Duminica a XX-a de peste an, 18.08.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ MĂRTURISEASCĂ

36. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ŞI A SĂRACILOR

1. Tema

a) Bolnavii

În societatea modernă, realitatea suferinţei şi a bolii este prezentată în lumini şi umbre. Împreună cu progresul ştiinţei pus în slujba vieţii, şi-a făcut loc tot mai mult cultul productivităţii, al eficienţei, al sănătăţii, al frumuseţii, al tinereţii. Creştinul însă este chemat să privească în mod realist problema bolii şi a morţii. El nu consideră durerea ca pe o pierdere absurdă, nu încearcă să evadeze în iluzoriu, nici nu se limitează la o suferinţă fatalistă. Aflându-se pe calea suferinţei, el continuă să creadă în viaţă, în valoarea ei şi în fericirea veşnică. Sfântul Ciprian de Cartagina spunea în acest sens: "Nu este nicidecum o durere avalanşa relelor prezente pentru cei care îşi pun încrederea în bunurile viitoare. De aceea, nu ne tulbură adversităţile, nici nu ne stau în cale" (Ad Demet. 18).

Dacă în Vechiul Testament boala era, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar suferinţa putea avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi, în Noul Testament compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul constituie un semn evident că "Dumnezeu a vizitat poporul său" şi că "împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Isus Cristos, care a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup, este medicul de care au nevoie cei bolnavi. El le vine în întâmpinare în aşa fel încât ajunge chiar să se identifice cu ei: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36). Iubirea sa predilectă faţă de cei neputincioşi nu a încetat de-a lungul veacurilor să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Această iubire se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina pe cei bolnavi (CBC 1503).

Omul credincios, experimentând în boală şi suferinţă propria neputinţă, recunoaşte necesitatea mântuirii. Se acceptă ca pe o creatură săracă şi limitată. Se încrede total în Dumnezeu. Îl imită pe Isus Cristos şi îl simte aproape. Îmbrăţişând crucea, învaţă să-l îmbrăţişeze pe Cel Răstignit. Unit cu el, devine semn eficace al prezenţei sale şi instrument al mântuirii pentru fraţii săi: "Fiecare om, în suferinţa sa, poate deveni părtaş la suferinţa mântuitoare a lui Cristos" (Ioan Paul al II-lea, Salvifici doloris, 19; cf. Col 1,24).

Suferinţa constituie un îndemn pentru a creşte în credinţă şi iubire. Sfânta Veronica Giuliani spunea că "iubirea adevărată şi curată se demonstrează prin mii de încercări (...) Cine doreşte iubirea, caută suferinţa" (Jurnal, 26.12.1694). O dată ce a fost descoperită această mare posibilitate, poţi să fii chiar tulburat şi întristat, dar mereu în bucurie, le spunea sfântul Paul corintenilor (cf. 2Cor 6,10). Astfel, experimentând realitatea bolii, răul este învins din interior. În acest faliment aparent al încercării provocate de boală, cel care suferă împreună cu Cristos se împlineşte în dimensiunea credinţei. Pentru aceasta însă trebuie să-şi asume în mod conştient situaţia în care se află.

În perspectiva unui respect necondiţionat faţă de persoana umană şi în favoarea unei valorificări a suferinţei să notăm câteva aspecte care merită o atenţie deosebită: cei care sunt lipsiţi de anumite capacităţi fizice şi mintale trebuie să fie primiţi şi inseraţi cât mai bine posibil în relaţiile familiale, ecleziale şi sociale; bătrânii să fie apreciaţi pentru experienţa lor şi ajutaţi printr-o asistenţă adecvată; profesiile lucrătorilor sanitari să fie îndeplinite cu responsabilitate; activitatea caritativă a voluntariatului credincioşilor să se desfăşoare într-un spirit profund de slujire şi angajare; fiecare prezenţă plină de bucurie şi prietenie aduce o rază de lumină şi speranţă pentru cel care suferă.

b) Săracii

Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, nu se poate să nu vorbim atât de acele situaţii de sărăcie materială, înţeleasă ca o lipsă de resurse economice, cât şi de cele de sărăcie morală, în care putem identifica o lipsă de valori, motivaţii, idealuri, indispensabile unei vieţi demne.

Tot ceea ce există este un dar al lui Dumnezeu, încredinţat stăpânirii responsabile a omului, pentru ca dezvoltarea bogăţiilor lumii să realizeze posibilităţi egale de viaţă pentru toţi. Chiar de la începutul experienţei alianţei de pe Sinai, poporul ales a înţeles că fidelitatea faţă de alianţă cerea respectarea legilor şi practicarea dreptăţii. Cea de-a doua parte a decalogului lăsa să se întrevadă clar că legătura cu Dumnezeu cerea noi raporturi între oameni. De fapt, conştient că nu există Dumnezeu acolo unde nu există raporturi drepte şi adevărate între oameni şi unde nu sunt recunoscute exigenţele de viaţă ale celor săraci, legislaţia va avea tot mai mult o atenţie deosebită faţă de cei slabi, străini, orfani şi văduve. Isus priveşte şi foloseşte lucrurile în semnificaţia pe care le-a dat-o Creatorul. La Nazaret, munceşte ca tâmplar, cunoaşte oboseala zilnică a muncii, arată că prin ea omul este chemat să devină adult şi să se realizeze în conformitate cu planul creaţiei şi îmbrăţişează sărăcia, arătând o atenţie specială faţă de cei slabi. El prezintă vestea cea bună ca pe un program al misiunii sale profetice: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta, m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi" (Lc 4,18).

Urmând exemplul Învăţătorului său, Biserica îi are pe săraci întotdeauna în mijlocul ei şi, ori de câte ori se îndreaptă spre cei săraci, se îndreaptă spre Isus Cristos care a spus: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Ea este "chemată prin vocaţia ei să atenueze mizeria celor suferinzi nu numai cu ceea ce este "superfluu", ci şi cu ceea ce este "necesar"" (Ioan Paul al II-lea, Solicitudo rei socialis, 31). În cel sărac şi neputincios trebuie văzută imaginea lui Dumnezeu, adică Isus Cristos, după care omul a fost creat.

Iubirea preferenţială pentru cei săraci a constituit întotdeauna o exigenţă intrinsecă a evangheliei carităţii şi un criteriu de discernământ pastoral în practica şi în viaţa Bisericii locale. În acest sens, cu o aplicabilitate deosebită în spaţiul Diecezei de Iaşi, se pot schiţa câteva principii: "Să fie avute în vedere, cu cea mai mare delicateţe, libertatea şi demnitatea persoanei care primeşte ajutorul; să fie îndeplinite în primul rând exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate; să se elimine cauzele relelor, nu numai efectele; ajutorul să fie astfel organizat încât cei care-l primesc să fie treptat eliberaţi de dependenţă şi să se poată ajuta singuri" (AA 8).

2. De aprofundat

Ce loc ocupă atât cei bolnavi, cât şi familiile acestora în iniţiativele pastorale ale comunităţii parohiale?

Cum poate veni comunitatea în sprijinul acelor familii care se găsesc în situaţii grave de suferinţă materială sau spirituală?

Cum sunt ajutate să participe la sacramente acele persoane care sunt lipsite de anumite capacităţi fizice şi mintale?

Care este locul pe care îl ocupă cei săraci în activităţile parohiale?

Ce sugestii propuneţi pentru identificarea, ameliorarea şi prevenirea cauzelor care duc la diferitele forme ale sărăciei?

3. Lecturi
2Cor 6; Mc 7,32-36.
CBC 1549-1532.
AA 8.