Duminica a XXVII-a de peste an, 06.10.2002

III. LA OAMENII DE ASTĂZI

42. URGENŢE ŞI ALEGERI PREFERENŢIALE: FAMILIA

1. Tema

Între valorile universale ale omenirii există iubirea prin care omul şi femeia se caută unul pe celălalt şi se întâlnesc pentru a deveni un cuplu şi pentru a forma o familie, prima şi vitala celulă a societăţii. Legile şi obiceiurile pe care le găsim la toate popoarele dau stabilitate şi fixează o anumită ordine în familie.

În Vechiul Testament, alături de templu şi sinagogă, familia şi clanul constituiau centrul vieţii religioase, iar căsătoria era un simbol al alianţei dintre Dumnezeu şi Israel. Experienţa de credinţă a poporului ales îl prezintă întotdeauna pe Dumnezeu ca soţ fidel care, în pofida numeroaselor căderi ale poporului, mireasa sa, este plin de milostivire şi de bunătate (Os 2,16.21). Iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său devine un model al iubirii care trebuie să existe în familie. În timpul lui Isus, legate de familie erau anumite manifestări cultuale: celebrarea Paştelui, binecuvântările şi mesele rituale, în special cele din ziua de sâmbătă, rugăciunea, mai ales acea mărturisire de credinţă pe care membrii familiei o făceau dimineaţa, în anumite momente ale zilei şi seara, riturile domestice la anumite sărbători. Aşa cum a participat la sărbători şi pelerinaje, Isus a trăit şi viaţa cultuală în familia sfântă de la Nazaret; el recunoaşte demnitatea familiei umane şi o împlineşte într-o comunitate în care membrii ei sunt fii ai lui Dumnezeu şi în care legăturile Duhului Sfânt valorează mai mult decât legăturile de sânge (cf. Lc 2,49; 8,21; 11,28). Astfel, familia creştină este o comuniune între persoane, semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt şi constituie o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale. Din acest motiv, fiind numită biserică familială (Familiaris consortio, 21), este o comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire (cf. CBC 2204-2205).

a) Familia - "biserica domestică"

Prin harul Botezului, Mirului, Euharistiei şi al Căsătoriei, trăit într-o experienţă de credinţă şi de caritate concretă, şi prin faptul că este atât semn şi reflex al iubirii trinitare, cât şi actualizare originală şi imagine a Bisericii, familia creştină merită numele de "biserică domestică" (LG 11) sau de "mică biserică". În mod concret ea participă la viaţa şi misiunea Bisericii, primind şi transmiţând iubirea lui Cristos, crezând şi evanghelizând, dialogând cu Dumnezeu şi slujind omul.

"Familia creştină este evanghelizatoare şi misionară" prin însăşi existenţa sa (CBC 2205). Ea este o evanghelie vie purtătoare de speranţă. Părinţii transmit credinţa fiilor prin trăirea vieţii de zi cu zi, iar fiii îi edifică pe părinţi. Toţi membrii familiei, în raporturile cu celelalte persoane, începând de la rude şi vecini, mărturisesc împreună mântuirea realizată de Cristos şi participă, fiecare în modul său specific, la iniţiativele pastorale. Astfel, ei pot să îndeplinească anumite îndatoriri în comunitatea eclezială, în special în cateheza copiilor, tinerilor şi a adulţilor, şi să facă parte din asociaţii care au ca scop apostolatul.

Totodată, familia este chemată să-i ofere lui Dumnezeu cult spiritual prin rugăciunea comună şi oferirea propriei existenţe, atât în muncă şi odihnă, cât şi în suferinţă şi bucurie. În casă îşi găsesc propriul loc semnele creştine, cum este crucifixul şi alte imagini sacre, Sfânta Scriptură, amintirile de la primirea sacramentelor, un colţ special amenajat pentru rugăciune. Părinţii îi însoţesc pe copii pe calea iniţierii creştine, stimulând în ei înşişi harul sacramentelor. Nu în ultimul rând, întreaga familie creştină îşi împlineşte vocaţia trăind dimensiunea carităţii prin mijloacele proprii ca o slujire reciprocă în lucrurile de zi cu zi, ca o grijă plină de iubire faţă de cei slabi, bătrâni, bolnavi, ca o practicare cordială şi generoasă a ospitalităţii, a încredinţării sau adopţiei copiilor fără familie, sau ca o atenţie deosebită faţă de familiile aflate în dificultate.

