Duminica a XXIV-a de peste an, 15.09.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ MĂRTURISEASCĂ

40. PASTORAŢIA CULTURII ŞI ANGAJAREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

1. Tema

a) Pastoraţia culturii

În afara raporturilor economice, oamenii se întâlnesc prin comunicarea lumii lor interioare. Creştinii, conştienţi că trebuie să trăiască adevărul în caritate, sunt chemaţi să fie prezenţi în principalele sectoare ale culturii şi, dezvoltând un spirit de comuniune şi de pace, să-şi aducă propria contribuţie la crearea unei culturi bogate în valori. Cultura se formează şi se transmite în dinamismul comunicării umane. Ea este ambientul istoric al omului, un bine important aşa cum este sănătatea, siguranţa afectivă, bunăstarea economică. A promova o cultură bogată în valori înseamnă a promova omul. Activitatea culturală este o angajare individuală şi colectivă prin care oamenii îşi dezvoltă propriile cunoştinţe şi capacităţi operative, în timp ce transformă natura, interpretează realitatea şi îşi exprimă experienţele spirituale (cf. GS 35,37).

Aşa cum într-un grup de oameni mai mulţi indivizi vorbesc, creând încetul cu încetul o limbă, la fel mai mulţi subiecţi care comunică şi cooperează formează o cultură, un ansamblu organic de semnificaţii şi de forme, "un mod propriu de a folosi lucrurile, de a lucra, de a se exprima, de a trăi religia şi de a forma obiceiuri, de a face legi şi de a crea instituţii juridice, de a dezvolta ştiinţele şi artele şi de a cultiva frumosul" (GS 53), adică un stil de viaţă propriu şi o scară de valori. Cultura este un sistem de elemente în relaţie între ele şi în continuă evoluţie istorică: elemente interpretative, ca limba, literatura, arta, spectacolul, ştiinţa, filozofia, etica, religia; elemente sociale, ca obiceiurile, legile, instituţiile; elemente operative, ca tehnica, economia. În cultură, fiecare popor îşi găseşte identitatea, sufletul său colectiv, patrimoniul său preţios acumulat din generaţie în generaţie (Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 44). Culturile sunt multe, iar această diversitate este voită de Dumnezeu ca un reflex al infinitei sale înţelepciuni.

Creştinii, în special credincioşii laici, sunt chemaţi să fie prezenţi, prin competenţă, coerenţă şi creativitate, acolo unde se elaborează şi se transmite în principal patrimoniul cultural, adică în cercetarea ştiinţifică şi tehnică, în artă, în şcoală, în comunicaţiile sociale. Cel care, cu umilinţă şi cu rigoare metodologică, explorează secretele realităţii, "este condus de mâna lui Dumnezeu care, menţinând în existenţă toate lucrurile, face să fie ceea ce sunt". Cuceririle inteligenţei umane "sunt semnul măreţiei lui Dumnezeu şi fructul inefabil al planului său" (GS 34,36).

Limbajul simbolic al artei este cât se poate de potrivit pentru a exprima misterul omului şi misterul lui Dumnezeu: o autentică operă de artă este o laudă adusă lui Dumnezeu şi un dar preţios pentru comunitate. Şi şcoala este un factor de elaborare şi transmitere critică a culturii. Ea promovează un dialog educativ sincer, în care educatorul, cu o atenţie plină de simpatie, dă valoare energiilor interioare ale elevilor, face să apară noi întrebări, explorează noi orizonturi şi se educă pe el însuşi.

