisericii, de cadrul unei identităţi spirituale a laicilor care să precizeze prezenţa şi rolul lor, ţinând cont de experienţa concretă pe care ei o fac în trăirea credinţei lor, în mijlocul provocărilor şi speranţelor lumii actuale.

1. Chemaţi şi trimişi de Cristos

"Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa" (Mt 20,1-2).

Cu aceste cuvinte din parabola lui Isus, exortaţia apostolică "Christifideles laici" promulgată de papa Ioan Paul al II-lea în sărbătoarea Sfintei Familii la 30 decembrie 1998, adresată episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi călugăriţelor şi tuturor credincioşilor laici, precizează vocaţia şi misiunea credincioşilor laici în Biserică şi în lume.

Cine sunt lucrătorii viei?

Toţi laicii, bărbaţi şi femei, tineri şi copii, viitorul şi speranţa Bisericii şi a lumii, bătrâni cu darul înţelepciunii şi infirmităţile vârstei, toţi oamenii botezaţi sunt chemaţi să dea mărturie cu viaţa proprie, la locul de muncă, în parohie, în societate, în focul suferinţei, că Isus Cristos este unicul salvator al omului şi al lumii.

"Parabola evanghelică deschide larg în faţa privirii noastre via imensă a Domnului şi mulţimea de persoane, bărbaţi şi femei, care sunt chemaţi şi trimişi de el ca să lucreze în ea. Via este lumea întreagă (cf. Mt 13,38), care trebuie să fie transformată conform planului lui Dumnezeu în vederea venirii definitive a împărăţiei lui Dumnezeu" (CL 1).

2. Identitatea credincioşilor laici

"Prin laici se înţeleg toţi credincioşii, în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de biserică, şi anume credincioşii care, încorporaţi în Cristos prin Botez, constituiţi popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi, în modul lor propriu, la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume" (LG 31).

În secolele anterioare, o anumită supremaţie a clerului asupra laicilor a dat naştere la un fel de dualism ecleziologic: pe de o parte clerul şi pe de altă parte laicii. Această dualitate, puternic resimţită a făcut ca laicul să aibă o conştiinţă greşită despre sine, că este parte "inferioară" a Bisericii, să fie privat de orice drept la participare şi exercitare activă a slujirii în cadrul comunităţii bisericeşti, să se considere numai destinatar al operei de evanghelizare şi catehizare şi nu ca un factor şi subiect responsabil, să aibă convingerea că spiritualitatea sau perfecţiunea creştină este rezervată clericilor sau monahilor şi nu şi laicilor simpli care trăiesc în lume şi de aici o anumită pasivitate a laicilor în toate sectoarele şi pe toate fronturile comune ale Bisericii.

Conciliul Vatican II a fost acela care a redat tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu, care este Biserica, aceeaşi demnitate derivată din sacramentul Botezului. Pentru Conciliu, Biserica este formată dintr-o singură familie, ai cărei fii sunt toţi egali în demnitate şi toţi diferiţi în funcţii (LG 32-33 şi AA 4). Toţi botezaţii împreună - cler şi laici - sunt Biserică şi fac parte din acelaşi popor al lui Dumnezeu. Iar tot poporul lui Dumnezeu se bucură de puterea sacerdotală, profetică şi regală a lui Cristos: "... laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului popor al lui Dumnezeu" (AA 2).

De aici derivă demnitatea, natura, spiritualitatea, misiunea şi responsabilitatea credincioşilor laici. Laicii trebuie să fie stimulaţi de către preot să progreseze în această misiune eclezială, în aşa fel încât să fie mereu mai activă prezenţa lor în cateheză, liturgie, diferitele activităţi apostolice ale Bisericii, participând astfel la slujirea preoţească, profetică şi regească a lui Cristos.

