Duminica a XXXII-a de peste an, 10.11.2002

III. LA OAMENII DE ASTĂZI

47. NOUA EVANGHELIZARE

1. Tema

A evangheliza este harul, vocaţia şi identitatea profundă a Bisericii. Ea există pentru a evangheliza, adică pentru a vesti, a celebra şi a mărturisi iubirea lui Dumnezeu care se revelează şi se dăruieşte în Cristos pentru mântuirea tuturor oamenilor. Căile misiunii sunt rugăciunea, însoţită de sacrificiu, mărturia iubirii reciproce şi a slujirii celor săraci şi a societăţii, vestirea explicită a evangheliei. Vocaţia de a evangheliza se referă la toţi creştinii, la toate diecezele şi parohiile, instituţiile şi asociaţiile bisericeşti (cf. Evangelii nuntiandi (EN), 14; Redemptoris missio (RM), 2).

Evanghelizarea este în mod esenţial întotdeauna aceeaşi, însă asumă accente particulare datorită diferitelor situaţii. Mai întâi poate desemna activitate pastorală atunci când se desfăşoară în cadrul comunităţilor creştine vii şi solide, apoi se numeşte noua evanghelizare când se referă la ambiente de tradiţie creştină, şi, în sfârşit, poate fi activitate misionară în sens specific atunci când este destinată popoarelor care nu-l cunosc încă pe Cristos (cf. RM 33).

a) Misiunea "ad gentes"

Activitatea misionară se naşte dintr-o convingere fermă: Cristos este mântuitorul tuturor oamenilor, chiar şi al celor care nu îl cunosc; el este izvorul originar al valorilor şi scopul ascuns spre care tind, deoarece toţi sunt creaţi în el şi orientaţi spre comuniunea cu el. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi prin intermediul unui singur mijlocitor, omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine pentru toţi oamenii (cf. 1Tim 2,4-6). Aşadar, misiunea "ad gentes" are ca destinatari popoarele şi grupurile care nu cred în Cristos, pe cei care sunt departe de Cristos, între care Biserica nu este încă prezentă şi a căror cultură nu a fost încă influenţată de evanghelie. Aceasta activitate are nevoie de vocaţii speciale şi trebuie să fie susţinută de cooperarea tuturor credincioşilor şi a tuturor comunităţilor ecleziale. Prin coordonarea Centrului Misionar Diecezan şi Biserica locală de Iaşi este prezentă în acest mod în America Latină şi în Africa.

b) Cooperarea între Biserici

Toate Bisericile, întrucât formează unica Biserică a lui Cristos, sunt, într-un oarecare mod, prezente în fiecare Biserică locală, şi invers. Acest raport trebuie să treacă de la planul ontologic la cel existenţial şi dinamic şi să devină raport extrinsec de colaborare. Este necesar ca fiecare Biserică să se deschidă "de facto" spre comuniunea cu celelalte Biserici surori peregrine. Aşa cum unicul trup mistic nu se poate dizolva în membre, la fel unica Biserică nu se poate transforma într-o simplă federaţie de Biserici. Dacă ar lipsi această comuniune a Bisericii locale cu celelalte Biserici surori, comunitatea locală s-ar închide în ea însăşi şi ar deveni asemenea unui ghetou, s-ar izola şi s-ar renega practic pe ea însăşi. Primul raport de comuniune al unei Bisericii locale este cu scaunul sfântului Petru. Această comuniune esenţială, fără de care nu ar putea exista Biserica în sens deplin, nu limitează autonomia Bisericii locale, nici ministerul episcopului său, ci le animă şi le întăreşte (cf. AG 38)

Biserica este comuniune numai dacă Bisericile locale sunt în comuniune. De aceea, ştiind că nu poate să stea în faţa lui Dumnezeu dacă se închide în ea însăşi şi nu se deschide spre celelalte, Biserica locală de Iaşi este conştientă că, prin slujirea fidelă a unităţii şi prin colaborarea plină de caritate cu celelalte Biserici surori, îndeplineşte voinţa lui Cristos "ca toţi să fie una" şi dă mărturie că Fiul a fost trimis ca lumea să creadă în evanghelia lui Dumnezeu" (cf. In 17,21-23).

