Duminica a XVI-a de peste an, 21.07.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ MĂRTURISEASCĂ

32. CARITATEA: MĂRTURIA UNITĂŢII

1. Tema

Cuvântul lui Dumnezeu, magisteriul Bisericii şi teologia ne învaţă că evanghelia carităţii este vestea cea bună prin care Dumnezeu ni-l dăruieşte pe Fiul său, Isus Cristos, şi prin el toate darurile sale (cf. Rom 8,32). Pentru ca să-şi îndeplinească în timp şi spaţiu misiunea pe care a primit-o de la Isus Cristos, Biserica este chemată să vestească în numele lui Cristos evanghelia carităţii tuturor oamenilor, chemându-i la sfinţenie.

Mărturia carităţii este o provocare pentru fiecare creştin. Sfântul apostol Paul spune că Dumnezeu ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui în caritate (cf. Ef 1,4) şi că "toţi trebuie să creştem şi să ajungem la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,13). De asemenea, acelaşi apostol îndemna: "Să aveţi în voi aceleaşi sentimente care au fost în Isus Cristos" şi "să fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt în Isus Cristos" (Fil 2,5; 3,17).

Vocaţia la sfinţenie prin mărturia carităţii pe care trebuie să o dea fiecare creştin poate fi exprimată foarte bine prin diferitele imagini de care s-a folosit Domnul pentru a arăta misterul Bisericii. Astfel, toţi suntem chemaţi ca în marea proprietate a lui Dumnezeu să fim pomi fructiferi care aduc roade bune, în plasa mistică să fim peşti buni, în ogorul lui Dumnezeu să fim grâul bun care să-şi dăruiască viaţa, în via Domnului să aducem roade bogate, în templul sfânt să fim pietre vii şi preţioase, în Biserica mireasă, pe care Cristos şi-a ales-o şi a sfinţit-o, să fim demni de el, în trupul mistic să fim membre vii, sănătoase, în solidaritate cu capul şi cu fraţii, în interiorul Bisericii comuniune să reproducem viaţa plină de caritate care a existat în familia sfântă din Nazaret.

Unitatea Bisericii este realizată de această caritate care aparţine la însăşi fiinţa Bisericii şi care mărturiseşte că Isus Cristos este Mântuitorul: "Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos" (1In 1,3). De aceea, Biserica îl dăruieşte pe Cristos în fiecare intervenţie caritativă pe care o desfăşoară. În caritatea pe care o împărtăşeşte tuturor, ea nu are scopuri secundare, ci un singur scop: să fie în slujba iubirii lui Dumnezeu. Operele caritative ale Bisericii nu vor să fie altceva decât o dovadă a propriei sale mărturii de credinţă. În acest sens, pentru a da mărturie carităţii înseamnă a merge în întâmpinarea bucuriilor şi speranţelor, tristeţilor şi eşecurilor tuturor oamenilor, ajutându-i să îndepărteze omul cel vechi şi să se îmbrace cu omul cel nou şi astfel să devină aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi care, prin caritate, care este legătura desăvârşirii, să trăiască în bunătate, umilinţă, blândeţe, îndelungă răbdare (cf. Col 3,10-14). O Biserică locală este conştientă că, dacă nu are curajul şi puterea de a da mărturie despre identitatea sa, nu îşi îndeplineşte pe deplin misiunea pe care a primit-o de la Domnul.

Caritatea este esenţa creştinismului sub aspect moral. Însuşi Isus ne spune că de aceste două porunci - iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele - depinde toată legea şi toţi profeţii (Cf. Mt 22,40). Numai acolo unde este caritate, după cum cântă Biserica, acolo este Dumnezeu (Ubi caritas et amor, Deus ibi est). Numai atunci când credincioşii sunt uniţi în numele său, Cristos este prezent în mijlocul lor.

Caritatea este legătura desăvârşirii şi sinteza sfinţeniei. Sfântul Augustin spune: "Cu cât este mai multă caritatea în om, cu atât este mai împodobit cu virtuţi; cu cât există mai puţină virtute, cu atât mai mare este viciul". "Să ai caritate şi vei avea totul. Fără caritate, orice vei face nu-ţi va folosi. Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă taci, stai tăcut din iubire; dacă strigi, strigă din iubire; dacă încerci să corectezi, fă-o cu iubire; dacă ierţi, iartă cu iubire. Să existe în interiorul tău rădăcina iubirii: din această rădăcină nu poate să iasă decât binele" (Ep. 167, III, 11; In Evang. Jo. 32,8).

Caritatea este semnul distinctiv al creştinilor şi al adevăratei Biserici. "Din aceasta vor recunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei, spune Isus, dacă vă iubiţi unul pe altul". În imnul dragostei, apostolul neamurilor proclama că înaintea tuturor carismelor se află caritatea care toate le suferă, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă, iar sfântul Augustin scria câteva secole mai târziu: "Numai caritatea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului (...) Caritatea este mărgăritarul de mare preţ, fără de care nu-ţi foloseşte la nimic tot ceea ce ai" (In Epist. Jo. 5,7).

2. De aprofundat

Ce căi pot fi propuse pentru ca în comunităţile noastre caritatea să fie înţeleasă ca "inimă a Bisericii"?

Cum poate fi pusă în practică dimensiunea caritativă împreună cu cea liturgică şi evanghelizatoare în aşa fel încât să se promoveze unitatea şi identitatea Bisericii?

Dumnezeu este izvorul unităţii Bisericii şi cel care îi iubeşte pe toţi cu o iubire neîmpărţită: pentru ce între creştini se observă deseori că unitatea şi caritatea sunt văzute sau trăite într-un mod destul de dificil, iar raportul dintre ei le creează tensiuni sau chiar opoziţii?

Ce iniţiative se pot lua pentru o catehizare, favorizare şi trăire autentică a carităţii la nivel parohial şi diecezan?

3. Lecturi
1Cor 13; Col 3,1-25.
CBC 1822-1829.