3. Preoţia laicilor

Pentru a împlini dezideratul Conciliului, pentru o participare mai activă la viaţa Bisericii, credincioşii laici au nevoie de o motivaţie teologică profundă, izvorâtă din credinţă şi să fie convinşi că sunt un popor de preoţi şi că toţi prin Botez sunt consacraţi, abilitaţi şi destinaţi sfinţeniei, cultului şi slujirii.

"Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină" (1Pt 2,9).

Cristos "ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său" (Ap 1,6).

Sfinţii părinţi vorbesc adesea despre poporul creştin ca fiind în întregime un popor preoţesc. Sfântul Irineu scria: "Toţi credincioşii au rang de preoţi". Origene întreba într-o predică: "Nu ştii tu, că şi ţie, ca şi întregii Biserici şi întregului popor de credincioşi, îţi este conferită preoţia?"

Desigur, vorbim aici de preoţia comună, regală sau baptismală, pe care toţi creştinii o primesc la Botez. Înainte s-a insistat mai mult asupra preoţiei ierarhice, iar preoţia comună a fost lăsată în umbră. Nu e vorba de o rivalitate între preoţia comună şi cea ierarhică. Astfel, Conciliul precizează:

"Preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică, deşi diferenţa dintre ele este de esenţă şi nu numai de grad, sunt totuşi rânduite una pentru alta, căci şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos" (LG 10).

Conciliul stabileşte echilibrul necesar şi caută să pună în valoare preoţia laicilor pentru a da un impuls nou vieţii Bisericii. Numai devenind conştienţi de preoţia lor, laicii vor putea să-şi îndeplinească în mod mult mai conştient misiunea lor ce o au în Biserică şi care reprezintă pentru ei atât un drept, cât şi o datorie.

"Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui, împreună cu ofranda trupului Domnului. Astfel şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea întreagă (LG 34).

4. Profetismul laicilor

"Cristos, marele profet, care, prin mărturia vieţii şi prin puterea cuvântului a proclamat împărăţia Tatălui, îşi împlineşte misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învaţă în numele şi prin puterea lui, ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori şi i-a înzestrat cu simţul credinţei şi cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17-18 şi Ap 19,10), pentru ca puterea evanghelică să strălucească în viaţa de toate zilele în familie şi în societate" (LG 35).

Vestirea autentică a cuvântului lui Dumnezeu este datoria păstorilor, însă orice om botezat este obligat să-l anunţe prin cuvânt şi prin mărturia vieţii. Astfel, laicii îşi împlinesc misiunea profetică prin evanghelizarea, prin dezvoltarea spiritului misionar, atât pe plan individual, cât şi comunitar şi chiar geografic.

Câmpul de evanghelizare este vast şi aşteaptă "lucrători" fideli care să dea mărturie despre credinţa creştină, care singura constituie răspunsul valid la problemele şi speranţele pe care viaţa le pune fiecărui om şi fiecărei societăţi.

Există mulţi oameni în jurul nostru care nu mai trăiesc credinţa primită la Botez. E nevoie de o nouă evanghelizare, aşa cum spune şi papa Ioan Paul al II-lea. Laicii au datoria să se angajeze în opera de cateheză pentru formarea unei comunităţi ecleziale mature şi viabile.

Un rol deosebit în profetismul laicilor îl au cateheţii, care dau o contribuţie importantă la răspândirea credinţei. Papa în "Catechesi tradendae" îi încurajează pe cateheţii laici să colaboreze cu generozitate la edificarea comunităţilor ecleziale, recunoscând că "Biserici acum înfloritoare nu ar fi fost edificate fără ei" (CT 66).

Este nevoie să se dea mare importanţă formării sistematice şi permanente a cateheţilor pentru a deveni persoane mature, cu intensă viaţă spirituală, şi bine pregătiţi profesional, pentru a deveni martori credincioşi ai lui Dumnezeu.

"În circumstanţele actuale, credincioşii laici pot şi trebuie să facă foarte mult pentru creşterea unei comuniuni ecleziale autentice în cadrul parohiilor lor şi pentru a trezi din nou elanul misionar faţă de necredincioşii înşişi care au părăsit sau slăbit practicarea vieţii creştine" (CT 27).

