Epifania Domnului, 06.01.2002

I. BISERICA, NOUL POPOR AL LUI DUMNEZEU: PRINCIPII DOCTRINARE

5. NATURA BISERICII

1. Tema

a) Biserica este noul popor al lui Dumnezeu: convocat de cuvântul divin, edificat prin sacramente, reunit în caritate

i. Convocat de cuvântul divin. Biserica se naşte din vestirea cuvântului lui Cristos. Apostolii au primit de la Cristos misiunea de a-i chema pe oameni la credinţă, vestindu-le cuvântul evangheliei. Prin vestirea cuvântului, care pătrunde inimile ascultătorilor graţie acţiunii Duhului Sfânt, Biserica primeşte noi fii în comuniunea sa: "Ceea ce am văzut şi auzit vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos" (1In 1,3).

Unitatea comunităţii creştine se bazează nu pe un proiect asociativ uman, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, care face cunoscut planul de mântuire pe care Dumnezeu îl are cu oamenii. Comunitatea devine, chiar şi pentru fiecare credincios în parte, locul în care se descoperă şi se promovează, după voinţa lui Dumnezeu, alegerile ce se impun în situaţia de faţă. Meditând cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Maria (cf. Lc 2,51), comunitatea creştină caută mai întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, învingând orice seducţie ce poate veni din partea gloriei pământeşti a celor puternici (cf. LG 8). De aceea, este necesar ca toţi credincioşii creştini să aibă acces la Sfânta Scriptură (cf. DV 22) şi să rămână într-un raport strâns cu aceasta.

ii. Edificat prin sacramente. Prin intermediul sacramentelor, credincioşii sunt uniţi în mod intim şi real cu Cristos şi sunt uniţi între ei. Prin Botez, am fost făcuţi asemenea lui Cristos: "Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup" (1Cor 12,13; cf. LG 7).

Sacramentele îi însoţesc pe credincioşi în diversitatea alegerilor lor vocaţionale, în funcţie de chemarea lui Dumnezeu şi în funcţie de darurile primite de la Domnul, daruri pe care el le acordă indiferent de vârstă sau de circumstanţele de viaţă, chiar şi atunci când mentalitatea curentă le consideră neproductive sau inutile.

Chiar dacă sunt acordate de către un ministru uman, în sacramente este prezent Cristos însuşi care acţionează şi ne strânge în jurul său, piatra vie, şi, prin puterea Duhului său Sfânt, ne foloseşte ca pietre vii pentru construirea unui edificiu spiritual (cf. 1Pt 2,4-5). În special, Euharistia "face Biserica", pentru că ea îi adună împreună pe toţi membrii noului popor al lui Dumnezeu, pe cei tineri şi pe cei în vârstă, pe cei sănătoşi şi pe cei bolnavi, şi îi face să crească permanent în comuniunea cu Domnul răstignit şi glorificat, precum şi în comuniunea dintre ei.

iii. Reunit în caritate. Biserica trăieşte într-o unitate ce izvorăşte din misterul lui Dumnezeu. Aceeaşi legătură de iubire care îl uneşte veşnic pe Tatăl cu Fiul îi uneşte, în Biserică, pe credincioşi între ei. De aceea, chiar şi carismele cele mai mari, dacă sunt exercitate fără iubire, nu aduc nici o bucurie pentru cel care le-a primit (cf. 1Cor 13,3) şi nu edifică Biserica (cf. Ef 4,16).