Cât priveşte domeniul comunicaţiilor sociale, creştinii şi comunităţile ecleziale, înainte de toate, trebuie să fie conştienţi de puterea pe care acestea o au în bine şi în rău. Tiparul, cinematograful, radioul, televiziunea, internetul şi celelalte mijloace audiovizuale nu mai sunt simple instrumente, ci un ambient în care suntem inseraţi. Tehnic tot mai perfecţionate, acestea pun la dispoziţie o cantitate enormă de informaţii, apropie persoane şi popoare ca şi cum ar fi un unic stat, realizează o continuă şi rapidă transformare culturală, sunt un preţios instrument pentru evanghelizare ca şi pentru comunicarea intereclezială. Vestea cea bună se transmite prin difuzarea cunoaşterii binelui şi prin formarea de conştiinţe libere şi responsabile.

b) Angajarea socială şi politică

"Orice instituţie se inspiră dintr-o viziune asupra omului şi a scopului său, de unde îşi extrage criteriile de judecată, ierarhia valorilor, linia de conduită. Cele mai multe societăţi şi-au raportat instituţiile la o anumită preeminenţă a omului asupra lucrurilor. Numai religia revelată în chip dumnezeiesc a recunoscut în mod clar în Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul, originea şi scopul omului. Biserica invită puterea politică să-şi raporteze judecăţile şi hotărârile la această inspiraţie a adevărului despre Dumnezeu şi despre om" (CBC 2244).

Doctrina socială a Bisericii îşi găseşte izvorul în Biblie. Ea face parte încă de la început din învăţătura Bisericii, din concepţia acesteia despre viaţa socială şi, în special, din morala socială elaborată, după necesitate, în diferitele etape ale istoriei. Acest patrimoniu tradiţional a fost stabilit şi dezvoltat de magisteriu cu privire la "problema socială".

Conform Bibliei, Dumnezeu vrea să schimbe inima omului şi să reînnoiască societatea. El este eliberatorul celor asupriţi, protectorul săracilor, al străinilor, al orfanilor, al văduvelor, înfăptuitorul dreptăţii şi al solidarităţii; el cere celor care cred în el să nu separe practica religioasă de angajarea socială: "Acesta este postul pe care îl vreau: rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine" (Is 58,6-7). Mesia va fi trimis pentru a aduce o nouă speranţă şi, cu aceasta, dreptatea pentru săraci, prosperitatea şi pacea. De fapt, Isus din Nazaret va promova o dreptate care implică fidelitate, sinceritate, iubire în spiritul fericirilor.

În lumina învăţăturii Bisericii, nu e rolul păstorilor bisericeşti să intervină direct în acţiunea politică şi în organizarea vieţii sociale. Această sarcină le revine credincioşilor laici. Face parte din misiunea Bisericii "să-şi exprime judecata morală, chiar şi asupra unor lucruri care ţin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu evanghelia şi cu binele comun şi numai acele mijloace, în funcţie de timpuri şi de situaţii" (GS 76).

Datoria cetăţenilor este să contribuie împreună cu puterea civilă la binele societăţii, în spirit de adevăr, dreptate, solidaritate şi libertate. Supunerea faţă de autorităţile legitime şi slujirea binelui comun cer cetăţenilor să-şi îndeplinească rolul în viaţa comunităţii politice, comportă moralmente plata impozitelor, exercitarea dreptului de vot, apărarea ţării. Totodată, colaborarea loială comportă dreptul şi uneori îndatorirea cetăţenilor de a exercita o critică justă cu privire la ceea ce li se pare dăunător demnităţii persoanelor şi binelui comunităţii şi îi obligă în conştiinţă să nu urmeze prescripţiile autorităţilor civile atunci când aceste prescripţii sunt contrare exigenţelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învăţăturilor evangheliei.

2. De aprofundat

Care este respectul care există între diferitele sectoare ale culturii?

Cum se poate face o educaţie pentru folosirea mai responsabilă şi critică a mijloacelor de comunicare socială? Cum poate fi promovată doctrina socială a Bisericii?

Cum poate comunitatea parohială să contribuie la dezvoltarea unei culturi marcate de dialog şi de pace? Ce propuneri aveţi pentru o prezenţă mai vie a credincioşilor laici în domeniul culturii şi al politicii?

3. Lecturi
Mt 10,32-33; 1In 1,1-3.
CBC 897-913; 2493-2503; 2234-2252; 1442.
GS 34, 35, 37, 53.