5. Regalitatea laicilor

"Căci Domnul doreşte să-şi extindă şi prin credincioşii laici împărăţia: «Împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii», în ea, făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, spre a se bucura de libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,12). Într-adevăr, mare făgăduinţă şi mare poruncă se dă ucenicilor: «Toate sunt ale voastre, dar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu» (1Cor 3,23)" (LG 36).

Pentru că aparţin lui Cristos, credincioşii laici participă la misiunea împărătească a lui Isus şi sunt chemaţi să dea mărturie la slujirea împărăţiei lui Dumnezeu şi la răspândirea ei între oameni, prin lupta angajată contra păcatului, şi apoi să animeze şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale în spiritul învăţăturii lui Cristos.

Laicii trebuie să înveţe să fie Cristos în toate structurile normale ale societăţii, acolo unde se află familiile lor, la locul de muncă, în cercul de prieteni, în domeniul economic, politic, etic şi în toată cultura.

Orice laic trebuie să fie sacramentul lui Cristos în lume, să se implice în toate realităţile lumii, pentru a fi un fel de ferment în toate sectoarele vieţii civile.

De asemenea, laicii trebuie să înveţe "nu numai faptul că aparţin Bisericii, ci că sunt Biserică" (CL 9), în orice moment şi în orice loc.

"În felul acesta, numai culegând bogăţia pe care Dumnezeu o dă creştinului prin sfântul Botez, se poate trasa "figura" credinciosului laic" (CL 9).

6. O privire istorică asupra laicului

Pentru a înţelege valorile puse în evidenţă de Conciliul Vatican II şi cele care sunt azi prezente în Biserică, trebuie să înţelegem dezvoltarea conceptului de laic şi locul lui în comunitatea eclezială.

a. În Sfânta Scriptură

În Noul Testament, mai mult decât o spiritualitate proprie laicilor, este acceptată trăirea în Cristos şi în Duh în situaţia concretă în care se află fiecare. Biserica este comunitate de mântuire care îşi are originea în Dumnezeu prin Isus Cristos şi este trimisă în lume. Membrii acestei comunităţi sunt constituiţi într-un popor ales (1Pt 1,10), separat de lume, pentru a fi un semn şi o mărturie despre Dumnezeu şi un ferment de sfinţire. Prin chemarea lui Dumnezeu şi prin Botez, toţi sunt abilitaţi să formeze acea împărăţie preoţească, o preoţie sfântă, un templu spiritual (cf. 1Pt 2,9-10; 1Cor 3,16-17). În interiorul unicului popor, membrele se diferenţiază după carisme, ministere şi diferite funcţii în slujirea zidirii comunităţii (cf. 1Cor 12; Rom 12). Faptele Apostolilor şi scrisorile demonstrează partea activă ce au avut-o laicii în răspândirea evangheliei (cf. Fap 11,19-21; Rom 16,1-16).

b. Biserica primară

Biserica primelor trei secole mărturiseşte dinamismul angajării creştine a laicilor, începând cu primul grup al ucenicilor lui Cristos, apoi tăria fecioarelor şi a mărturisitorilor, până la exemplul martirilor, cel mai elocvent spectacol de mărturie creştină, în care laici de toate categoriile: copii, tineri, femei, bărbaţi, au pecetluit cu sângele lor credinţa în Cristos.