Pe de altă parte, Biserica locală trebuie să susţină familia şi să-i ofere un ambient vital şi ajutorul ei specific. O pastoraţie a familiei va oferi diferite elemente dintre care nu vor lipsi: aprofundarea teologică, predicile speciale şi catehezele care să promoveze şi să apere viziunea creştină despre familie; momente de rugăciune şi de sărbătoare în care familia să-şi sărbătorească diferitele ei momente forte; structuri pastorale de susţinere şi de promovare care să ducă la împlinire diferite iniţiative de formare creştină a familiilor; acordarea unei atenţii speciale tinerelor familii sau a familiilor aflate în dificultate.

b) Familia şi problemele ei actuale

Complexitatea şi mobilitatea societăţii în tranziţie, cât şi pluralismul religios existent în spaţiul Diecezei de Iaşi au influenţe directe asupra familiei creştine. Printre problemele actuale pe care le sesizează pastoraţia familiei se pot menţiona: 1. Situaţia gravă de sărăcie în care se află mai ales familiile cu mulţi copii sau cele care nu dispun de o retribuţie suficientă pentru existenţă; 2. Neglijarea îndatoririlor ce le revin părinţilor din cauza prezenţei anumitor vicii sau din cauza unei educaţii insuficiente sau greşite a copiilor; 3. Lipsa de coeziune, înţelegere şi colaborare între membrii familiei din cauza deplasărilor departe de familie sau în străinătate pentru găsirea unui loc de muncă; 4. Numărul tot mai mare al căsătoriile mixte (între catolici şi creştini de alte confesiuni), apariţia căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată); 5. Prezenţa cazurilor de soţi separaţi temporar, a celor divorţaţi şi a celor divorţaţi şi recăsătoriţi.

Această situaţie impune un discernământ prudent şi o acţiune pastorală atentă la necesităţile spirituale şi materiale ale familiei. Divergenţele cu privire la credinţă şi mentalităţile religioase diferite pot constitui o sursă de tensiune în familie (cf. CBC 1633-1637). Din punct de vedere pastoral, ultimul caz este de o gravitate deosebită pentru viaţa familiei. Cei care se găsesc în una dintre cele trei situaţii, atâta timp cât nu se convertesc, nu sunt în deplină comuniune cu Biserica. De aceea nu pot fi admişi la sacramentul Spovezii şi la comuniunea euharistică, nici nu pot să îndeplinească misiunea de naşi, să fie membri în consiliile pastorale sau responsabili în activităţile ecleziale. Totuşi ei aparţin în continuare de Biserică: este important ca să se roage, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să participe la Liturghie, să îndeplinească fapte de caritate, să-şi educe creştineşte copiii, să fie susţinuţi pe drumul convertirii lor de comunitatea bisericească.

c) Familia şi copii

Căsătoria şi familia sunt rânduite spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Iubirea dintre soţi şi naşterea de copii întemeiază între membrii aceleiaşi familii relaţii personale şi responsabilităţi primordiale atât din partea părinţilor cât şi a copiilor. Funcţia educativă a părinţilor este atât de importantă încât, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită; printre obligaţiile lor se află: întemeierea unui cămin, educarea virtuţilor, educaţia la credinţă, satisfacerea trebuinţelor fizice şi spirituale. La rândul lor, minori sau adulţi, copii datorează respect faţă de tatăl şi mama lor; acest respect hrănit din afecţiunea naturală născută din legătura care îi uneşte, înseamnă recunoştinţă pentru darul vieţii, pentru iubirea şi munca lor, şi se arată prin supunere şi ascultare adevărată (cf. CBC 2214-2231).

2. De aprofundat

Ce puteţi spune despre familiile din comunitatea dv. sau despre problemele cu care se confruntă?

Cum poate veni comunitatea parohială în întâmpinarea familiilor aflate în anumite dificultăţi?

Ce iniţiative propuneţi pentru aprofundarea următoarelor teme: spiritualitatea cuplului şi a căsătoriei; viaţa conjugală şi familială; drepturile şi îndatoririle părinţilor şi ale copiilor raportul dintre persoanele căsătorite şi cele consacrate?

Ce propuneri aveţi pentru o pastoraţie mai vie a familiilor?

3. Lecturi
Ef 6,4; Mt 18,21-24; Ef 4,2; Prov 6,20-22; Sir 3,2-6.
CBC 2201-2233; LG 11; GS 24.