Duminica a XV-a de peste an, 14.07.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ CELEBREZE

31. PIETATEA POPULARĂ

1. Tema

"În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor, cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate ale credincioşilor şi de religiozitatea populară. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferite forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii, cum ar fi venerarea relicvelor, vizitarea sanctuarelor, pelerinajele, procesiunile, Calea crucii, dansurile religioase, rozariul, medaliile etc." (CBC 1674).

Documentele magisteriului Bisericii recomandă cu căldură exerciţiile de pietate ale poporului creştin, dacă acestea sunt conforme cu normele şi legile Bisericii. Aceste devoţiuni se bucură de o demnitate specială în cadrul unei Biserici locale, într-un mod deosebit atunci când se fac după dispoziţia episcopului locului, conform obiceiurilor sau cărţilor legitim aprobate. Deoarece prin natura sa liturgia este cu mult superioară oricăror practici de pietate, ele trebuie totuşi orânduite ţinând seama de timpul liturgic, în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire şi să-i conducă pe credincioşi la ea (cf. SC 13).

Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza practicile de pietate populară şi, acolo unde este cazul, de a purifica şi de a corecta simţul religios care se află la baza acestor devoţiuni. În esenţă religiozitatea populară, sub diferitele sale aspecte, este un ansamblu de valori care, împreună cu înţelepciunea creştină, răspunde la marile întrebări existenţiale ale omului. Bunul simţ popular catolic alătură în mod creativ divinul şi umanul, pe Isus Cristos şi pe sfânta Fecioară Maria, spiritul şi trupul, persoana şi comunitatea, credinţa şi patria, inteligenţa şi sentimentul. Această înţelepciune a poporului creştin afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe, ca fiu al lui Dumnezeu, instaurează o frăţie fundamentală, învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii valide pentru a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor de zi cu zi. Pentru poporul creştin, această înţelepciune este un principiu de discernământ, un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când evanghelia este vestită, slujită şi trăită în Biserică şi când, din nefericire, este golită de conţinut şi sufocată de alte interese (cf. CBC 1676). "Dacă pietatea populară este bine orientată şi practicată, afirmă papa Paul al VI-lea, ea este bogată în valori şi dezvăluie o sete după Dumnezeu pe care numai cei simpli şi săraci pot să o cunoască" (Evangelii nuntiandi, 48).

Întrucât formele de pietate populară sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii, liturgia şi pastorala liturgică trebuie să se întrebe cât mai serios cum poate poporul creştin să devină un adevărat subiect al actelor religioase şi liturgice. În mod pozitiv, se poate afirma că poporul are dreptul de a-şi exprima credinţa conform modului său de a gândi, de a percepe şi de a înţelege misterul lui Cristos în raport cu realitatea sa istorică. În acest sens, se poate observa că în orice liturgie există o polarizare de fond între o mediere culturală, care propune tot ceea ce este uman, antropologic, cultural, specific unui anumit mediu, şi expresia religioasă creştină, care are la bază profunzimea misterului lui Cristos şi al Bisericii pe linia Sfintei Scripturi şi a tradiţiei.

În pătrunderea reciprocă a spaţiului cultural şi a expresiei religioase creştine se află valoarea şi eficacitatea liturgiei, înţeleasă ca "izvorul primar şi indispensabil din care credincioşii pot dobândi un spirit cu adevărat creştin" (SC 14). Dacă, pe de o parte, îi revine liturgiei să realizeze un echilibru între expresia religioasă şi o anumită mediere culturală şi trebuie să judece până la ce punct cultura poate să influenţeze aspectele liturgice, pe de altă parte, liturgia nu poate să nu observe că actualizarea ei ţine cont de necesităţile omului care apelează la simbolurile şi devoţiunile din ambianţa sa culturală.

În acest cadru ar trebui să se depună mai multe eforturi pentru ca să se menţină o trăire autentică a credinţei: o creştere a pietăţii populare nu trebuie să ducă la o falsă apropiere sau îndepărtare de o autentică trăire a misterului lui Cristos celebrat în liturgia Bisericii, şi nici invers.

2. De aprofundat

- Ce propuneri pastorale aveţi pentru ca devoţiunile şi practicile de pietate să devină momente de evanghelizare şi de maturizare a vieţii creştine?

- Ce iniţiative se pot lua pentru o catehizare autentică pentru favorizarea şi trăirea pietăţii populare la nivel parohial şi diecezan?

3. Lecturi
- SC 13, 37-39, 77, 118.
- CBC 1674-1676.
- CDC, can. 1186-1190.