c) Mişcările bisericeşti

Chemarea specifică a credincioşilor laici este să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu (cf. LG 31). Fiind, ca toţi credincioşii, însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul, în virtutea Botezului şi a Mirului, ei au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra, individual sau grupaţi în asociaţii, pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea de cele mai multe ori apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin (cf. LG,33).

Fizionomia particulară a mişcărilor bisericeşti o constituie modul de a fi în lume şi de a exercita propriul apostolat acolo unde îşi desfăşoară viaţa. Vocaţia acestora este de a fi un ferment în lume, dând mărturie vie de credinţa, iubirea şi speranţa care îi însufleţeşte. Întrucât civilizaţia modernă se dezvoltă tot mai mult în afara Bisericii, mai mult ca oricând fiecare credincios laic trebuie să simtă datoria de a fi martor, o "punte" avansată a Bisericii, "longa manus" sau semnul sacramental al lui Cristos pentru a transforma şi sfinţi realitatea cu care vine în contact. În Dieceza de Iaşi o activitate deosebită în acest sens o desfăşoară Acţiunea Catolică şi Asociaţia Caritas.

d) Problema sectelor

Noile grupări de tip religios sunt numite deseori cu termenul de "secte". Acestea doresc să trăiască religia sub o formă nouă, se înrădăcinează acolo unde există o criză religioasă sau unde s-a dezvoltat un nivel înalt de autonomie religioasă şi pretind că au o misiune originală. Având în vedere ambiguităţile, sincretismul şi crizele spirituale pe care le predică, sectele trebuie tratate cu multă exigenţă. Ele acuză societatea că este inumană; reproşează bisericilor că sunt prea organizate, prea "dogmatice" sau din contra lipsite de spiritualitate; caută un ideal şi un adevăr pentru a trăi; insistă pe simplitatea vieţii, pe valoarea corpului, pe vindecări psihice sau morale; combină mai multe tradiţii religioase sau diferite experienţe (de exemplu: Biblia şi ştiinţa, creştinismul şi hinduismul, o tradiţie religioasă şi o "revelaţie" personală); aşteaptă sfârşitul timpurilor şi speră într-o lume nouă, cu totul diferită, un fel de eră de aur care va exista după eşecul lumii actuale.

Sectele sunt într-adevăr o problemă! Datorită situaţiei socio-economice specifice unei perioade de tranziţie economică, marcată de instabilitate şi de sărăcie, unii creştini "neîmpliniţi" simt o mai mare nevoie de fraternitate, căldură, iubire, claritate şi siguranţă, se află mereu în căutare de sens şi de multe se găsesc în nesiguranţă şi deziluzii, alţii, poate cei mai mulţi, din cauza unei credinţe şovăielnice sau a unor situaţii de viaţă precare, cad pradă prozelitismului şi iluziilor fanatice. O analiză atentă a vieţii şi practicii creştine va trebui să îi pună în gardă pe credincioşi asupra pericolelor pe care le prezintă prozelitismul sectelor şi să ţină cont de cei care rătăcesc sau care s-au îndepărtat de adevărata Biserică.

2. De aprofundat

Cum poate fi trăită dimensiunea misionară la nivelul parohiei, diecezei, Bisericii Universale?

Ce propuneri aveţi pentru o mai bună organizare şi o activitate mai vie a mişcărilor bisericeşti?

Ce impact au sectele asupra comunităţilor catolice din Dieceza de Iaşi?

Ce propuneri aveţi pentru o mai vie activitate evanghelizatoare din partea diecezei?

3. Lecturi
CBC 849-856.
AA 4; AG 20-21; 41-42.