Duminica a II-a de peste an, 20.01.2002

I. BISERICA, NOUL POPOR AL LUI DUMNEZEU: PRINCIPII DOCTRINARE

7. CHEMAREA UNIVERSALĂ LA SFINŢENIE: PRIMATUL LUI DUMNEZEU

1. Tema

"Recunoaşte-ţi, creştinule, demnitatea!", spunea marele papă Leon cel Mare. Traversăm un moment al istoriei în care este mai mult decât presantă întrebarea: "Cine eşti, omule?" O existenţă absurdă trăită ca un fir de praf în univers? O dorinţă nesăbuită de a ajunge într-un cer care rămâne rece şi indiferent în faţa omului? Cine este, aşadar, omul care, de la cele mai înalte gesturi de eroism, poate să decadă la cele mai groaznice crime îndreptate împotriva semenilor săi?

Creştinul ştie că este un "om nou" (Ef 2,24), care a fost îmbrăcat în Cristos (cf. Gal 3,27; Col 3,10) şi este chemat să aibă în sine aceleaşi sentimente care au existat în Cristos (cf. Fil 2,5). Prin Botez, creştinul primeşte o lumină nouă care luminează misterul existenţei umane: fiecare om este destinatarul unei vocaţii ce vine de sus şi această vocaţie reprezintă dorinţa cea mai profundă care există în inima omului - indiferent de rasă, religie, cultură - şi care îi comunică o demnitate inalienabilă. Această vocaţie este, aşadar, universală şi este vocaţia la sfinţenie: în concret, aceasta înseamnă "a se îmbrăca în Cristos" (Col 3,12 ş.u.) pentru a fi, în el, Fiul, fii ai Tatălui veşnic.

Viaţa nouă, primită prin darul Botezului, devine pentru fiecare creştin o mare responsabilitate. Mai întâi, ceea ce este "nou" este separat de ceea ce este "vechi", prin urmare, creştinul, în viaţa sa, trebuie să păstreze şi să crească în noutatea adusă de Cristos, fără să se conformeze mentalităţii acestei lumi (cf. Rom 12,12). Pentru aceasta, el trebuie să-şi amintească în fiecare zi de evanghelia în care a crezut. Sfinţenia înseamnă a trăi în fiecare zi această amintire.

În al doilea rând, creştinul trebuie să trăiască în mod demn şi în conformitate cu vocaţia şi evanghelia primită. Nu va putea niciodată să fie "lumină în Domnul" (Ef 5,8) dacă va continua să săvârşească lucrările întunericului. Umblând în Duh, el va produce roadele Duhului, care sunt "iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22).

În sfârşit, dacă creştinul este separat de lume, totuşi el trăieşte în lume şi vrea să fie sfânt pentru lume. Un obstacol în calea sfinţeniei poate fi atât considerarea acesteia ca o chemare adresată doar câtorva aleşi, cât şi gândul că sfinţenia trebuie să se îngrijească mai întâi de "propria mântuire". Pentru noi, creştinii, a fi sfinţi înseamnă a fi preocupaţi de mântuirea lumii în care trăim. Să ne reamintim, aşadar, cuvintele Conciliului Vatican II: "Toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească" (LG 40).

Primatul lui Dumnezeu în istoria mântuirii nu este o abstracţie. Este primatul iniţiativei sale creatoare, revelatoare şi sfinţitoare. De asemenea, în contextul alianţei, primatul lui Dumnezeu se reflectă în mod direct şi exigent în răspunsul fidel din partea omului. Alianţa presupune, din partea poporului, respectul primatului lui Dumnezeu. În contextul secularizării actuale, primatul lui Dumnezeu înseamnă recuperarea credinţei şi a valorilor spirituale, cum ar fi rugăciunea, ascultarea cuvântului şi dimensiunea contemplativă a vieţii, care devine fundamentul şi direcţia constantă a existenţei creştine. Martirii din acest secol (cf. Ioan Paul al ii-lea, Tertio millennio adveniente, 37) sunt o mărturie elocventă a primatului lui Dumnezeu. Marea criză de sens cu care se confruntă oamenii de astăzi reprezintă o provocare la adresa Bisericii şi o confirmare că Dumnezeu este terapia indispensabilă pentru inima omului.

2. De aprofundat

Vocaţia la sfinţenie este o vocaţie certă pentru fiecare creştin. Ce prejudecăţi împiedică această convingere?

Există forme răspândire de "pelagianism" care ignoră sau exclud primatul darului şi al harului lui Dumnezeu, promovând perfecţiunea morală ca rezultat al unui efort voluntarist?

Cum pot fi recuperate spaţiile de viaţă contemplativă pentru persoane, familii şi comunitate?

3. Lecturi
LG 40-42.
CBC, 823-829.