Duminica a XXXI-a de peste an, 03.11.2002

III. LA OAMENII DE ASTĂZI

46. PROBLEMA MIZERIEI ŞI A SĂRĂCIEI

1. Tema

Iubirea Bisericii faţă de cei săraci face parte din tradiţia ei statornică. Ea se inspiră din evanghelia fericirilor, din sărăcia lui Isus şi din atenţia lui faţă de cei săraci şi nu se extinde numai la sărăcia materială, ci şi la numeroasele forme de sărăcie culturală şi religioasă. Iubirea faţă de cei săraci este chiar unul din motivele îndatoririi de a munci, "pentru a putea face binele ajutând pe cei lipsiţi" (Ef 4,28; cf. CBC 2443-2444).

În Biblie situaţia de sărăcie este descrisă cu trăsături impresionante: cei săraci sunt înşelaţi şi exploataţi dur în muncile ocazionale, sunt deposedaţi de animale, sunt încovoiaţi de greutăţi şi de umiliri, se hrănesc cu ierburi găsite pe câmpuri şi cu struguri rămaşi după cules, petrec noaptea fără acoperământ, sunt expuşi frigului, ploii şi nu găsesc un loc unde să-şi plece capul. De asemenea, sunt consideraţi săraci cei care din cauza slăbiciunii lor nu reuşesc să îşi ceară propriile drepturi şi sunt asupriţi într-un mod sau altul de cei puternici (cf. Is 1,10-28; Am 2,6-8; Mih 3,1-12). În sens biblic, un rege este drept când este apărătorul săracilor, orfanilor, văduvelor şi a celor neajutoraţi, iar dreptatea regală a lui Dumnezeu se manifestă în favoarea celor oprimaţi: "Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob şi îşi pune speranţa în Domnul Dumnezeu, cel ce păzeşte adevărul în veac, cel ce face judecată celor năpăstuiţi, cel ce dă hrană celor flămânzi. Domnul dezleagă pe cei închişi; Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul dă înţelepciune celor orbi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei străini, îl sprijină pe cel orfan şi pe văduvă şi dă pierzării calea celor păcătoşi" (Ps 145,5-9).

Isus Cristos, împlinind promisiunile din Vechiul Testament şi vestind că Dumnezeu este aproape de cei oprimaţi, bolnavi şi persecutaţi, vine el însuşi în întâmpinarea mizeriei materiale şi spirituale: hrăneşte prin cuvânt şi cu pâine mulţimile obosite şi fără păstor, are milă de cei bolnavi şi îi vindecă, se apropie de cei marginalizaţi, de copii, femei, leproşi, vameşi, păcătoşi publici, păgâni. Cristos întinde mâna tuturor celor aflaţi în păcat, în sărăcie şi suferinţă, îi asociază pe ucenici la misiunea sa şi cere tuturor ca prin fapte de caritate să se angajeze serios pentru îndepărtarea oricărei forme de rău. Fiind el însuşi sărac şi persecutat, blând şi smerit cu inima (cf. Mt 11,29), se identifică cu săracii de toate felurile şi doreşte să comunice bucuria sa: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… Bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină… Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea" (Mt 11,28; In 15,11; 14,27). Isus oferă o fericire care poate să coexiste chiar şi cu suferinţa, atunci când nu este posibil ca acesta să fie eliminată, şi, mai mult, dă o profundă semnificaţie suferinţei. Pentru a avea această fericire însă e necesară acea umilinţă şi acea sărăcie a spiritului pe care ne-o propune în cele opt fericiri (cf Mt 5,3-12).

Atenţia preferenţială a lui Isus Cristos faţă de cei săraci nu trebuie să ne facă să înţelegem că îi excludea pe ceilalţi. El îi vizitează şi pe cei "bogaţi" şi "drepţi", pe cei care în societate ocupau un loc de frunte datorită bunăstării materiale sau datorită observării Legii; pentru aceştia însă, în general, foloseşte un limbaj sever prin care îi acuză că sunt satisfăcuţi de ei înşişi, închişi faţă de Dumnezeu şi fără milă faţă de aproapele. Parabolele bogatului necugetat şi a vameşului şi fariseului (Lc 12,13-21; 18,9,14) pun foarte bine în evidenţă limbajul lui Isus. Falsa autonomie, atât materială în cazul bogaţilor, cât şi morală în cazul celor care se considerau drepţi, constituie un păcat grav care se opune primirii darului lui Dumnezeu.

Biserica a fost atentă faţă de cei săraci încă de la început şi le-a venit în ajutor punând în practică învăţătura întemeietorului ei: "Cui îţi cere, dă-i şi cui vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele. În dar aţi primit, în dar să daţi" (Mt 5,42; 10,8). Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte cu vehemenţă: "Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor" (Laz. 1,6), iar sfântul Grigore cel Mare învaţă: "Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă o datorie de dreptate decât un act de caritate" (Past. 3,21).

Iubirea preferenţială faţă de cei săraci constituie un criteriu de discernământ pastoral în practica unei Biserici locale. Papa Ioan Paul al II-lea aminteşte Bisericii că face parte din vocaţia ei misiunea de a atenua mizeria celor suferinzi nu numai cu cele care îi sunt din belşug, dar şi din ceea ce îi este necesar, şi menţionează că există o ierarhie de valori între "a avea" şi "a fi" mai ales atunci când bunurile unora pot fi folosite în favoarea altora (cf. Sollicitudo rei socialis (1987), 31). Grija Bisericii faţă de săraci trebuie să se manifeste cu o delicateţe deosebită, respectându-se libertatea şi demnitatea persoanelor care primesc ajutorul. "Oriunde există oameni care sunt lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de medicamente, de loc de muncă, de învăţătură, de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline dându-le ajutor (AA 8). Pentru ca această exercitare a carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli, Biserica ne îndeamnă să privim în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi pe Cristos Domnul căruia i se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac.

Sub multiplele ei forme: sărăcie materială, oprimare nedreaptă, infirmităţi fizice şi psihice etc., mizeria umană este semnul evident al condiţiei native de slăbiciune în care se află omul şi al nevoii sale de mântuire. De aceea Biserica îi îndeamnă din totdeauna pe credincioşi să vină în ajutorul nevoilor trupeşti şi sufleteşti îndeosebi prin împlinirea faptelor de milostenie. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt mai ales a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei zdrenţăroşi, a-i vizita pe bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi. Printre aceste gesturi pomana făcută celor săraci este una dintre principalele mărturii ale iubirii frăţeşti (CBC 2447).

Chiar dacă suntem la începutul celui de-al treilea mileniu, privind în jurul nostru nu putem să nu observăm numeroase cazuri de sărăcie. Unele dintre acestea, atât de natură materială cât şi spirituală, sunt de o gravitate extremă. Pentru ca Biserica să-şi îndeplinească misiunea se impune o analiză atentă a acestor cazuri, privite în complexitate şi diversitatea lor, şi o acţiune plină de caritate în spiritul evangheliei.

2. De aprofundat

Care sunt situaţiile de sărăcie materială şi spirituală existente în comunitatea dv.?

Ce loc ocupă cei săraci între preocupările şi activităţile parohiale?

Prin ce fapte de caritate putem veni concret în ajutorul celor aflaţi în sărăcie?

Ce propuneri aveţi pentru o pastoraţie în care cei săraci să aibă locul lor bine precizat?

3. Lecturi
Mt 5,3-12; Iac 5,1-6.
AA 8.
CBC 544; 1716-1723; 2443-2449.