Importantă a fost angajarea laicilor în perioada apostolică, prin fapte de asistenţă şi ospitalitate. În primul şi în al doilea secol se nasc "Bisericile domestice", care au constituit o legătură indispensabilă între Biserică şi societatea civilă. În această perioadă se structurează în interiorul comunităţilor diferenţa ierarhică şi apare pentru prima dată termenul de "laikos", care a indicat credinciosul simplu în contrapunere cu cel care a avut o angajare. Tertulian defineşte laicul: "Un creştin care nu este nici episcop, nici preot, nici diacon".

c. În evul mediu

Biserica are un loc privilegiat în dreptul public al imperiului roman. În interiorul comunităţilor creştine se accentuează un dualism, care acordă clerului şi monahismului un rol de conducere şi de formare faţă de laici şi laicilor un rol pasiv, adică cei care trebuie să asculte. Totuşi în această perioadă nu lipsesc momentele de stimă şi de promovare a laicilor şi de asumare a responsabilităţilor faţă de Biserică şi de lume.

d. De la Reformă până în zilele noastre

Lumea modernă prin marile descoperiri, prin umanism şi reformă, creează o nouă conştiinţă de sine şi faţă de Biserică. Se creează o separare între societatea civilă şi cea eclezială, şi mai ales afirmarea valorilor lumeşti fără nici o legătură cu cele religioase.

Biserica răspunde prin restructurarea creştinismului, prin organizaţii catolice, prin noi experienţe pastorale, bazate pe o viaţă mai profundă de credinţă şi apostolat. Laicii îşi dau seama că au un rol important în Biserică şi faţă de întreaga societate. Se creează o spiritualitate cu dinamism evanghelic şi misionar faţă de toţi credincioşii din orice domeniu de activitate umană, iar laicii demonstrează o prezenţă activă în structurile sociale şi politice.

e. Laicul şi misiunea lui în Vatican II

Conciliul Vatican II a însemnat în primul rând un punct de sosire, analizând toate elaborările teologice şi noile experienţe şi orientări operative, dar mai ales a însemnat un punct de pornire pentru că a declanşat mişcarea laică şi a precizat foarte bine fizionomia laicului în Biserică şi angajarea lui faţă de lume.

Documentele de bază ale Conciliului asupra laicilor sunt: la nivel dogmatic, capitolul patru din Lumen gentium; la nivel de misiune apostolică, decretul Apostolicam actuositatem; la nivel de întâlnire şi de confruntare cu lumea, constituţia pastorală Gaudium et spes. Dar, în toate decretele şi constituţiile conciliare, găsim recomandări şi precizări faţă de misiunea laicilor în Biserică şi în lume.

f. Laicii în Biserica locală de Iaşi

În Dieceza de Iaşi, decretele Conciliului Vatican II nu au putut fi aplicate înainte de Revoluţie decât parţial din cauza opririi comunismului ateu, care interzicea orice publicaţie religioasă şi în mod deosebit organizarea asociaţiilor religioase de orice fel şi mai ales apostolatul în afara zidurilor Bisericii.

După decembrie 1989, în dieceza noastră se constată o slujire faptică a laicilor cu iniţiative bine precizate, prin înfiinţarea Facultăţii de Teologie Didactică, şcoala de cateheţi bisericeşti "Sfânta Cecilia", prin cursurile de formare de la casa de reculegere a Misionarilor Verbiţi de la Traian, la care au luat parte 445 laici repartizaţi în 4 serii.

De asemenea, pe teritoriul Diecezei de Iaşi sunt prezente numeroase asociaţii şi grupări bisericeşti, precum: Acţiunea Catolică "Sf. Iosif", Asociaţia Scout, Asociaţia "Sf. Vincenţiu de Paul", Asociaţia Medicilor Catolici, Centrul Diecezan Caritas, cu filiale în toate decanatele, Organizaţia Kolping, Serviciul de Ajutor Maltez şi altele. Prezenţa acestor asociaţii îmbogăţesc viaţa Bisericii locale şi oferă laicilor posibilitatea de a se implica activ în slujire şi apostolat.

Şi la nivel parohial sunt iniţiative lăudabile, care îi angajează pe laici în activităţile pastorale ale parohiei. Dar câmpul activităţilor este atât de vast şi e necesară o mai profundă pregătire spirituală şi pastorală, pentru ca laicii să activeze şi să trăiască misiunea şi chemarea lor încredinţată de Cristos şi de Biserică, mai ales în lumina Conciliului Vatican II.