Iubirea, prin natura sa, vrea să fie activă (cf. 1In 4,18), dar nu trebuie judecată după criterii de eficienţă. Să ne gândim, de exemplu, la faptul că sângele martirilor oferit cu "iubirea cea mai mare" (In 15,13), chiar dacă din punct de vedere uman apare ca un faliment, în realitate, contribuie la creşterea Bisericii. Privind la Isus Cristos care a venit să aducă vestea cea bună celor săraci (cf. Lc 4,18) şi să salveze ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10), Biserica ştie că aceeaşi iubire divină, care o uneşte în interiorul său, o împinge către exterior, făcând-o să se apropie în special de cei care suferă din cauza singurătăţii şi a marginalizării. Mai mult, ea "recunoaşte în cei săraci şi în cei suferinzi imaginea fondatorului ei sărac şi suferind" (LG 8).

b) Biserica, sacrament al lui Cristos

Planul de mântuire al lui Dumnezeu nu rămâne o amintire după înălţarea lui Isus la cer, ci continuă să fie prezent în istoria omenirii prin intermediul Bisericii. În Biserică şi prin Biserică, Duhul Sfânt face prezentă, în orice timp şi în orice loc, mântuirea dăruită oamenilor de Dumnezeu prin Isus Cristos. "Cristos, fiind înălţat de pe pământ, i-a atras pe toţi la sine (cf. In 12,32). Înviat din morţi (cf. Rom 6,9), a trimis asupra ucenicilor pe Duhul cel de viaţă dătător şi, prin el, a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire" (LG 48).

Biserica este sacrament al lui Cristos nu în sens pur funcţional, ca şi cum prin ea ni s-ar comunica o mântuire străină de Biserică. Ea nu este un simplu instrument destinat să lase locul unei alte realităţi, după încheierea misiunii sale istorice. De fapt, Biserica este aici, pe pământ, sămânţa şi începutul acelei împărăţii a lui Dumnezeu care va ajunge la împlinire la sfârşitul timpurilor, când va apărea Cristos, viaţa noastră (cf. Col 3,4), şi când, după planul originar al lui Dumnezeu, întreaga creaţie va fi eliberată de sclavia coruptibilităţii pentru a participa la libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21; LG 9).

Însă, fiind sacrament al lui Cristos, Biserica nu se identifică pur şi simplu cu Cristos. Cristos este lumina popoarelor; Biserica este reflecţia acestei lumini (cf. LG 1). Cristos este împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru; Biserica este încă pelerină spre împărăţia lui Dumnezeu şi este în aşteptarea împlinirii sale, atunci când Domnul se va întoarce în slavă. Faptul că este sacrament de mântuire îi aminteşte permanent Bisericii misiunea sa: ea trebuie să continue în timp misiunea pe care Cristos a primit-o de la Tatăl (cf. In 20,21). Misiunea Bisericii, ca şi cea a lui Cristos, îşi are originea în iubirea Sfintei Treimi faţă de lume (cf. In 3,16).

Sacramentalitatea Bisericii se împlineşte în mod eminent în celebrarea sacramentelor şi în predicarea evangheliei. Aceste acţiuni nu trebuie să fie niciodată separate de efortul mereu reînnoit de urmare a lui Isus Domnul.

Comunitatea creştină ajunge să fie cu adevărat discipola Învăţătorului ei atunci când reuşeşte să participe, cu adevărat şi în mod intim, la bucuria şi speranţa, la tristeţea şi neliniştea oamenilor de astăzi, mai ales a celor săracilor şi suferinzi (GS 1). De fapt, pentru a putea comunica oamenilor de astăzi mântuirea, Biserica trebuie să urmeze acelaşi drum pe care a mers şi Isus Cristos, el, care, "fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor" (Fil 2,6-7; cf. LG 8).

2. De aprofundat

Dintre cele trei dimensiuni ale vieţii creştine, care ţi se pare a fi mai neglijată sau separată de celelalte în practica Bisericii noastre locale?

În ce mod se poate dezvolta unirea intimă dintre vestire, celebrare şi mărturie?

Care este şi cum se poate exprima diferenţa dintre Cristos şi Biserică?

Cum şi când putem face ca Biserica să fie experimentată mai mult ca sacrament al lui Cristos?

3. Lecturi
LG 8; DV 22.
CBC, 781-786.
LG 48.
CBC, 774-776.